Pentru o mișcare anarhistă decolonială!

Fiindcă de ceva ani de zile sunt în strânsă legătură cu tovarășii și tovarășele de la Claca și urmăresc discuțiile din scena politică din București, s-a nimerit să contribui și eu cu un text la numărul de față al GAP. Câte ceva despre mine ca să fie clar din ce perspectivă o să vorbesc: Sunt dintr-o familie bulgaro-germană, am crescut în Germania de Est și, ca muncitor și student, m-am organizat în mișcările anarhistă și autonomistă. Particip în lupte sociale atât în Germania, cât și în România, Bulgaria și Grecia.

Critica decolonială și lupta de clasă

Critica decolonială nu este doar un joc intelectual sau o preocupare academică. Face parte din dezbaterea politică dinăuntrul mișcării anarhiste și a clasei muncitoare din Est și Vest precum și Nord și Sud cu scopul de a dezvolta o practică radicală comună și de a promova luptele noastre.
În primul rând, ne ajută să înțelegem modul în care, în postura de clasă muncitoare mondială, suntem gestionați/te și exploatați/te în capitalismul colonial de capital și stat prin intermediul scindării și ierarhizării. În timp ce o mare parte a muncitorimii din centrele capitaliste (precum Germania și Europa de Vest) a fost încorporată de stat și capital și astfel se bucură de un anumit nivel de trai, muncitorii/oarele din semiperiferii (ca România și Europa de Est) sunt degradați de către capitalul local și transnațional, umiliți cultural de aparatele ideologice de stat din Occident și paternalizați politic de structurile euro-atlantice (U.E., S.U.A., N.A.T.O.). Viața oamenilor din periferiile globale (precum Sudan și Africa Centrală) nu mai are nici o valoare pentru capital, ei sunt adevărații „blestemați ai pământului” din zilele noastre. Pe plan cultural și simbolic această dominare se oglindește în discursuri coloniale despre întârziere, deviere, corupție, civilizație, democratizare ș.a. care exercită o violență culturală pe care noi, occidentali/e, o putem înțelege, dar nu și resimți. Ca să ne câștigăm libertatea este necesar să spargem aceste scindări, să deconstruim aceste discursuri și să ne unim împotriva patronilor, rasiștilor, statului și aparatelor lui ideologice.

În plus, critica decolonială este o autocritică necesară în interiorul mișcării anarhiste și a clasei noastre. Și noi facem parte din relațiile sociale complexe ale capitalismului colonial global și am internalizat orientalismul, rasismul și alte logici coloniale. Tovarăși/e care au crescut într-un context occidental, inclusiv eu, sunt marcați/e de ele în mod deosebit. Numai pe parcursul unui proces mai lung și în lupte comune concrete, astfel de relații ierarhice din interiorul mișcării pot fi depășite.

Despre privilegiile clasei muncitoare din Occident

Mai sus am menționat că în Occident o mare parte a clasei noastre este încorporată. Acest fapt deseori este exprimat prin conceptul privilegiului. Bărbații albi din clasa de mijloc germană, de exemplu, sunt privilegiați în raport cu muncitoarele migrante. După părerea mea, doar având această conștiință a ierarhiilor existente în rândul nostru (sexism, rasism, o anumită poziție de clasă) și asumându-ne consecințele respective (autocritică pe de o parte, self-empowerment pe de alta) o solidaritate veritabilă devine posibilă. Dar dacă mergem prea departe cu această autocritică, așa cum o face o parte a scenei autonomiste și antifasciste din Germania – care nu mai vorbește decât despre propriile privilegii și nu se mai referă la ce avem în comun – atunci cădem în capcana umanitarismului: refugiații și refugiatele din Africa de Nord ni se par a fi „alții” și „bieți” pe când noi, fiind occidentali, ne considerăm atât de privilegiați încât rolul nostru nu poate fi decât cel al „asistentului benevol”. Căci discursul despre privilegii nu este suficient pentru a ne putea explica politic de ce să fim solidari/e cu migranții/tele cu care în mod aparent nu avem nimic în comun.

Până la urmă, chiar punând la socoteală toate privilegiile de care dispunem ca muncitori și muncitoare din Occident, suntem legați mai mult de frații și surorile noastre de clasă din semiperiferiile și periferiile capitalismului decât de patronii noștri sau de stat. Și noi – ce-i drept, la un alt nivel – suntem expuși în cadrul restructurării capitaliste în curs de desfășurare încă din anii ‘80 la atacuri din partea capitalului (demantelarea statului social, precarizarea, intensificarea muncii, șomajul crescând, White Trash, hărțuirea la agenția pentru ocuparea forței de muncă, etc.). Asta înseamnă că solidaritatea între noi nu se bazează pe „milă”, ci pe conștiința că ducem o luptă comună, desigur de pe poziții diferite, dar totuși comună, și că o putem câștiga numai împreună. Este sarcina muncitorilor și muncitoarelor din Occident cu o conștiință decolonială s-o impună în contextele lor prin confruntări și lupte concrete.

Lupte de clasă și de gen decoloniale: Konstantina Kouneva

Cum arată toate acestea în practică? În discuțiile dintre noi am identificat ca front principal împotriva capitalismului colonial, luptele comune ale muncitorilor/oarelor migranți/te și locali/e. Poate cel mai cunoscut astfel de exemplu este campania Mall of Shame din Berlin. Însă aici vreau să prezint pe scurt un alt exemplu: lupta Konstantinei Kouneva și a colegelor ei.
Konstantina Kouneva vine din Bulgaria și a lucrat în Atena ca femeie de serviciu. Era secretară la PEKOP, sindicat de la bază combatant al lucrătoarelor și lucrătorilor din domeniul curățeniei în care se organizaseră multe alte muncitoare migrante. Pe 22 decembrie 2008, când încă revoltele din decembrie erau în toi, a fost atacată cu acid sulfuric de doi inși angajați de patronii ei. Fața și mâinile ei au fost complet arse, a pierdut un ochi și a supraviețuit atacului numai datorită mai multor luni de terapie intensivă și operații. Mișcările anarhistă, de stânga radicală și cea a sindicatelor de la bază au reacționat imediat, răspunzând la atacul acesta laș al patronilor cu ocupări, demonstrații militante și atacuri împotriva birourilor companiei unde lucra Konstantina Kouneva. În toată țara se forma o mișcare de solidarizare cu sloganul „Konstantina, nu ești singură” care continua revolta din decembrie și reușea să creeze o solidaritate de clasă între muncitori migranți și locali, între muncitoare și muncitori. Astfel, Konstantina – muncitoare migrantă, mamă și sindicalistă de la bază – a devenit un simbol al mișcărilor anarhistă și de stânga.

Să construim o mișcare anarhistă decolonială
Atât în cazul Mall of Shame cât și în cel al Konstantinei Kouneva anarhiștii/ele au fost aceia/lea care au dus lupta comună cu muncitorii/oarele migranți/te împotriva capitalului și a statului în modul cel mai radical și mai militant. Asta ne arată că există deja o anumită conștiință decolonială în rândul mișcării anarhiste și că nu pornim de la zero. Să punem critica decolonială în practică – prin deschiderea mai multor centre sociale, scoaterea mai multor publicații, auto-organizarea în toate sferele vieții noastre, implicarea în lupte de clasă, de gen și antirasiste, prin rezistență cotidiană împotriva patronilor mici și mari, rasiștilor și autorităților, prin atacul la instituțiile capitalismului colonial și prin a continua acest dialog deschis între tovarăși/e și muncitori/oare din Est și Vest.

de Konstantin