Recompoziția socială, decolonizarea și transautonomismul

În cele mai mari oraşe din Spania, alegerile locale din 2015 au dat câştig de cauză unor femei, iar stânga a câştigat în primele cinci oraşe din Spania. Manuela Carmena şi Ada Colau au câştigat primăriile Madridului şi Barcelonei în campanii care au pus accentul pe lupta împotriva evacuărilor şi oprirea privatizării serviciilor publice. Acesta ar putea fi un semn că Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire din Bucureşti, cu toţi aliaţii săi, este, la ora actuală, cam cel mai apropiat lucru de o stângă veritabilă pe care îl avem. În Spania, mişcarea Indignados a servit funcţiei de recompoziţie primară a stângii, după cum demonstrează explozia de organizaţii şi asociaţii sociale şi partide de stânga din ultimii trei ani, dar nu şi celei de constituire a unui nou front social ori a afirmării unei conştiinţe istorice colective.

În România, protestele populare din 2012 s-au remarcat tocmai ca afirmare a unei conştiinţe istorice ce se ridica împotriva logicii sistemice a tranziţiei. Protestele au fost neutralizate în mare măsură, nu în ultimul rând de mişcarea Uniţi Salvăm din 2013, care a servit, inadvertent, la ruperea solidarităţii inter-clase sociale, oprind procesele de articulare organică a cerinţelor de justiţie socială de jos în sus şi de recompoziţie locală a stângii. Între timp, agenda politică dominantă a tradus dorinţa populară de justiţie socială prin campania anticorupţie, ce păstrează încă nepătat mitul tranziţiei către capitalismul bun şi administraţia profesionistă. Iar instrumentarea politică a incendiului de la clubul Colectiv din 31 octombrie 2015, o tragedie care poate schimba un oraş, poate depolitiza conştiinţa istorică abia în formare.

Doar conjugarea între recompoziţia stângii şi exprimarea conştiinţei istorice într-un front social ar putea deschide o nouă cale istorică, o deschidere a altor posibilităţi decât cele ale tranziţiei postcomuniste: un început al liberării de tranziţie. În acest sens văd necesitatea şi potenţialul unei mişcări de decolonizare a României la nivel politic, social şi cultural, şi propun explorarea posibilităţilor deschise de o strategie transautonomistă.

Sensul luptei anticorupție în tranziție

Lupta anticorupţiei rămâne la fel de superficială şi economicistă ca neoliberalismul însuşi. Campania de anticorupţie e binevenită, însă limitele sale externe ar trebui să rămână la fel de transparente ca rezultatele interne: nu urmăreşte o schimbare de paradigmă şi nici nu e însoţită de un discurs critic la adresa căii care a dus la catastrofa socială a tranziţiei. Dimpotrivă, se poate susţine că se aliniază câtorva lupte de interese din interiorul sferei formale a politicii; mai mult, foşti promotori locali ai neoliberalismului, câţiva profitori de carieră ai industriei agenţiilor de dezvoltare şi alţi colonizatori ai ideologiilor dominante – nu în ultimul rând jurnalişti ai industriei culturale centrale – s-au proţăpit cu gura mare, în faţa marşului public al luptei anticorupţie. Discursul lor liberal rămâne unul despre eliminarea merelor stricate, însoţit de apărarea clientelară a „capitaliştilor buni, profesionişti” şi personalizarea hollywoodiană a procesului; în mod esenţial, e un discurs care exclude istoria propriei participări la ceea ce Ada Colau a numit în mod public, simplu, „crimele” politicilor neoliberale din ultimele decenii.

Ideea luptei împotriva corupţiei pare a fi congeneră ideii de justiţie socială, însă lupta anticorupţie, cel puţin în forma ei actuală, care e în primul rând un mare spectacol mediatic, serveşte la captura ideii înseşi de justiţie socială, la un capăt al tranziţiei postcomuniste la care se trezesc tot mai multe conştiinţe istorice revoltate. Deocamdată, lupta anticorupţie pare a fi sinonimă cu lupta pentru un capitalism şi o Românie „curate”, adică o luptă de civilizare a capitalismului românesc. Or, în realitate, capitalismul corupe întotdeauna statul, atât în ţările occidentale, cât şi în periferiile lor clientelare.

În România, lupta anticorupţie a apărut în coincidenţă istorică cu momentul în care în mai fiecare sat, oraş, regiune şi sector din economia românească s-au cristalizat monopoluri şi semi-monopoluri, după regula din toate timpurile şi locurile capitalismului. Cei mai conştienţi de această stare a lucrurilor sunt tocmai membrii clasei mijlocii, pe care îi interesează direct dizolvarea acestor limite, cât se poate de vizibile pentru ei, nu doar datorită limitărilor materiale, ci şi datorită efectului de castrare al infinitului ideologic al modelului de viaţă „aspiraţionist”. Pentru o parte din cei care au visat să fie albi şi cu bani, începe să se vadă şi să se resimtă plafonul. Aici intervin şi cresc toate industriile culturale dedicate ascunderii acestui afect inacceptabil: muzica, literatura şi arta care canalizează neliniştea adâncă în depresii mic-burgheze şi amuzament fără noimă; proiectarea rasistă a limitelor instituţionalizate ale societăţii; închiderea vieţii în interiorul familiei nucleare (violenţă domestică), în interiorul apartamentului (eliminarea culturii vecinătăţii), în interiorul comunităţilor cultice (eliminarea lumii); proiecţia unei vieţi duble prin imaginile mediilor sociale; compensarea afectivă cu ajutorul industriilor capitaliste din penumbră (industriile sexului comercial şi a altor consumuri vag ilicite, a nişelor de consum cultural „apolitic” care produc depolitizarea). Lumea modernă nu e clădită doar prin mecanisme de opresiune, ci şi prin impunerea pozitivă a puterii, prin seducţie, spectacol sau internalizare. Ceea ce nu permite lumea modernă e vizibilitatea publică a limitelor sale, tocmai fiindcă ideologia capitalismului este cea a acumulării infinite iar cea a colonialităţii se bazează pe supremaţia omului alb al civilizaţiei occidentale.

Avântul prins tocmai în această perioadă a sărăciei şi crizei permanente de industria consumistă de lifestyle în oraşele cu funcţie metropolitană, Bucureşti şi Cluj, demonstrează nu doar apogeul unui ciclu local al acumulării capitaliste, ci tocmai nevoia urgentă de alimentare a iluziilor aspiraţioniste. Este şi sfârşitul unui ciclu al rasismului: după mai mult de două decenii în care clasa mjlocie şi intelectualii autocolonizaţi au dat tonul rasismului postcomunist, adoptarea unei identităţi supreme „europene” pare a fi completă. Odată cu transferul generaţional, societatea în largul său dă tonul rasismului local.

Tranziția 2.0

Lupta liberală anticorupţie a apărut în momentul istoric în care piaţa e semi-saturată de monopoluri şi când capitalismul în criză globală are din nou nevoie de stat: de data aceasta, nu atât pentru a scoate resursele publice de sub autoritatea cetăţenească, cât pentru a mai scutura lucrurile un pic în acelaşi cazan, vânturând aerul stătut pentru recrearea unei imagini a „pieţei libere”. Şi, desigur, pentru a vinde ce mai este. Iată adevărata veste proastă: momentul reînnoirii relaţiei dintre capitalism şi stat poate constitui începutul unei perioade istorice la fel de lungi ca cea a privatizării şi austerităţii: tranziţia 2.0.

Tranziţia postcomunistă a însemnat reintegrarea României şi a Europei de Est în semi-periferia capitalismului global, recrearea locală a dependenţelor structurale şi a ierarhiilor lumii modern-coloniale, ba chiar aducerea benevolă pe propriul teritoriu a unor forţe armate a principalei puteri de invazie militară a epocii. Perioada primei tranziţii a fost una de acumulare primitivă a capitalului şi constituire a unor (cvasi)monopoluri, realizată prin dezindustrializarea, devalorizarea şi deposedarea violentă, fragmentarea şi reducerea comunităţilor la viaţa nudă şi forţa brută de muncă.

Cea de-a doua tranziţie propune, împotriva recompoziţiei sociale, opţiunea recompoziţiei capitalului. E, într-adevăr, o propunere atractivă pentru clasa mijlocie.

De aceea e vital necesară articularea revoluţionară a unei opţiuni decoloniale, pentru susţinerea recompoziţiei sociale, de la nivelul sensibilităţii intime până la cel al organizării instituţionale. Opţiunea decolonială ia contur în relaţie cu experienţe revoluţionare precum cele din America Latină, dar pornind de la experienţa istorică a Europei de Est, a propriilor rezistenţe şi organizări alternative, a propriei tradiţii de reflecţie critică a tranziţiei postcomuniste. Fiindcă, spre deosebire de învăţătura cinică a unei părţi a stângii, poporul nu „lipseşte”. Campania de anticorupţie nu poate să nu lase în urmă un fond popular de suspiciune împotriva banului rege, a sistemului, a capitalismului. De fapt, campania anticorupţie a apărut pe un fond în care dreapta a fost forţată de presiuni populare şi realităţile crizei să accepte şi să împrumute teme tradiţionale ale stângii. În sferele politice şi intelectuale din România, după 2012, liberalii au părăsit unul după altul alianţa postdecembristă între liberali şi neoconservatori, întorcându-se către stânga, a cărei „lipsă” au început brusc să o deplângă (după ce se întrebaseră, vreme de 20 ani, de ce mai există stânga). Un fenomen similar traversează societatea civilă formală, în care mulţi activişti şi organizaţii îşi redescoperă sensibilitatea socială largă, dincolo de obiectul lor singular de activitate, însă le lipseşte cultura în care ar putea să se exprime dincolo de vocabularul birocratic nord-american.

Transautonomismul

Nicio transformare nu e uşoară şi după orice experienţă de colonizare e nevoie de o muncă intensă de alfabetizare perceptuală, iar europenii confundă adesea înţelegerea discursivă a lucrurilor cu înţelegerea perceptuală sau experienţială. Adevărul e că sensibilitatea modernă are nevoie de timp pentru a vedea dincolo de disciplinele moderne şi spaţiile tranziţionale normalizate. E nevoie de timp şi companie pentru a vedea cu inima şi mintea totodată, pentru a te putea situa relaţional în lumile sociale. În sfera publică, e nevoie de timp şi muncă pentru a introduce idei care deschid către viziuni alternative celor hegemonice. A durat din 2004 până prin 2012 până când industria culturală centrală a început să accepte cuvintele „capitalism” şi „neoliberalism” în loc de „economie de piaţă” şi „pragmatism”. Iar procesul nu s-a terminat – el nu se termină niciodată. Munca intelectuală abia începe să facă parte din munca de reconstrucţie a solidarităţilor sociale.

Complexul ideologic al tranziţiei postcomuniste a fost clădit pe anticomunism, capitalocentrism şi eurocentrism. Eşecul Raportului Tismăneanu şi delegitimarea relativă a elitei intelectuale postcomuniste au contribuit, începând din 2008 cel puţin, la zguduirea autorităţii absolute a anticomunismului în sfera publică; declanşarea crizei globale a capitalismului şi protestele anti-neoliberale din 2012 au jucat acelaşi rol pentru capitalocentrism; în prezent, asistăm şi la o desprindere relativă de eurocentrism. Cu toate acestea, atunci când fiecare dintre aceşti pistoni e slăbit, ceilalţi suplimentează energiile în direcţii reacţionare; astfel apar fenomene precum europenizarea liberală, ca „ieşire” moderată din epoca „talibanilor” anticomunişti; favorizarea mafiotă a capitalismului autohton, ca măsură de „contrare” a acaparărilor occidentale; şi anticorupţia eurocentrică pe post de „civilizare” a capitalismului sălbatic local.

Fondul cultural pe care aterizează dezamăgirile şi dezvrăjirile de cele trei ideologii dominante ale tranziţiei constituie adevăratul teren de luptă pe care se decid fie transformările revoluţionare ale socialului, fie fragmentări şi regresiuni reacţionare. Transformările pot fi moleculare, de durată medie şi lungă, dar pot fi şi bruşte, ca salturile adevărurilor istorice, de la inexistenţă la banalitate. În istoria tranziţiei, „stânga independentă”, ca sumă de rezistenţe împotriva procesului istoric al tranziţiei, a luat forma autonomiilor, care operează aproape exclusiv la nivel molecular. Depăşirea acestei limite nu înseamnă că stânga ar trebui să joace rolul de avangardă; fondul social rămâne cel al scepticismului general al oamenilor faţă de sfera politică formală şi direcţia tranziţiei: o nemulţumire antisistemică.

Reconstituirea relaţiilor solidare şi a memoriilor afective ale rezistenţei e însă o muncă foarte complexă. Scepticismul popular poate degrada fie în sentimentalism mic-burghez (inclusiv depresia), fie în cinism (boală în primul rând intelectuală). Această captură e asigurată în mod tradiţional de industria culturală, şi de aceea e importantă cultivarea explicită a propriei istorii şi etici ale intelectualului independent, a genealogiilor acestei contra-culturi democratice pe care am creat-o în spaţii autonome, în ultimii zece ani. Doar prin relaţionare între clase sociale pe un fond cultural antihegemonic, în intersecţii sociale cu istorie autodefinită, pot fi combătute sentimentalismul şi cinismul, lăsând loc iubirii mari (în sensul lui Lugones), revoltei etice, revendicării justiţiei sociale şi afirmării comunalului.

Acestea fiind spuse, nu cred deloc că activismul molecular ar fi suficient. Între epoci istorice nu există linearitate ori progres natural al Spiritului ori al conflictului de clasă, ci doar relaţii, salturi şi teritorializări. În prezent, ne aflăm într-un proces în care se decide direcţia dominantă, între recompoziţia capitalului şi recompoziţia socială.

Ca urmare, e nevoie de un angajament antisistemic şi de o cultură confruntaţională ca mediu în care se poate cultiva principiul trans-autonomist de transformare a „totalităţii concrete”. Dacă experienţa socialismul real a arătat că partidul nu e unica manieră de confruntare a „totalităţii”, experienţa tranziţiei a arătat şi limitele strategiei autonomiste. Problema organizaţională a autonomiilor e următoarea: ele îşi câştigă un spaţiu al siguranţei în care cultivă rezistenţe şi divergenţe faţă de hegemonii, însă strategia lor de intrare în totalitatea socială rămâne opacă, în aşteptarea unui eveniment revoluţionar care nu mai vine, ori a unei coerenţe totale a socialului cu autonomia. Or, oportunitatea momentului istoric, misiunea generaţională de care vorbea Fanon, nu poate fi sesizată decât prin transcenderea autonomiei, oricât de greu câştigată, şi organizarea în direcţie antisistemică, inclusiv prin alianţe neconfortabile.

Cultura confruntaţională e necesară pentru combaterea dominaţiei în spaţiul public (fiindcă revendicarea justiţiei sociale nu are loc niciodată pe un fond neutru) şi pentru intrarea în relaţie cu puterile ce se opun socializării politicilor. E vital necesară diseminarea în spaţiul public a percepţiei că sensul politic al noii stângi se referă la un drum pe care păşim cu toţii, inclusiv cei neimplicaţi politic, în totalitatea concretă a unei ţări ce aparţine unei semi-periferii colonizate a capitalismului global. Cultura confrontaţională e primul punct de intrare în relaţie atât cu totalitatea socială, cât şi cu „puterea”. Cultura confruntaţională înseamnă autodenumirea şi cultivarea curajului de a-i spune puterii adevărul, de a o numi din afară, însă în cadrele sensibile ale unei conştiinţe a propriei vulnerabilităţi (fără gesturile egoiste ale unui eroism masculinist). Cultura confrontaţională poate fi un mediu pentru cultivarea unei etici a adevărului comunal, finit şi vulnerabil, împotriva culturilor aculturante produse în modernitate.

În al doilea rând, politica trans-autonomistă înseamnă eforturi dedicate dezvoltării unei culturi pozitive a tovarăşilor de drum şi a intrărilor în totalitate. Autonomia trebuie acompaniată de politici ale deschiderii către intersecţia rezistenţelor, prin care diferenţele sunt apreciate şi istoria lor devine intimă, cu ochii pe potenţialul procesului de recompoziţie socială în care ne aflăm împreună. O altă direcţie strategică a trans-autonomismului e dezvoltarea relaţiilor şi a punctelor de intrare în totalitatea concretă, atât în direcţia socialului larg, cât şi în cel al instituţiilor influente. De asemenea, autonomiile care au debuşat în platforme comune au nevoie de experienţa internaţionalelor pentru a dezvolta capacităţi de acţiune şi coordonare la nivel transnaţional. Pentru a avea o şansă revoluţionară, autonomiile au nevoie să intre în situaţii de putere duală, în parteneriate în care ar putea eroda puterea sau realiza un transfer al puterii. De fapt, conceptul politic de transautonomism pe care îl propun aici e oarecum de negândit în interiorul tradiţiei occidentale a autonomismului, care a tins să confunde autonomia cu avangarda – care e mereu singură. Transautonomismul se raportează la orizontul unui front social contracultural.

Gândirea decolonială ca resursă: feminism și antirasism

Era evident că, mai devreme sau mai târziu, avea să apară o contra-reacţie locală faţă de Banca Mondială, FMI şi corporaţiile occidentale; că această reacţie s-a articulat predominant din fondurile pre-existente ale naţionalismului etnocentric şi ale miturilor fasciste europene ale epocii de aur era la fel de previzibil. De aici şi contraeforturile de introducere în sfera publică a opţiunii decoloniale şi a internaţionalismului regional est-european, care furnizează instrumente de lucru şi un teren de luptă atât împotriva modernizării capitaliste, cât şi împotriva naţionalismului etnocentric. În prezent, fără eforturi epistemice şi organizaţionale dedicate unei turnuri revoluţionare, vom lăsa cale liberă reproducerii în masă, la scară mai mică, în cotidian, a situaţiei tragice a comandantului Mozgovoi de pe frontul ucrainian, micul afacerist liberal care s-a trezit prins într-un război în care, deşi înţelegea foarte bine că el şi inamicii săi de pe câmpul de luptă aveau de fapt aceiaşi duşmani, nu a găsit nicio ieşire.

Regiunea fostului bloc socialist a devenit o semi-periferie a sistemului-lume. S-a împlinit şi cea din urmă condiţie a periferiilor lumii modern-coloniale: definirea Europei de Est ca „regiune de conflict” în spaţiul internaţional, o „frontieră” în care îşi dispută influenţa marile puteri. „Nu există modernitate fără colonialitate” este concluzia reiterată mereu de Quijano şi Mignolo, iar orice proces de modernizare va include, inevitabil, articularea locală a unor configuraţii de lungă durată ale puterii din lumea modern-colonială. Europa de Est, după cum observa Marina Gržinić încă din 2010, a devenit în sine o mega-frontieră a Uniunii Europene – o regiune care internalizează puternic contradicţiile sistemului-lume. Acest proces dă naştere însă şi unui teritoriu bogat al rezistenţei şi invenţiei sociale, cu atât mai mult cu cât, în regiunea Europei de Est, mai este vie, în ciuda anticomunismului postdecembrist, amintirea experienţei istorice a socialismului real, adică a unei opţiuni istorice în disociere faţă de istoria unică occidentală (în ciuda reasocierilor interne, pe calea dezvoltării, etc).

Gândirea decolonială, ale cărei desprinderi de modernitate şi eurocentrism nu sunt niciodată absolute, ci tocmai în maniera gândirii de frontieră (Anzaldua), e direct relevantă pentru experienţa est-europeană după 1989: e paradigma migrantului care a devenit conştient că graniţele nu pot fi doar „trecute”, ci le cari cu tine oriunde ai merge în Occident – o povară pe care migrantul o resimte, dar uneori o foloseşte; e şi paradigma celor care „au rămas acasă”, dar care au fost traversaţi demult şi redefiniţi de noile graniţe ale capitalismului şi colonialităţii. Gândirea decolonială dă şansa unei articulări contemporane a principiului speranţei, deşi e, într-un sens, precum romanul dintr-o frază al scriitorului Augusto Monterroso, din Guatemala: „Când se trezi, dinozaurul era tot acolo”. În această dimineaţă a spiritelor, gândirea decolonială a luat deja distanţă faţă de dinozaur, prin experienţe epistemice şi politice ale liberării politice, nu doar teoretice.

Recompoziţia stângii independente are loc prin valorizarea istoriei rezistenţei, a memoriei afective şi a locurilor în care se construiesc solidarităţi ale condiţiei, mai degrabă decât ale muncii: inter-clase şi inter-sectoriale. În ciuda multiplelor diferenţe interne, feminismul şi antirasismul rămân cele mai importante liante ale stângii independente. În direcţia organizării, cele mai relevante modele rămân cele ale experienţelor revoluţionare latino-americane şi zapatiste. Dealtfel, scriind din închisoare în 1915, Rosa Luxemburg făcea explicit legătura între America de Sud, coloniile occidentale şi România. Relevanţa directă îi era clară şi lui A.D. Xenopol în 1882, atunci când făcea teoria locală a schimbului inegal. Relevanţa era încă şi mai clară boierilor locali din secolele XVI-XVII, cei care au demarat procesul extrem de rapid şi brutal de acaparare şi exploatare intensă a pământurilor în regiunea baltică, Polonia, apoi Ungaria şi Transilvania, ca rezultat direct al transformării economiei globale datorită colonizării Americilor. Reintegrarea postcomunistă a Europei de Est în lumea capitalismului şi colonialităţii a însemnat şi apariţia unei noi categorii rasiale în lumea vestică, prin rasializarea „est-europenilor” în Occident şi hipersexualizarea comercială a femeii est-europene.

În cultura rezistenţei, feminismul şi antirasismul constituie un fond cultural comun, dincolo de diviziunile nord-sud sau est-vest, împotriva neoliberalismului ce negociază încă opţiunile sale anticapitaliste şi transmoderne. Cu toate acestea, chiar şi aceste resurse trebuie supuse testului transautonomist. Gândirea decolonială şi reflecţia la frontieră oferă resurse şi împotriva feminismului hegemonic şi a antirasismului liberal. Iar povestea largă a migrantului ori istoria socială locală pot oferi cadrele în care se alătură sensibilităţile sociale cele mai diferite.

Eurocentrismul – care împiedică până şi cea mai simplă relaţionare, darmite fluenţa în repertoriul experienţelor nonoccidentale – e de factură mai recentă, dar a fost adoptat pe nesimţite şi în cadrul unei stângi domesticite, obişnuite în mod profund cu dominaţia, o stângă al cărei exerciţiu critic se îndreaptă aproape exclusiv asupra analizelor hegemonului dominant sau ultimelor avangarde, şi ale cărei percepţii şi sensibilităţi nu sunt mai niciodată centrate pe rezistenţă şi liberare. Gândirea decolonială e contestatară, pretinde o turnură epistemică, însă nu cere un ataşament exclusiv de experienţe nonoccidentale: „Sudul Global” e un concept, nu o arie pur geografică, cuprinzând o multitudine de aliaţi occidentali. Este o diferenţă enormă între importul şi colonizarea locală din teritoriul ideologiilor hegemonice, pe canale instituţionale, şi împrumuturile din teritoriul rezistenţelor occidentale, pe baze relaţionale.

Ţările Europei occidentale sunt departe de a fi gata pentru decolonizare, necum liberare, foarte departe de angajamente cu adevărat transformatoare pentru înţelegerea datelor prezente ale colonialităţii. În acelaşi timp, de la Syriza la Podemos, se pot observa tentative de redefinire a Europei dinspre Sud. În acest sens, România şi Europa de Est au o experienţă istorică, un potenţial şi poate o misiune generaţională unică. Dar munca de conştientizare a colonialităţii şi decolonizării pe un teritoriu transautonomist e abia la început. Iar munca cea mai dificilă e cea de politizare a conştiinţei istorice a tranziţiei, de situare activă fie de partea recompoziţiei sociale, fie de cea a capitalului. Gesturi într-o direcţie sau alta pot fi văzute deja. Martoră e multitudinea de voci din La Harneală, de Mihaela Drăgan şi Mihai Lukacs, de la evacuate, femeile rome şi copiii care răspund spontan şi comentează întrebările deschise, până la vocea regiei, care intră la sfârşit pe scenă şi le declară spectatorilor, cu o clipă înaintea aplauzelor, că „voi sunteţi aici”.

de OVIDIU ȚICHINDELEANU