Acasă Istorii Personale „Nu aș mai face niciodată credit ipotecar”

„Nu aș mai face niciodată credit ipotecar”

de Gazeta de Artă Politică

Interviu cu Ion Marcel

O datorie financiară care trenează de câțiva ani, bineînțeles că îți induce o stare de disconfort și de lipsă de claritate și limpezime în gândire, în decizii. Și ca o constatare amară: orice pas greșit în partea asta financiară trage în jos, ca o avalanșă, alte consecințe, care devin ca un mare bulgăre de zăpadă, cu efecte dezastruoase, până la pierderea unei case.

Foto: Bogdan Rusu

Foto: Bogdan Rusu

M-am născut pe 22 noiembrie 1971 în București. Tata era din București, mama din Sibiu, adică sunt pe jumătate ardelean. Din 2001, am lucrat ca profesor, pentru că în fabrici, unde am lucrat înainte… fabricile acum sunt închise sau demolate și s-au transformat în terenuri virane sau blocuri nou construite. S.C. Danubiana a fost prima fabrică unde am lucrat, ca inginer-chimist. Am absolvit Facultatea de Chimie Industrială, Secția Chimie Organică și am și diplomă de profesor, pot preda chimie, matematică și fizică – suplinitor. Părerea mea este că trebuie să ai chemare, pentru a fi profesor bun.

Deci, am lucrat ca inginer-chimist la Danubiana, în ’98 și ’99. Mi-am făcut stagiatura acolo până în ’99, în vară. Apoi am lucrat la S.C. Sintofarm, unde am lucrat chiar pe domeniul meu, acolo am început să am și responsabilități. Am lucrat și la S.C. Chimopar, aici am lucrat chiar înainte, când eram student, ca operator chimist. Am făcut și munca „de jos” – cârcă, gaze, curățenie și alte minuni. Deci știu ce înseamnă și munca grea. Am lucrat la S.C. Sin S.A. până în ianuarie 2001, când am fost disponibilizat, pentru că fabricile mergeau din prost în mai prost, cum se zice, până când se închideau și se dădeau la tăiat, la fier vechi, și terenul se scotea la vânzare. Acolo a fost ultimul meu loc de muncă, angajat ca inginer, iar din toamna lui 2001, am intrat în învățământ. Am stat în șomaj, cu dosarul depus la Inspectoratul Școlar, sector 1. Aveam dosarul aici din ’98, de la absolvire, când căutasem o alternativă pentru angajarea în fabrici. Așa că în toamna lui 2001 am început ca profesor de chimie pentru clasele IX-XII, la un liceu particular, pentru că la stat nu îmi dădeau post, se intra pe pile și așa. Cât nu am lucrat, am stat în șomaj, care era atunci un million două sute, dar așa cum era, îmi puteam plăti întreținerea și puteam trăi cât de cât. Salariul de inginer era de două ori mai mare, adică destul de mic și ăla. Acum nu cred că se mai poate trăi din șomaj, pentru că au crescut cheltuielile foarte mult. Și eu am avut datorii la întreținere aproape tot timpul, dar le plăteam.

Așa, în toamna lui 2001 m-am angajat ca profesor la Fundația Cultural-Educativă Alexandra, unde aveau liceu și școală post-liceală și unde am cunoscut-o și pe cea de-a doua soție, care absolvise biblioteconomia acolo. Dar știți cum sunt problemele între părinți și copii. Pe prima soție nu prea a dorit-o mama, până când într-o zi nu a mai primit-o în casă. Nici dânsa, prima soție, nu s-a purtat chiar cum trebuia cu mama. Am locuit apoi la socri, dar până la urmă s-a ajuns la divorț, pentru că dânsa nu putea să accepte că mama nu o primea în casă, tot din vina ei, bineînțeles. Pe cea de-a doua a acceptat-o mama, nu a fost nicio problem. În schimb, părinții dânsei nu m-au dorit pe mine, de niciun fel, cu toate că eu nu le-am dat niciun motiv. S-a ajuns, din cauza dânșilor, la o situație neplăcută și nedorită din partea mea și s-a ajuns din nou la un divorț, după un an și jumătate. Sunt dezamăgit în sensul ăsta. Eu am intentat divorț și mi-am văzut de ale mele.

În 2005, făcându-și niște investigații, mama a fost diagnosticată cu o formă de cancer. În primăvara lui 2005, negăsind alte surse financiare consistente, a trebuit să fac un împrumut de 6000 de euro. L-am făcut printr-un notariat, dar nu a fost un împrumut făcut la o bancă, ci prin cineva. Nu cămătari, ci legal, la un notariat, cu niște clauze contractuale normale. Împrumutul a fost necesar pentru investigații și apoi pentru tratamente, medicamente, radioterapie. Unele sunt gratuite, dar dacă stai după cele gratuite, ori durează foarte mult cu programările, ori se întâmplă să se epuizeze unele resurse, cum ar fi izotopii de cobalt, și trebuie așteptat din nou. Și atunci trebuie apelat la unități private ca să poți să faci un tratament la timp, constant și eficient. Așa că am facut un împrumut în primăvara lui 2005, de aproximativ 6000 de euro și trebuia să dau înapoi 8000. Suma am cheltuit-o în timp pe tratamente și… în 2008 mama a decedat totuși. Se ajunsese la gradul patru în timp, cu toate eforturile și tratamentele. Ulterior a fost diagnosticat cu cancer și un văr al tatălui meu, cu care am avut o relație foarte specială. A fost director tehnic la Ventilatorul și, după decesul tatălui meu, în iunie ’95, a fost ca un soi de al doilea tată pentru mine, susținându-mă moral, profesional. Și în acest caz boala a evoluat, dânsul a paralizat și pe urmă a decedat. A fost pentru mine un mare sprijin moral, sfătuitor și chiar confident, aș putea spune, încercând să mă ajute în diferitele mele probleme, inclusiv ca mediator între mine și mama.

Revenind deci la mama, dânsa a decedat pe 24 mai 2008, cu toate eforturile și tratamentele. De ziua ei, pe 6 decembrie 2007 – aici este un punct de cotitură – dânsa era la Constanța, la 72 de ani (atât împlinise). Ultima oară o văzusem în vara-toamna 2007, când venise de la Constanța unde locuia cu fratele său. Dânsul a rămas, tot așa, fără casă, soția dânsului fiind plecată la muncă în Italia. Ce vreau să subliniez este că mama era o ființă încă foarte activă – umbla, spăla, gătea, stătea în Constanța la unchiul și vărul meu și le făcea menajul. Ce m-a șocat pe mine a fost că în ianuarie 2008, după mijlocul lunii, m-am trezit într-o dimineață cu unchiul meu la ușă și cu maică-mea într-un scaun cu rotile, adusă într-o dubiță și paralizată pe partea stângă. Diagnosticul era acum de multiple tumori cerebrale, cancer generalizat de gradul patru, cu metastaze. Și am ramas șocat să o văd paralizată când eu o știam acea femeie, în vârstă bine-înțeles, dar activă, care nu își arăta vârsta. Ea nemaiputându-se mișca, pierzându-și și controlul pe funcțiile excretoare, fiind și o femeie zdravănă, a început pentru mine, cum să spun eu, nu un fel de povară, ci o perioadă de mari eforturi. Întâi a trebuit să-mi dau seama care este noua situație și cum să o gestionez. M-a ajutat un prieten, vecin, și mama lui, care este doctoriță. M-am lămurit cu ce am de făcut, ce și cum trebuie să-i administrez, apoi am chemat o salvare și am transportat-o la institutul oncologic. Acolo mi s-a spus că fie o las internată, pentru tratament paliativ, fie, dacă are cine să-i administreze tratamentul, o iau acasă. Eu mi-am asumat acest lucru, fiind și dorința ei de a merge acasă. A fost decizia mea, am dat o declarație oficială că îmi asum această responsabilitate și am luat-o pe mama acasă. Eu zic că m-am descurcat foarte bine și că am învățat tot ce aveam de făcut cu dânsa, păstrându-mi în același timp și serviciul. Dar am avut și real ajutor de la prietenul meu, care m-a ajutat foarte mult în îngrijirea mamei, și de la încă două-trei vecine și prietene din cartier, care veneau pe la noi. Eu aveam slujba la liceu, mai dădeam meditații și acasă. A fost foarte obositor fizic și psihic. A durat cam cinci luni și ceva, până pe 24 mai 2008, când a fost o părere de rău pentru mine, dar și o ușurare sufletească, pentru că nu am mai văzut-o suferind în halul ăla.

Adevărul e că eram foarte debusolat la vremea respectivă, […] și pe fondul ăsta, neavând inspirația de a face ceea ce trebuie, am făcut acel credit ipotecar.

După decesul ei a trebuit să reordonez viața mea, să văd problemele pe care le aveam, cum să le rezolv, inclusiv problemele financiare. Până în toamna lui 2008, nu a fost o problemă cu ratele la împrumut, eram cu plata la zi, până ce a început să se simtă criza financiară la noi. Ultimul an la liceu a debutat în toamna lui 2008 cu o reducere salarială, după care, până în vara lui 2009, numărul elevilor scăzând brusc, s-a pus problema închiderii unității de învățământ. S-a și întâmplat la sfarșitul celui de-al doilea semestru și eu am rămas din nou fără slujbă. Au început problemele financiare, am plătit ratele din ce în ce mai greu. Am încercat să-mi găsesc un serviciu cât-de-cât bine plătit. Nu aveam un salariu enorm, dar eram plătit mai bine decât la stat, plus acele ore de meditații, suplimentare. Plecam dimineața și mă întorceam seara acasă. La multe dintre aceste ore a trebuit să renunț atunci când a trebuit să am grijă de mama și așa am rămas în urmă cu ratele, cu plata creditului și am încercat să-mi găsesc o slujbă din care să-mi permit să plătesc creditul și să mă pot întreține. Nu aveam alte rate, pentru că, vă spun, în întreaga mea existență nu am făcut niciodată rate, nici măcar la un amărât de televizor, tot ce am cumpărat a fost cu banii jos. Nu eram o persoană exagerată, care să cheltuie irațional. Aveam cheltuielile obișnuite – adică întreținere, lumină, telefon, hrana și, eu știu, câte o haină, ceva, mai cât-de-cât, mai de calitate. Cu angajatul, nu am reușit. Am lucrat ca paznic de noapte și ca muncitor la curățenie, la metrou, tot noaptea. Erau niște servicii din care, pe lângă că nu țineau de calificarea mea, nu reușeam să câștig nici cât să trăiesc, darămite să mai plătesc și ratele. Erau niște salarii derizorii. Sunt și salarii bune la pază, dar depinde de funcțe și fizic. Eu nu eram potrivit nici ca pregătire, nici fizic dotat pentru sporturile violente. Și am rămas în urmă cu ratele.

În ianuarie 2014, fiind pe undeva presat să achit, rămânând mult în urmă cu datoriile, crescând și dobânda, neavând nici experiență cu creditele, nici prea mulți sfătuitori, nici experiență în domeniul financiar, m-am gândit să fac un credit ipotecar asupra casei. Acum sigur nu aș mai proceda așa. În fine, acest credit mi-a permis să lichidez creditul vechi. Casa era pe numele părinților, dar cum tata decedase în ’95 și mama în 2008, am rămas unic moștenitor al casei. Am făcut creditul ipotecar și am achitat celălalt credit care luase proporții destul de mari. Am luat un credit de 20.000 de euro, dar nu aș mai face asta. Chiar nu aș mai face-o, dar la vremea respectivă, cu lipsa de experiență, fără sfătuitori de încredere sau pricepuți în domeniu, am greșit și am făcut acest credit ipotecar. În ianuarie 2014, am depus actele la o instituție financiară nebancară, IFN Extrafinance, cu sediul lângă magazinul Unirea. Nu am mers la o bancă pentru că băncile nu au vrut să-mi facă credit ipotecar, eu neavând serviciu la vremea respective. Chiar dacă aș fi avut loc de muncă, trebuia să întrunesc niște condiții, de exemplu vechime de trei ani. Eu căutam din 2013 să fac acest credit ipotecar. Adevarul e că eram foarte debusolat la vremea respectivă, eram trecut prin situația aceasta de criză financiară, în care câștigasem ori nimic ori foarte prost, eram și foarte stresat psihic, și pe fondul ăsta, neavând inspirația de a face ceea ce trebuie, am făcut acel credit ipotecar. Am achitat partea de credit care rămăsese, cu tot cu dobânzi, vă dați seama, că din 2009 nu mai reușisem să achit la timp. Se adunase ceva, eram stresat și am făcut această greșală. Îmi reproșez mie personal această greșeală. Aș face altceva la ora actuală, nu aș mai face niciodată credit ipotecar, nici nu aș mai încerca să deschid vreo firmă. Aș vinde apartamentul direct și m-aș retrage undeva la țară, poate la munte, cu chirie, încercând să găsesc un post în învățământ. În fine, cu restul de bani am încercat să-mi deschid o firmă, punându-mi încrederea în doi inși care mi s-au părut destul de pricepuți, dar a fost pentru dânșii priceperea asta. Eu le-am propus să-i iau ca sfătuitori și apropiați, ca parteneri. Am deschis firma, am actele ei. O lună-două au existat niște câștiguri, firma demarând pe baza unor contracte… aici dânșii se pricep. Am decis, la sugestia dânșilor, care aveau acces la conturi, ca aceste câștiguri să fie reinvestite. De fapt, am fost pur și simplu jefuit de vreo 10.000 de euro de acești doi oameni, în care am avut foarte multă încredere, prea multă, gândind că cel care e mulțumit financiar lângă tine nu îți înfige un cuțit în spate. Și așa am rămas descoperit total. Am încercat să caut alte resurse, nu am găsit și a trebuit să vând apartamentul, să achit iar niște rate, care din a treia lună deja creșteau cu 100 de euro pe zi. Am actele, negru pe alb. Nemaiavând unde să locuiesc, le-am lăsat la prietenul și vecinul meu, de care v-am mai povestit. Alte acte sunt aici, la Samusocial – buletinul, livretul militar, diplomele de bacalaureat, licența…

Am fost ca un chiriaș în fostul meu apartament.

Deci, am vândut apartamentul în septembrie 2014. În august m-am înțeles cu cumpărătoarea asupra sumei de 37.000 de euro, care era un preț obișnuit, prețul pieței la vremea respectivă. Să știți că am avut noroc să iau atât, pentru că ulterior prețurile au început să scadă și mai mult, până pe la 30.000. Era un apartament de două camere, în Ozana-Titan. Deci am luat 37.000 din care am avut de plătit aproape 27.000 de euro, cu taxa de la notariat, încă o mie. O mie a fost impozitul pe toată suma de vânzare, deci în mână am ramas cam cu 9.000. Fiind foarte supărat și cu durere în suflet, cu acești bani m-am gândit să plec din țară. Am dat pisicuțele pe care le aveam și le îngrijeam de câțiva ani de zile. Le luasem din stradă, de vreo șase ani. Cu mare greu și durere le-am dat, pentru că mă iubeau sincer și cu devotement, iar eu țineam la ele extrem de mult.

Cunoscând foarte bine limba franceză, m-am gândit să plec în Franța. Cu durere în suflet am părăsit România, fiindcă, sincer, să pleci printre străini nu este o decizie ușoară. Nu e ușor să fii fără casă la tine în țară, dar să mai fii și într-o țară străină. Singura mea bază era faptul că vorbesc destul de bine limba franceză. Așa că am plecat acolo cu gândul să muncesc, să-mi găsesc un serviciu care să-mi permită ca în câțiva ani să pot strânge destui bani cu care să mă întorc aici și să pot reîncepe o viață normală. Am fost foarte dezămăgit să văd că în Franța, dar nu numai, dar și în Franța, care e chiar o țară mai tolerantă față de noi, există o mare aversiune față de români, în general. Am fost jignit în multe feluri. În fine, am plecat la sfârșitul lunii octombrie, am încercat să mai rămân să… Sincer, mi-a fost dificil să renunț la pisicuțele mele. Am mai stat puțin acolo, proprietara a fost amabilă. Bineînțeles, i-am plătit o sumă de bani – am fost ca un chiriaș în fostul meu apartament.

Se dezumanizează oamenii, acolo, în străinătate.

Mi-am luat biletul și am plecat în Franța, cu mare durere în suflet și frustrare. Am încercat să-mi găsesc un serviciu, să mă încadrez acolo. M-am lovit de acea reticență, opoziție față de români, de estici în general, dar de români în particular. Față de noi au așa, o aversiune, totuși, pe undeva justificată de anumite comportamente neplăcute făcute de alții, de ani de zile, prin străinătate. Problema nu a fost neapărat asta. Danșii au în Franța un procent foarte ridicat al șomajului. Pe lângă asta, niște directori de pe acolo, de la ce ar fi echivalentul Oficiului Român Pentru Forță De Muncă, mi-au spus că diplomele mele sunt false, că pașaportul meu e fals, dându-mi de înțeles că nu sunt bine-venit acolo, ei știind, desigur, că nu sunt false. Eu, totuși, nu am renunțat imediat. Am rămas acolo pănâ pe 11 mai, anul acesta. Bineînțeles, am luat legătura și cu comunitatea de români, la Biserica Ortodoxă Română din Paris. Am stat în Paris, dar am fost și prin Lyon o perioadă scurtă de timp. M-am întors în Paris, unde am stat într-o comunitate de români destul de consistentă. Ce m-a șocat, neavând experiența străinătății și fiind prima oară când ieșeam din țară, e că din românii care sunt acolo, nimeni nu stă să te ajute, să-ți explice, să te îndrume, până îți găsești ceva. Ești acolo ca între străini. Fiecare vine la biserică, se roagă, după care se răspândesc ca potârnichile la locațille lor. Până și între dânșii se mai râcâie, dar eu fiind venit acolo nou, nici nu erau interesați să mă cunoască, cum sunt ca persoană. Efectiv simți că parcă ești între lupi acolo. Am rămas șocat, vă spun sincer. Se dezumanizează oameniii acolo, în străinătate. Eu am rămas efectiv bulversat. Nemaivorbind despre faptul că francezii îți introduc niște condiții impuse artificial de către statul lor și de mersul oficial al actelor necesare pentru a intra în sistem. Durează trei luni de când ai dovada că ai ajuns în Franța sau ai apelat la asistență socială pentru a fi luat în evidență, că ești pe teritoriul Franței, să îți facă o adresă poștală sau ceva de genul ăsta, unde să poți primi scrisori, răspunsuri de la firme, legate de angajare. După ce primești această adresă, pe care nu ai cum să o iei mai devreme, nici cu ajutorul organizațiilor sau altceva, abia după aceea, mai trec între patru și șase luni de zile, în care serviciile sociale îți încheie acea asigurare medicală, pe care având-o poți să începi demersurile oficiale de a-ți căuta un loc de muncă. Poți să cauți mai devreme, dar nimeni nu te angajează oficial până nu ai această asigurare. Adică vorbim de nouă luni, oficial, dar sunt unii care așteaptă asigurarea și peste un an. Se spune că România ar fi fost o țară a birocrației și a mersului lent, dar, vă spun sincer, am rămas blocat de cum merg lucrurile în sistemul francez. Se mișcă cu viteza melcului uniform încetinit.

La negru găseam ceva, poate în construcții, dar vreau să spun că nu aveai o securitate a muncii, n-aveai siguranța că ai unde să stai, nu era recomandat. Mi-a fost teamă.

După ce am rămas fără bani, undeva spre sfârșitul lunii ianuarie, am locuit câteva luni de zile cu negrii și cu arabii, sub podul Charles de Gaulle, vizavi de gara d’Austerlitz. În dreapta era Institutul Francez al Modei, iar în mijlocul lui mai era încă o tabără, tot așa, de vreo 50 de corturi. Aici am fost adus de către un cetățean tunisian căsătorit cu o româncă, care stăteau tot acolo, la cort. Nu am nimic împotriva lor, sunt unii baieți extraordinari care sosesc din Africa și sunt foarte supărați pe situația de acolo, pentru că sunt terorizați. Eram singurul european între ei și ne-am înțeles foarte bine. Dar sunt și unii dezumanizați de situația de acolo.

Oricum, am realizat că acolo nu am vreo șansă să mă încadrez în sistem, observând și alți români din comunitate, care ori lucrează la negru, ori nu găsesc nici la negru să lucreze, și de intrat în sistem oficial, nici pomeneală. Este foarte greu, pentru că francezii se ascund după treaba asta cu somajul foarte mare. Ca să mă întorc în țară, m-au ajutat părinții Iulian și Andrei de la Biserica Ortodoxă din Paris, care mi-au plătit biletul. Pe lângă gestul ăsta frumos, dânșii m-au susținut și acolo moral și financiar pe perioada cât am rămas fără bani. Eu am locuit acolo la un hotel, unde era scump, 75 de euro pe noapte primele 10 zile, după care mi-au făcut reducere. Am încercat cu disperare să-mi găsesc chirie acolo, dar nu îți închiriază nimeni, decât dacă ești angajat și le arăți trei fluturași de salarizare. Așa că am hotărât să mă întorc și am revenit pe 23 sau 24 mai. De atunci sunt pur și simplu în situația în care sunt și acum: debusolat, fără perspectivă, încercând să-mi găsesc un rost și un echilibru. Acum stau la 1 Decembrie 1918, la adăpostul de urgență pentru persoane fără locuință și îmi caut ceva de muncă.

Eu aș recomanda oricui ca în momentele de cumpănă și presiune mai îndelungată, să caute să se descarce puțin și să gândească mai limpede situația, să facă o separare, o detașare de situația de stres psihic. O datorie financiară care trenează de câțiva ani, bineînțeles că îți induce o stare de disconfort și de lipsă de claritate și limpezime în gândire, în decizii. Și ca o constatare amară: orice pas greșit în partea asta financiară trage în jos, ca o avalanșă, alte consecințe, care devin ca un mare bulgăre de zăpadă, cu efecte dezastruoase, până la pierderea unei case.

Lasă un comentariu


Perioada de verificare reCAPTCHA a expirat. Vă rugăm să reîncărcați pagina.