Interviu cu B.C.

Care este povestea dumneavoastră, cum ați ajuns să locuiți într-un centru pentru victimele violenței domestice?

Am fost căsătorită 18 ani, ne-am căsătorit din dragoste, am făcut un copil din dragoste, a fost totul ok până au început responsabilitățile mai mari, cu copilul, cu grădinița, cu școala, cu toate astea adunate. Atunci au început problemele și fără să-ți dai seama, deci eu cred că este o chestie care se întâmplă fără să-ți dai seama, sau dacă îți dai seama, începi să spui „lasă că poate se mai rezolvă câte ceva”, până când vezi că nu se rezolvă. M-am căsătorit în ’97 și copilul s-a născut în ’99. Problemele au apărut să zic cam în ultimii ani de grădiniță, primii ani de școală, cam prin 2007. Când mi-am dat eu seama că este destul de rău era deja 2008-2009, când a venit și criza, și venind criza s-au acutizat și problemele cu banii. La astea s-au suprapus și cele cu băutura, care au apărut inițial ciclic, le-am aflat și eu după, m-am documentat după, apar, dispar, până când la un moment dat se acutizează și atunci este prea târziu. Dar fiind ocupată cu serviciul, cu casa, cu copilul, cu lecții cu copilul, cu tot ce înseamnă, mi-am dat seama la un moment dat că nu mai făceam față și m-am întrebat de ce. Pentru că făceam numai eu totul, încet încet făceam numai eu, am preluat tot, locuiam în aceeași casă și absolut orice, până la ultima factură, era doar responsabilitatea mea. Soțul lucra și el, dar începuse să vină acasă tot mai târziu, iar când am început să avem discuții, le evita. Am încercat să le spun rudelor, părinților, să mă duc și cu dovezi, dar nu m-au susținut. Inițial problema a fost doar consumul de alcool, după care nu-i mai convenea nimic, au început certurile, au început jignirile, deci s-a întâmplat treptat, și pentru că s-a întâmplat treptat, ori zici că te obișnuiești, ori zici că le lași deoparte. Eram concentrată pe copil, nu știu, eu consider acum după ce au trecut anii că am fost mult prea tolerantă și am lăsat să treacă lucrurile doar pentru că aveam un copil. Asta știu că e scuza principală a oricărei femei, dar ăsta e adevărul, că nu prea poți să te duci cu un copil mic, nu ai unde să te duci cu un copil mic în București, neavând unde să locuiești, neavând unde să-i oferi condițiile care îi trebuie unui copil.

Casa era luată împreună, după căsătorie. Ajunsese să nu mai fie plăcut să locuiești în ea, nu mai repara nimic, nu numai că nu-l mai interesa nimic, dar și distrugea. Până când am ajuns să-mi dau seama că ne distruge și pe noi. Copilul era clasa a-VIII-a când am luat hotărârea să rup definitiv. Asta era cam prin 2011-2012, credeți-mă că nu mai știu exact evenimentele, au trecut câțiva ani până când am plecat, pentru că am încercat să rezolv problemele, m-am luptat foarte mult pentru această familie. Ne-am luat din dragoste, am pornit de la lingură, am muncit împreună și am zis că nu pot s-o las să se dărâme, poate că are o problemă, poate că e bolnav, am mers la doctor, îmi mai zicea mai lasă-mă trei luni, și așa trecea timpul. Problemele astea nu se rezolvă de pe o zi pe alta. Deci vreo patru-cinci ani de zile am încercat, să mergem la psiholog de cuplu, să mergem la dezalcoolizare, să vorbesc cu părinții lui, deci absolut tot am încercat. Nu a avut destulă voință, nu știu ce s-a întâmplat, sau poate am și eu vina mea, dar acum încerc să nu mai am, am terminat, am trecut peste, pentru că până la urmă, când am luat hotărârea m-am gândit la mine și la ce este mai bine pentru copil. M-am învinovățit, am trecut prin toate etapele, dacă ați citit, sunt ca la carte: că nu am făcut suficient, că nu l-am ținut aproape.

Când copilul era în clasa a-VIII-a și avea nevoie de foarte multă liniște, de cam jumătate de an începuse cu scandalurile: deci nu putea să intre în casă fără scandal, trântit, venea noaptea peste mine, deci îngrozitor, și copilul în casă. Când s-au dat testele acelea de clasa a-VIII-a, a luat șase, ea fiind un copil bun. Pentru că seara când voia ea să învețe, el venea cu scandal, și nu mai putea copilul să învețe, într-un apartament de două camere, totuși, se aude. Eu depusesem divorțul în septembrie, când începuse copilul școala, ne și separasem, stăteam în camera cu copilul și atunci a început să fie și mai rău. Era agresiv, era agresiv verbal și față de copil, nu pot să spun că a bătut-o sau ceva, dar n-o lăsa să învețe, dacă avea de plecat undeva nu o lăsa să iasă din casă, practic o sechestra. Dar acționa mai mult psihic, oricum e mai rău așa, iar cu mine începuse să fie foarte agresiv. Nu s-a întâmplat de foarte multe ori, pentru că nu sunt o femeie cu capul în pământ și îi țineam piept, dar nu poți, adică îi țineam piept prin atitudine, dar nu poți, la un moment dat când nu mai judecă nu mai ai cu ce să te aperi. Și nu este o soluție, adică merge o perioadă, după care nu mai merge.

Cum ați găsit centrul de sprijin al Fundației Sensiblu?

Am căutat singură pe internet într-o perioadă în care eram disperată, ce să zic, nu prea aveam cui să cer ajutor, nici prietenilor, nici rudelor, chiar nu aveam cui să cer. Întâmplător, am găsit mai multe numere de telefon pe internet, dar aici, la Fundația Sensiblu, am găsit mai multă disponibilitate, adică m-au primit mult mai repede, m-au evaluat destul de repede, chiar m-au susținut foarte mult. Eu căutam de fapt ajutor psihologic, voiam să merg la un psiholog să găsesc o soluție, să văd ce pot să fac. Nu aveam bani nici de psihologi, nici de avocați, nici de nimic, era o situație foarte rea, nu mai aducea salariul în casă, era ca în orice familie care nu mai e la locul ei. Deci prima dată nu am căutat o altă locuință, am căutat un psiholog sau un consilier, ceva, cineva să-mi dea un sfat. Mi-am tot notat fel de fel de numere de telefon, în fine, nu am apelat la serviciile de la stat că nu știam de ele. Adăposturile astea așa, nu mi-am imaginat vreodată că aș putea locui acolo cu copilul, știu că sunt adăposturile astea pentru oamenii străzii, nu știu prea multe despre lucrurile astea, dar nu era potrivit să stau acolo cu copilul. Iar centrele pentru mame nu funcționează, nu sunt vizibile, iar dacă nu sunt vizibile înseamnă că nu sunt nici serioase.

În momentul în care te duci la poliție și poliția face mișto de tine, deja ți-ai pierdut orice încredere în instituția statului. Pentru că eu m-am dus prima dată la poliție când a fost prima violență. Iar poliția a venit acasă și se hlizea cu soțul meu „că ce-o vrea și asta”. De două sau de trei ori am apelat la poliție. Am și sunat de câteva ori și am și mers la poliție și am depus plângere. O noapte întreagă am stat pe la poliție, noaptea de după revelion imediat mi-am petrecut-o la poliție. Pentru că am fugit pur și simplu și unde să mă duc, secția de poliție era foarte aproape. Copilul nu era acasă în seara aia. În ultimul timp mă amenința și cu moartea, dar în special când nu era copilul acasă, probabil că zicea să nu aibă martori, sau nu știu, copilul era deja mare, avea treisprezece ani. O dată ce a venit noaptea peste mine în somn și mă amenința, chiar mi-era frică să mai stau acasă cu el. Când nu era copilul acasă găseam și eu motiv să plec pe la mama sau undeva, ca să nu rămân singură cu el. Imediat după revelion – că nu și l-a petrecut acasă – a venit cum a venit, cu gălăgie, cu nimic nu-i place. O dată ce era călare pe mine și îmi sucea mâinile și gâtul, ce să mai suni, am fugit când am prins momentul. Poliția nu a fost receptivă, nu au nicio treabă cu violența în familie, sunt atât de relaxați, poate doar dacă ai murit, să vină să te ia cu salvarea să te ducă la morgă. Eu una care am fost în situația asta, nu mi s-a părut că-mi oferă sprijin. Polițistul de serviciu, vă dați seama, după revelion, ce să facă și el, era de serviciu noaptea, omul de gardă, m-a pus să scriu, am scris, până pe la 3-4 dimineața când m-am dus acasă, soțul nu mi-a dat drumul, m-am întors la poliție, am întrebat ce să fac, a zis „Ce să faceți, stați aici pe scaun”. Mai întâi m-am dus eu singură, nu mi-a deschis, apoi iar m-am dus, am bătut la ușă, dar dacă era beat, a adormit, cine să mai răspundă. Fugisem și dezbrăcată, dezbrăcată, aveam pe mine niște haine, dar eram în papuci, fără chei. Nu mi-a fost frică să mă întorc, aveam câteodată un curaj nebunesc, pentru că eram așa într-o situație… cine să mă ajute, cine să-mi ia cheile, aveam nevoie și de acte. Deci avea momente când nu-i păsa sau avea momente în care era foarte violent și eu trebuia să prind un moment de-ăsta în care să mă strecor. A fost și poliția, nu a deschis, până la urmă mi-a deschis mie, eu între timp fusesem și la spitalul de urgenţă, mi-am făcut control și mi-au recomandat să merg să-mi scot certificat medico-legal, oricum nu aveam unde să dorm, le-am rezolvat pe toate în noaptea aia. Mi-am petrecut o noapte întreagă la poliție și pe la spital. Spre dimineață mi-a deschis ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Între timp poliția s-a mai dus pe la vecini, i-a mai întrebat de noi, oricum știau toți vecinii că e consumator, că doarme pe mașina altora, ei vedeau mai multe decât mine, știau mai multe. Dar nimeni nu spune nimic, că se consideră că este o problemă personală care se rezolvă intern. Și-au zis săru-mâna doar când am plecat de-acolo, eram o familie cu probleme, care creează disconfort celorlalți și atât, aceasta este atitudinea. Dar poliția nu m-a sprijinit, stăteau la șpriț cu soțul meu în cartier. Nu mă așteptam să fiu privită eu ca cea vinovată, de poliție, de soț, de familia lui, eu eram cea vinovată că de ce nu am mai suportat, puteam să mai suport. Nu cred că poți să învinovățești femeia că s-a dus să ceară ajutor la poliție. Și să-i spună polițistului „Lasă că pleci tu și după aia tot cu mine rămâne”, de față cu mine. O astfel de atitudine te descurajează, am fost descurajată, dezamăgită și speriată. Abia după vreo câteva luni am găsit un polițist foarte amabil, mă suna, îmi vorbea foarte frumos, a trebuit să mă duc la poliție de mai multe ori, să mai întăresc câte o declarație. După noaptea cu revelionul a făcut și el plângere la poliție și a zis că am plecat de acasă și că i-am furat lucrurile. Și atunci m-a chemat iar la poliție, în legătură cu plângerea la adresa mea, mi-a spus că au fost colegii lui în bloc și că nimeni nu spune nimic, m-a pus tot pe mine să merg la administrație să obțin o hârtie cum că este element recalcitrant și tra la la, deci absolut toate hârtiile eu le-am strâns. Mi s-a spus și de ordinul de restricție, dar și pe acela trebuia să-l obțin eu, bineînțeles plătind avocat, având un proces, deci ordinul de restricție nu-l obții așa ușor – te duci și ți-l dă. Trebuie să ai un proces, trebuie să ai nu știu câte certificate medico-legale, trebuie să ai nu știu câte plângeri la poliție, deci este un întreg proces, durează destul de mult și nu e ceva care te apără. Deci un ordin de restricție nu te apără, te apără frica și faptul că pleci, ieși din acea situație. Singura soluție este să pleci când apar primele violențe, pentru că orice ai încerca nu ajută, trebuie să ieși din cadrul acela. Dar o femeie și o mamă în principal se gândește la copii și eu zic că femeile de cele mai multe ori de-asta acceptă, pentru că nu au unde să se ducă, nu le ajută nimeni în momentul în care au nevoie, nu peste cinci luni.

Eu am fost norocoasă, sau poate am fost insistentă, nu știu, cert este că eu nu voiam să plec de acasă, nu voiam. M-au convins fetele de la Fundație (Sensiblu). Ce să zic, chiar nu m-am mai gândit demult, eu acuma chiar încerc să uit cum a fost…Am căutat pe internet psihologul, am găsit fundația, mi-am făcut programarea, procesul mergea greu, lucrurile astea durează, iar el încerca să mă intimideze, îmi spunea „Tu unde crezi că te duci, doar moartă scapi de mine”, chestii de genul asta. După ce am văzut că escaladează conflictul și pe zi ce trecea nu mai puteam să închid ochii, nu mai puteam să ajung la serviciu, mi-am dat seama că este o situație critică. Simona de la fundație îmi tot spunea că trebuie să plec de acolo, eu încă nu voiam să-mi părăsesc căminul și ea m-a învățat pașii, cum să mă apăr și pașii pe care trebuie să-i fac astfel încât să fim în siguranță și să reușim și să ne încadrăm în programul lor, pentru că sunt niște condiții. Nu prea mă pricep eu la povestit, mi se pare că sunt incoerentă, nu-mi mai aduc foarte bine aminte evenimentele cronologic pentru că încerc să șterg și să uit această parte din viața mea. Într-o perioadă nu puteam nici să vorbesc, nici să-mi aduc aminte, credeți-mă că și acum, încă, este foarte dureros.

Mergeam la consiliere psihologică o dată pe săptămână, o dată la două săptămâni, pentru că eram dărâmată psihic, măcinată psihic eram de mult timp, pentru că el a dus cu mine un război psihologic mult timp înainte să înceapă violențele. Deci să vii peste om noaptea, să începi să trântești ușa de perete noaptea în somn, când știi că doarme cu copilul, asta poate să înțeleagă numai cineva care a trecut prin așa ceva. Nu știam pur și simplu încotro să apuc, pur și simplu m-am văzut închisă ca într-o cutie. Am locuit într-un cub de beton închis perfect, fără ieșire. Deși sunt o femeie inteligentă, pur și simplu eram într-un punct în care nu vedeam nicio ieșire, nu știam ce să mai fac, a trebuit să cer ajutor de la altcineva. Până a reușit Simona să mă descoasă, să mă facă să mă deschid, a durat, iar apoi mi-a dat niște pași exacți, ce am de făcut, cum să mă apăr.

Care sunt acești pași?

Să ai grijă de acte, să-ți pui la adăpost câțiva bănuți, în caz de urgență, niște haine într-o sacoșică deja pregătite, cheile la îndemână. Pentru că în orice moment situația poate deveni și mai critică, până reușești să te muți. Pentru că nu poți să te muți așa, dintr-o dată, te-ai certat, te-a bătut, ți-ai luat sacoșica și ai plecat, nu se poate. Eu nu am nici rude în București, aveam doar niște prieteni, dar fiecare cu familie, cu copil, nu poți să te duci cu gălăgia, erau prieteni comuni, atragi asupra lor agresivitatea lui. Nu puteam să-i pun în pericol, deci trebuie să te duci undeva unde nu cunoști, unde nu te găsește, unde nu are acces, pentru că devin și mai nebuni, și mai nervoși, pentru că te scapă din mână, pierd controlul într-un fel. Pentru că războiul ăsta psihologic înseamnă de fapt să te țină subjugată, sub control, să nu poți să ieși: lipsa banilor, lipsa libertății, împovărarea cu toate responsabilitățile, deci să nu mai ai timp pentru nimic altceva. Chiar am început să citesc foarte multe cărți de psihologie ca să-mi dau seamna cum lucrează mintea omului și cum am ajuns eu, cu educație, într-o situație ca asta, numai dragostea m-a orbit? Nu, sunt niște chestii pe care alcoolicii toți le fac, chestii de care nu-ți dai seama dacă nu treci prin ele. La fundație am învățat chiar foarte profesionist ce trebuie să fac, la ce trebuie să am grijă, niciodată să nu fiu în colțul cel mai îndepărtat al casei, deci te învață efectiv ce să faci. Mi-au dat o listă, nici nu poți să le ții minte în clipe ca alea: în primul rând actele, bine ținute și la îndemână sau duse la niște prieteni, certificatul de căsătorie fără de care nu poți să depui divorțul, buletinul, certificatul copilului, câțiva bănuți, actele casei, documente importante, pregătite din timp pentru momentul în care trebuie să fugi. Dacă nu poți originalul, pentru că le urmărește, atunci copii legalizate, un ghiozdănel cu strictul necesar de haine pus undeva cât mai aproape de ușă, sau, și mai bine, niște haine duse la prieteni, sau la serviciu, deci undeva unde ai doar tu acces. Nu cum am făcut eu în noaptea aceea, în papuci, fără acte, fără haine, fără chei, m-am trezit pur și simplu noaptea în stradă fără nimic, chiar n-am avut unde să mă duc, unde să te duci să bați la ușă la oameni noaptea, pe cine să sperii? Conștientizezi faptul că nu poți să te arunci chiar așa asupra prietenilor, rudelor, doar dacă este cineva foarte foarte apropiat, dar dacă este apropiat îl știe și el, și sigur vine acolo, nu este o idee bună să te duci undeva unde te-ar putea găsi.

Cum v-ați mutat propriu-zis la centru?

Am făcut niște hârtii, niște demersuri, ca să putem intra în program, pentru că sunt niște condiții foarte stricte, în primul rând a trebuit să ne facem o grămadă de analize, de la sânge, psihiatrice, psihologice, de SIDA, de toate bolile, și eu și copilul, și astea au durat mult și au costat bani. O parte le-am plătit eu, o parte mi-au fost decontate. Eu nu știu regulamentul lor intern și condițiile lor interne, dar sunt convinsă că am fost trecută prin foarte multe filtre, chiar trebuie să îndeplinești niște condiții, nu iau așa pe oricine. Au niște condiții foarte bune, siguranță maximă, este strict secret, asta m-a ajutat să iau decizia. Undeva cu chirie nu puteam să mă duc, nu aveam bani, aveam și foarte multe datorii, făcute tot de el. Pregătirile au durat cam două luni și ceva, sau trei, cred că în martie am plecat, era înainte de Paște. Am plecat de acasă fără să știu unde mă duc, pur și simplu m-am lăsat pe mâna lor. I-am văzut că sunt serioși în toate aceste luni, dar oricum aveam o teamă, pleci totuși în necunoscut, nu-ți spune nimeni nimic, doar că o să fie bine, o să fie bine. Dar m-au ajutat extraordinar de mult, fără ei nu aș fi reușit, chiar nu știu ong-urile astea cu ce se ocupă, dar am avut tot ce ne trebuie, m-am mutat cu copilul și am avut liniște. A trebuit să așteptăm să se elibereze un loc, pentru că locurile sunt foarte puține, doar acolo unde am stat eu erau una, două, trei, patru camere și în fiecare cameră putea să stea o mamă cu unu, doi, trei copii, depinde, că erau mai multe paturi, dar condiții foarte bune, totul asigurat. Securitatea foarte bună, pentru mine asta era cel mai important. M-au învățat cum să merg cu mijloacele de transport în comun astfel încât să nu mă urmărească, mie nu știu dacă mi s-a întâmplat, de văzut nu l-am văzut, dar celorlalte femei din centru li s-a întâmplat, și atunci ne-am speriat toate foarte tare.

Când am plecat de acasă, el era acasă, dar, bineînțeles, beat și dormea. Am luat lucrurile, am chemat o mașină, am ieșit de mai multe ori, am făcut mai multe genți, el a ieșit de câteva ori și a fumat, dar ziua nu avea treabă cu noi, numai noaptea. N-a venit să vadă de ce ne foim atât. Am dus jos lucrurile, ne-au văzut vecinii, totuși am luat o mașină mai mare, cu pături, cu calculatorul copilului, adică pe față, nu am fugit noaptea. A așteptat să plecăm și i-am deschis ușa și am zis „Am plecat, la revedere”, iar el a zis „Dar unde te duci?”, și i-am răspuns „Plec cu copilul definitiv”. „Da, și mie nu-mi spui?”. „Îți spun acum”. Nu i-a venit să creadă, am plecat, iar apoi am aflat că după ce am plecat noi, el s-a dus la poliție și a spus că el a fost la serviciu și că am plecat în lipsa lui și am furat din casă. Dar eu am plecat ziua, mi-am luat concediu și de dimineață de la opt până pe la unsprezece am tot cărat lucruri la mașină, nu le aveam pregătite dinainte. Fetele de la centru m-au așteptat la sediu, mi-au zis să iau o mașină, nu cunoscuți, am închiriat o mașină, m-am dus la centru și de acolo m-au dus ele. Așa se și păstrează securitatea până la urmă, siguranța de care ai așa mare nevoie.

Asta se întâmpla acum trei ani, am stat acolo un an și jumătate, contractul este pe șase luni, de fapt pe câteva luni, dar nu este posibil ca o femeie să se pună pe picioare în două trei luni. Este imposibil, nici procesul nu durează atâta, nici serviciu nu-ți găsești, nici nu te limpezești psihic, ai niște traume psihice mult timp după ce ieși din mediul ăla. Cu multe coșmaruri, cu frici, deci chiar nu poți să spui că de pe o zi pe alta poți să-ți revii, bine că rămâi cu niște chestii pentru totdeauna, dar din starea aia nu poți să-ți revii. Abia după luni de zile începi să mai vezi lumina, începi să zici „Băi, dar totuși există și altă lume în jurul meu”, începi să vezi că se poate și altfel, începi să vezi că ești pe picioarele tale și te gândești „Măi, dar așa eram și înainte, cum am ajuns în halul ăsta?”. E drept, am făcut consiliere în toată perioada asta, și eu și copilul, ne-au sfătuit, că au mai apărut piedici, acte, ce mai trăiești interior. Multe femei renunță, se întorc înapoi, la mine a durat mult să mă hotărăsc, dar din momentul în care am zis nu, nu a rămas. Am avut o colegă care s-a întors acasă de vreo două ori, ceva s-a întâmplat, ori încă nu era suficient de hotărâtă, s-a dus, iar a mâncat bătaie, apoi s-a întors, oricum nu judec pe nimeni, nu este o decizie ușoară. La mine a durat foarte mult perioada asta de negare, nu se poate, nu e o problemă, încă se poate rezolva, dar în momentul în care am zis gata, toată puterea mea am canalizat-o în direcția asta, să ies din situația asta, să-mi scot copilul din situația asta, să fiu eu din nou cea care eram, că până la urmă, te transformă lucrurile astea, te transformă mult. Am încercat s-o feresc pe fiica mea cât am putut de mult, deși nu i-am ascuns nimic, oricum a trebuit să o vadă judecătorul, să ia decizia cu cine stă, cu mama sau cu tata, să se rupă de bunici, care sunt părinții lui și care au crescut-o câțiva ani, a fost traumatizant și pentru ea. Părinții lui nu m-au susținut, nu au fost nici de partea lui, dar m-au învinovățit pe mine și mă învinovățesc în continuare și pe mine și pe copil, drept dovadă că nici nu vor să mai audă de noi. A suferit copilul, normal că a suferit, de mine nu mi-e, dar ea avea o relație destul de bună cu ei.

Unde locuiți acum?

Acum nu mai locuiesc la centrul fundației. Pe final a fost o perioadă destul de grea, pentru că nu mai puteam să stau acolo, în ultimele trei luni m-am rugat de ei să mă mai țină, pentru că nu-mi rezolvasem cu casa încă. Terminasem cu procesul, dar nu terminasem cu partajul. Trebuia să vindem și lucrurile astea durează. M-au mai acceptat trei luni, dar deja stătusem un an jumate, nu știu dacă a mai stat cineva așa mult acolo. Dar m-au presat un pic și am fost foarte stresată cu chestia asta, să cumpăr eu o locuinţă. Nu mă lovisem de problema asta până atunci, să fie nevoie să pleci de la serviciu, să cauți prin tot Bucureștiul, să vizionezi apartamente, să umbli cu banii, să vezi pe la banca, deci chiar a fost atât de stresant pentru mine, și de una singură. Mi-a fost foarte teamă. Dar până la urmă am reușit. S-a încheiat divorțul, s-a făcut partajul, am vândut locuința comună și am rezolvat într-un fel, nu cum mă presau ei să fac, ci cum am putut eu, că până la urmă m-am zbătut pentru mine și pentru copil. Acum suntem liniștite, stăm doar noi două, are camera ei, se pregătește pentru facultate, ne este bine. Nu m-a mai căutat de ceva vreme, dar într-o perioadă mă tot căuta, tot așa, ca să mă amenințe sau să-mi reproșeze că el de ce nu și-a luat casă. Dar asta nu este problema mea. Problema este că el și cu familia lui m-au considerat întruna o intrusă acolo și spun că nu aveam niciun drept acolo, nu trebuia să iau nimic, decât să plec cu copilul.

Am mai fost la consiliere și după ce am părăsit centrul, iar apoi am fost doar la activități, la ce evenimente mai fac ele, am păstrat legătura, dar acum nu mai e nevoie de consiliere. A fost primordial că am găsit centrul, mi-a salvat viața pur și simplu. Ajunsesem să mă gândesc la sinucidere și atunci mi-am dat seama că nu e în regulă cu mine. De ce îmi vin gânduri din astea? Și m-au scos din starea aia, m-au făcut să-mi dau seama că sunt puternică și că pot să fac ce trebuie, deci nu mi-au spus ce să fac, m-au scos din cubul acela în care spuneam că sunt. Și de fapt eu am luptat, eu am fost hotărâtă, eu am făcut totul, dar ei m-au scos la lumină să pot să fac lucrurile astea. Faptul că am putut să stau acolo și m-au ajutat, pentru că pe vremea aia eram dărâmată, și psihic și de securitate, multe te țin de nu poți să acționezi, a fost foarte important pentru mine. Tu ești tot omul ăla, dar în asemenea condiții ești blocat. Între timp mi-am schimbat și serviciul, am evoluat, m-am mai dus pe la cursuri, m-am dus la dezvoltare personală, deci am făcut foarte multe chestii la care nici nu mă mai gândeam. Nu mai știam nimic decât problemele mele de acasă, cu tensiune permanentă, cu frică, nu știam ce să mai fac ca să fie bine. Nu am îndurat violențe de ani de zile, deci când a început violența eu am zis gata, până aici. Dar au fost foarte multe violențe psihice și verbale, care sunt foarte greu de dus, iar cand a început violența fizică, deci să se năpustească asupra mea, am zis atât îmi trebuie, e ditamai omul, nu știi cum într-un accces de nebunie mă omoară.

Ce le-ați sfătui pe femeile care trăiesc experiențe similare?

Sunt convinsă că toate femeile încearcă să fie cât mai bine în familiile lor. Femeilor care sunt în cub în momentul ăsta și nu au ieșire, le spun să ceară ajutor. Să ceară ajutor de la oameni care s-au mai lovit de cazuri de-astea și care au experiență. Dacă pot ieși, dacă au cum să iasă, dacă au unde să se ducă, să iasă de acolo, să plece de lângă omul ăla, să iasă neapărat din mediul ăla, din contactul cu omul violent. Iar dacă nu ai unde, neapărat să ceri ajutor specializat, dar din păcate nu la stat. Trebuie cerut ajutor cât de repede. Eu mi-am găsit puterea din interior și frica m-a mobilizat, în primul rând gândindu-mă la copil. Chiar dacă copilul nu a fost implicat, n-a fost violență direct asupra ei, auzea, mă vedea mereu supărată, oricum se transmite, n-ai cum să ții copilul separat, trebuie să-l scoți de acolo și cât mai repede, cât mai devreme, cât mai devreme, nu trebuie așteptat. Autoritățile trebuie să se ocupe de asta, societatea în general și oamenii. Oamenii nu trebuie să fie nepăsători.  

Interviu realizat de IOANA ILIE