(fragmente din volumul Reportajele mele. 1927-1938, de Filip Brunea-Fox, apărut la Editura Eminescu în 1979)

Dorind să profităm și noi de suflul electoral încă proaspăt al maselor după înfrângerea comunismului pe 16 noiembrie și să ne exprimăm pe această cale regretul că n-am observat mai din timp iminența pericolului bolșevic-etatist gata-gata să zguduie „pacea socială” a unei Românii membră UE și NATO, membrii colectivului GAP vă invită să lecturați câteva fragmente dintr-o relatare de la „firul ierbii” despre procesul electoral din perioada interbelică. Filip Brunea-Fox a fost, alături de Geo Bogza și Tudor Teodorescu-Braniște, unul dintre jurnaliștii de reportaj cei mai sensibili la realitățile sociale din anii 1920-1930 și unul dintre cei mai acizi critici ai practicilor autorităților.

„Câte cabine ai făcut?”

De ieri-dimineață au început să se amenajeze cabinele de vot ale celor 29 de secțiuni din Capitală. Modul cum sunt construite aceste „celule” efemere poate constitui o curiozitate doar pentru femei, copii și pensionarii azilelor de bătrâni. Bărbații le cunosc.

Privind însă în interiorul unei școli roboteala dulgherilor, nu m-am putut opri de la oarecari reflecții. Mă rog, ce devin aceste cabine după alegeri? Ce au devenit cele din anul trecut? Cîte șase de secțiune, și iată un total de 174 de cabine ce au înghițit o cantitate considerabilă de scîndură. Și costă mult… Mi se spune că după alegeri materialul este vîndut la licitație.

De la Pristanda citire și pînă azi, să se fi primenit într-atît moravurile încît faimoasa scenă din „Scrisoarea pierdută” să nu mai fie de actualitate? Parcă o vedem:

–          Cîte cabine ai făcut?

–          Douăzeci în „Verde”, douăzeci și cinci în „Albastru”, treizeci în „Negru”, douăzeci în „Galben” – păi face 174!

*

Gardurile, pereții și orice plan vertical din preajma localurilor de vot au fost cotropite de afișe și manifeste electorale. Nici o parcelă virană. Trebuie, chiar și pentru cîștigarea acestor panouri gratuite, să se fi dat o luptă înverșunată, ca pentru terenurile aurifere. Tot peisajul e alb și gri. Bineînțeles că nu se mai poate distinge nimic.

Ieri-dimineață un pretext de conflict putea fi ruperea afișelor opoziției. N-a mai rămas unul. Toată zona din preajma localurilor de votare e acoperită, ninsă, de manifestele guvernului. Afișele opoziției – rare – au trebuit să se refugieze în vîrful unui copac sau pe spinarea unui automobil.

Rolul agenților a fost de astă dată mai greu. Consemnul prescria o activitate tainică, abuzuri subtile și cît se poate de puțin utilizarea ciomagului. Iată de ce te pomeneai cu grupuri înstelate cu capul d-lui Ionel Brătianu, în conciliabule misterioase, lîngă automobile fără număr, dispărând tot atît de misterios, îi vedeai intrând sau introducând pe la „ieșire” „prieteni”, pe care i-ai mai zărit și pe la alte secțiuni, într-o atmosferă de complot de-a dreptul pueril.

La secția 23 din Labirint, unde s-au semnalat aproape o sută de fraude, ni s-a atras atenția asupra a două automobile: cel cu nr. 1265 și cel cu nr. 626. Acestea transportau din secție în secție același grup de alegători angajați „cu ziua”. În două case, din Orzari 62 și Delea Nouă, se comunicau instrucțiunile. Aici se afla statul major al „culorii”. Agenții guvernamentali din cele două automobile veneau la fiece jumătate de oră să se alimenteze cu buletine. În multe locuri au fost identificați. Nu s-au intimidat. Au continuat în altele.

De asemenea, la secția 19 din b-dul Ferdinand am observat o camionetă fără număr cu o inscripție: „de probă”. Era plină cu bătăuși. Avea misiunea să susțină „moralul” prietenilor de la cele 29 de secțiuni.

În afară de candidații opoziției, nu s-a arătat nici un guvernamental. Era atît de siguri de succes că nu s-a deranjat nimeni în vreo secție de votare. […]

9 iulie 1927

Cum a decurs votarea

Aspectul celor 29 de secțiuni de votare nu oferă nici o notă discordantă. La exterior, se prezintă toate la fel. Aceiași jandarmi, aceleași afișe, aceiași agenți. Dacă vom adăuga că și în bună parte aceiași alegători guvernamentali (au votat la toate secțiile), se pierde și ultima caracteristică.

În interior, așijderea: zece dulapuri la fel, agenți liberali imobili (în afară de privire și de ciomege) etc., etc.

Există însă o oarecare deosebire în ceea ce privește animația. La Obor, în maidanul Dulapului, în Dudești, în Grand, nervozitate, îmbulzeală, coadă; la Școala Iancului, Clemenței, Mîntuleasa, calm, lume puțină, aproape monotonie. Supraabundența afișelor le anulează efectul. Spectrul solar, învîrtit repede, nu mai dă decît o singură culoare. În ultimul moment s-a căutat o soluție mai potrivită. Iată de ce, în cursul zilei de ieri, spațiul dintre case și străzi a căpătat un ciudat aspect napolitan. De-a lungul unor frînghii, ca niște rufe, a fost înșirată toată literatura electorală. Bineînțeles, numai a guvernului. Păcat numai că „rufăria” asta nu era prea curată…

Alegătorii, deocamdată nu se văd. Îi bănuiești însă în fiece cetățean care cască gura la afișe. În fiecare trecător ce trage doar cu ochiul și mai ales în… vardiștii care bucheresc, urmărind cu degetul, slova guvernului.

L-am întrebat pe unul:

–          Dumneata votezi?

–          Nu, sînt slujbașul Statului.

–          Dar anul trecut ai votat. Erai îmbrăcat civil.

Pare-se că remarca mea l-a impresionat, căci mi-a răspuns:

–          Anul trecut era altceva.

Întreb pe un altul:

–          Dumneata pentru cine ești?

Interpelatul mă scrutează o clipă, bănuitor, apoi răspunde, precaut:

–          Nu m-am hotărît încă. În cabină îți vine ideea.

–          Dar dacă „ideea” îți vine taman în fața listei liberale?

–          Vrei să mă tragi de limbă. Cu mine nu merge. Eu sînt „om secret.”

Am întîlnit și un delegat al opoziției în misiune de recunoaștere.

–          Cum stăm cu morții?

–          Am luat măsuri să nu se miște din cimitire. Sînt din cartier și-i cunosc pe toți cetățenii. Dacă-i dă mîna „mortului” să părăsească raiul pentru secțiunea mea, să te ții moliftă…

–          Vom avea în Capitală alegeri liniștite?

–          Asta numai Dumnezeu și domnu’ Duca știe.

8 VII 1927

Cum 8000 devin 775

Șerban-Vodă, cea mai apropiată comună de Capitală, s-a afirmat (poate din această cauză), încă de la începutul campaniei, excelent versată în tot ce privește prestidigitația electorală. Grație acestei virtuozități, cei 8000 de alegători s-au pomenit deunăzi, ca după un cataclism, reduși la nici o mie, spre marea glorie a d-lui Dumitru Voicu, primarul comunei, carele a săvîrșit miracolul numai cu un plaivaz și șase ore de veghe.

Dimineața, cînd locuitorii s-au dus să-și cerceteze numele în listele electorale, au constatat 7225 omisiuni, cei 225 din mie, zice-se, șterși așa, „de gust”, fiindcă dl. Voicu mai găsise un răgaz de zece minute pînă la ora cînd trebuia să-și înfățișeze „boscăria” prefectului de Ilfov.

Bineînțeles, nici comunicarea făcută de un opozant la Cameră, nici reclamațiile celor deposedați, nici intervențiile la Ministerul de Interne n-au avut vreun efect. Opoziția susține că lista liberală contează pe sprijinul cimitirului Bellu, situat „providențial” la cîțiva pași de suburbană. Cică, pentru ziua alegerilor, nu mai puțin de „patru alei funebre” au fost mobilizate. Oamenii de bună credință afirmă că au și văzut în mîini suspecte buletine de-ale alegătorilor răposați.

–          Dar am găsit noi mijlocul să-i înfundăm pe pîngăritori – îmi spune un cetățean indignat. În ziua alegerii, toate văduvele din comună, toți cei care au un defunct în familie vor fi aduși la primărie. Dacă „răposaților” le dă mîna să se întîlnească cu supraviețuitorii, să te ții moliftă!

*

Cînd am intrat în comună, pentru ca ancheta să nu păcătuiască din lipsă de obiectivitate, am găsit că cel mai nimerit lucru e să mă reped la primărie. Dacă despre dl. primar știam cîte ceva, despre reședința domniei-sale, nimic. Așadar, am oprit mașina în fața a doi inși care tăifăsuiau lîngă o dugheană cu lumînări. După exterior, unul din ei se înfățișa gros, imens de gros (cînd s-a dat la o parte am constatat că în spatele lui era o uliță) și , ca semn caracteristic, avea o basma stacojie cu care își freca în răstimpuri cercelul din urechea dreaptă. Celălalt, dimpotrivă, îl întrecea cu o căciulă, avea cizme dintr-o vacă, un chip încins, parcă fricționat cu urzici și, neglijent, într-o mînă, un retevei cît un stejar, cum au luptătorii cînd se antrenează. Îndeletnicirea lui, mi-a mărturisit-o imediat.

–          Vă rog, unde-i primăria?

–          Cu cine am onoarea?

–          Pentru o informație atît de neînsemnată trebuie să fac uz de o carte de vizită?

–          Eu, dom’le, nu răspund decît persoanelor cunoscute. Pentru ceilalți n-am timp.

Îi spun cine sînt.

–          Ce să mai rozi automobilu’ pînă la primărie? Îți spunem noi tot ce vrei să știi. Sîntem get-beget din comună, cunoaștem pe fiecare locuitor cale de trei spițe. Și apoi, la primărie nu-i nimeni.

–          Aș vrea să știu nevoile comunei și ce intenționați să faceți dacă reușiți la alegeri?

–          Că reușim e mai mult ca sigur; cît privește nevoile comunei, mă întreb și eu ce vom face. Comună îndestulată ca a noastră nu mai există, și asta fiindcă de cinci ani numai gospodari are în fruntea ei. Toate am făcut: și șușele, și școli, și piață. O trebui să „iscodim” și noi niscai nevoi, ca să nu spuie oamenii că stăm degeaba.

–          Dar cu ăia șterși din listele electorale, cum devine cazu’?

–          Musiu (musteața interlocutorului meu se zbîrli subit, în vreme ce „stejarul” din mînă căpătă o misterioasă vitalitate), drumul spre București e pe dreapta!

18 II 1928

[…]