de Irina Costache

După Traian și Decebal. (Din filele istoriei gay în România)

De / cu: Paul Dunca, Mihaela Michailov

Scenografia: Andrei Dinu

Producția: Salonul de Proiecte, București

Cum „se trăia gay” înainte de 1989 în România? Care erau locurile de întâlnire? Care erau ritualurile de socializare și structurile de oprimare? Care erau efectele articolului 200 care pedepsea, cu închisoarea de la 1 la 5 ani, relațiile sexuale între persoanele de același sex? Cum puteai să fii cine erai, fentându-ți identitatea și, totuși, existând într-un regim de acceptare tăcită? Cum au continuat abuzurile împotriva dreptului la reprezentarea identității după 1989?

După Traian și Decebal este un fragment de istorie underground a fenomenului homosexualității înainte și după 1989. Paradoxurile cenzurii au funcționat perfect. Deși era interzis, a existat o viață gay în România.

Încă mă mai surprinde faptul că atunci când oameni încearcă să se apropie unii de alții la o bere, un aperol spritz ori un ceai gătit după rețeta bunicii, ajung inevitabil să danseze în jurul aceleiași povești – cât și cum am suferit în comunism. Nici nu contează dacă sunt sau nu victime directe ale regimului, suferința anti-comunistă e o moștenire de familie care se transmite oricui și independent de voința sa. Suferința anticomunistă e, în fapt, o suferință puțin virală, cu pusee de febră potențate de alcool, discuții despre politică și viitor (al tău, al viitorului cuplu, al nostru – al firmei, ori al României). Placa cu „bunicu’ a fost la pușcărie, era țăran, dar era gospodar, și din cauza asta avea ceva mai mult pământ” o știm cu toții, o repetăm oricărui străin curios, ne-o spunem unii altora mimând compasiune și semnalizând că suntem de partea bună a baricadei și a vieții. Ei bine, da, noi cei cu „bunici țarani-gospodari și persecutați de comunism” nu răbdăm nostalgiile, utopiile sau reproșurile celor care nu își pot manevra zestrea cu abilitatea noastră. Nu suportăm nici resemnarea loser-ilor tranziției și nici proiectele radicalilor. Poate și mai nasol, nu avem nici răbdarea pentru a-i asculta pe acei persecutați ai comunismului cu povești mai horror decât cele ale bunicului: greviști comuniști, romi rămași fără aur și cai, bunici homosexuali, bunici evrei, unguri sau nemți afectați de anii naționalismului ceaușist. Poveștile acestea sunt nu numai prea exagerate pentru a se pupa cu istoria oficială pe care unii dintre noi o predăm la școală, dar sincer, pentru mulți, poveștile astea sunt puțin prea incomode și ambigui chiar și pentru timpurile noastre.

Din când în când, în spațiul cultural bucureștean mai apare o provocare – o lecție de istorie alternativă, care încearcă se demonstreze că nu toți bunicii au fost persecutați doar pentru că erau țărani gospodari. Se pare că unii dintre ei au suferit și continuă să o facă doar din dragoste… sigur din dragoste pentru persoane de același sex.

Una dintre aceste provocări este piesa După Traian și Decebal. Din filele istoriei gay în România, un spectacol de teatru documentar, realizat pe baza unor crâmpeie de material arhivistic și a câtorva interviuri făcute de Mihaela Michailov și Paul Dunca, într-un proiect dezvoltat cu sprijinul Salonului de Proiecte. Rezultatul exercițiului e o foarte interesantă lecție de istorie interpretată cu multă sinceritate și franchețe, și care reușește să transmită frenezia ineretă unei vieți mereu sub obroc – bucuria plăcerii găsite în triunghiul WC-urilor bucureștene, potențată de fiorul întalnirii cu agentul sub acoperire în razie pe aceași zonă. Iată o poveste pe care prea puțin avem curajul să o ascultăm de la oameni de vârsta bunicilor.

Lecția După Traian și Decebal… a fost jucată în diferite spații pentru ca, în toamna anului 2012, să nimerească acolo unde își avea locul, și anume într-o sală de curs cu un auditoriu de studenți, într-un amfiteatru al SNSPA. Poate că mai țineți minte urmarea: la ieșirea din clădire, doi spectatori au fost agresați de un grup de apărători ai moralei și ordinii ortodoxe, agresori rămași anonimi chiar dacă incidentul avusese loc în mijlocul Bucureștiului la o oră rezonabilă. Violența din seara spectacolului a declanșat, la rândul ei, mobilizări de trupe, pe o baricadă progresiștii din SNSPA prinși între protestele anti-Boc și înainte de Roșia Montană, iar mai apoi tabăra homofob-ortodoxă strângând noi și noi militanți împotriva pericolului național „gay”. Se poate ca deja destinul piesei să fie o miză pentru un scenariu de TIR (Teatrul Istoriei Recente). O perspectivă asupra tensiunilor sociale din preajma scandalului și a personajelor implicate n-ar fi deloc un spectacol comod nici de scris, și nici de văzut. Și totuși, aventura lecției de istorie la SNSPA mă duce mereu cu gândul spre originile poveștii cu bunicul țăran-gospodar persecutat de comuniști. Prin aburii dimineții îmi apare îmbracat într-o cămasă verde, cu biblia în mână și pistolul la chingătoare. Și el visa la o Românie a românilor și drept-credincioșilor și dintr-un cuib de frați a ajuns direct la închisoare. Moștenirea noastră nu e numai virusul suferinței anti-comuniste, dar și așa-zisa naivitate care ne permite să ne povestim la nesfârșit aceeași poveste, fără a distinge vreodată culorile –­ țăran gospodar îmbracat în cămașa verde.