Interviu cu Enikő Vincze

În decembrie 2010, 76 de familii de pe strada Coastei (cea mai mare majoritate familii rome) din Cluj-Napoca au fost mutate lângă rampa de gunoi de la Pata Rât, în apropierea altor comunități ghetoizate: comunitatea din Dallas, rampă și comunitatea de pe strada Cantonului. La scurt timp, casele de pe strada Coastei au fost dărâmate în așa fel încât existența lor în acel loc să-și șteargă orice urmă. La sfârșitul lui mai 2011, în apropierea caselor rase de buldozăre, a fost sfințită piatra de temelie pentru ridicarea unui campus teologic. În timp ce preoții oficiau slujba de sfințire, locuitorii evacuați forțat lângă rampa de gunoi protestau la câțiva metri, înconjurați de body-guarzi, în acordurile incantațiilor religioase. Terenul de pe strada Coastei – situat într-o zonă cu potențial economic imens pentru interesele strategiilor de profit urban maximizat – a fost dat de către primăria Cluj-Napoca în folosință gratuită Arhiescopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului. Pe 6 decembrie 2013 a fost inaugurat campusul teologic aparținând Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai care a costat circa 30 de milioane de lei. Pe 30 decembrie 2013, Curtea de apel Cluj-Napoca a decis ca Primăria Cluj-Napoca „să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral creat reclamanților prin evacuare și mutare în locuințele modulare din zona Pata-Rât și pentru condițiile de trai din aceste locuințe astfel: câte 2.000 Euro pentru fiecare reclamant”. Despre abuzurile statului represiv și acțiunile militante de desegregare puteți citi în interviul cu Enikő Vincze, activistă și autorare a unor studii consistente despre fenomenul ghetoizării de la Pata Rât și alte zone din România (Mihaela Michailov).

V-ați implicat extrem de activ în protestele împotriva mutării familiilor care locuiau pe strada Coastei la groapa de gunoi de la Pata Rât. Puteți să-mi vorbiți puțin despre istoria acestor proteste și despre relevanța lor politică?

Personal, am învățat să articulez în practică critica sistemului represiv față de oamenii sărăciți de către el însuși, prin protestele cu care ne-am împotrivit în orașul Cluj evacuărilor forțate. Am militat pentru drepturi locative și pentru desegregare. Doresc să accentuez: participarea mea la acest proces a devenit posibilă în compania Cristinei Raț și a lui Adi Dohotaru. Primul protest – Sunt rom și vreau să trăiesc în demnitate[1] – a venit, din păcate, după evacuarea forțată din decembrie 2010, în ianuarie 2011, și a atras atenția asupra celor întâmplate prin accentul pus pe lezarea demnității umane, în urma relocării în preajma rampei de gunoi și a demolării cu buldozere a locuințelor de pe strada Coastei. Apoi, în decembrie 2011 am mobilizat solidarități în jurul Marșului pentru dreptate socială[2], care a implicat multă lume din Clujul academic și civic: cred că atunci am făcut un pas important spre tematizarea evacuării forțate a familiilor de romi de pe strada Coastei, ca parte integrantă a unei problematici sociale mai largi, și anume a nedreptăților sociale create de societatea noastră de azi. A doua comemorare a evacuării – Romii alungați la margini – Și noi aparținem orașului[3] –, prin protestul din fața primăriei, organizat  împreună cu Amnesty International și European Roma Rights Center – a preluat simbolic, prin imaginile proiectate pe clădire, puterea administrativă timp de 10 minute, în favoarea zonei Pata Rât. Linda Greta din comunitatea Coastei, care anul acesta a primit premiul „Galei Femeilor Rome” pentru activism civic, s-a implicat puternic (și) atunci în organizarea și derularea acțiunilor. Cu ocazia a trei ani de la evacuări ne-am retras în spațiul caselor modulare, trimițând mesajul „SOS! Scoateți-ne din Pata Rât”, care, datorită imaginii capturate printr-o dronă, a putut să se fixeze în imaginarul orașului. În perioadele dintre aceste proteste, am participat la articularea și facilitarea câtorva acțiuni protestataro-culturale, derulate cu ocazia unor evenimente internaționalizate, cum ar fi ziua mediului (în care am manifestat împotriva rasismului de mediu[4] sau ziua locuirii, cu ocazia căreia am pus problema condițiilor locative inumane ale familiilor majoritar rome din Pata Rât, în termenii drepturilor universale legate de locuire[5]). M-am implicat și în alte tipuri de manifestări stradale care au avut caracter protestatar, precum: Și eu sunt gunoier (prin care am accentuat că munca precară, desfășurată fără nicio protecție și în condiții care periclitează nu doar sănătatea, ci și viața muncitorilor de pe rampă, a fost și continuă să fie o muncă utilă pentru oraș deoarece ea a asigurat colectarea selectivă a deșeurilor din Cluj timp de mai multe decenii și că acum, în preajma închiderii rampei de gunoi, acești muncitori exploatați la diverse nivele își revendică dreptul la muncă decentă). Am participat la performance-ul Munca nu e un lux, e un drept!, cu ocazia căruia am făcut conexiunea între ideile artistico-activiste ale lui Adi Dohotaru și articularea inițiativei unor persoane evacuate de pe strada Coastei (și în mod special a lui Florin Stancu), de a lansa o unitate de economie socială care solicită sprijinul autorităților locale pentru a crea locuri de muncă pentru membrii comunității, pentru a genera venituri din care ei pot organiza activități comunitare, și pentru a presta servicii utile locuitorilor din Cluj. Toate aceste proteste laolaltă, și modul în care ele au construit mesajele au urmărit, și cred că au reușit, să transforme o problemă neglijată/uitată de autoritățile locale (situația comunităților marginalizate din Pata Rât și contribuția directă a primăriei la crearea acestei situații) într-o problemă care azi nu se mai poate exclude de pe agenda publică. Desigur, nu am descoperit primii „problema Pata Rât” – au existat și continuă să existe diverse eforturi punctuale, umanitare sau de altă natură, care nu doar o sesizează, ci și încearcă să facă lucruri prin care să îmbunătățească viața oamenilor care trăiesc acolo. Față de aceste inițiative, semnificația acțiunilor noastre protestare a fost că ele au politizat o temă (excluziunea socio-teritorială justificată prin rasism) care, în măsura în care se punea în viața publică înainte ca noi să ne fi implicat, se punea în limbajul criminalizării și blamării celor excluși în raport cu excluziunea lor. Politizarea Pata Rât (ca simbol al excluziunii caracterizate de cumularea dezavantajelor materiale multiple cu stigmatizarea culturală) înseamnă pentru mine responsabilizarea diverselor forme ale puterii politico-administrative și revendicarea unor programe de dezvoltare incluzive, care sunt în măsură să rebalanseze inegalitățile produse de economia de piață și să elimine rasismul instituțional pe care aceasta se bazează.

Sunt rom și vreau să trăiesc în demnitate! Sursa: Arhiva gLoc

Care sunt efectele ghetoizării și rasializării excluziunii sociale în cazul concret de la Pata Rât și cum definiți „proiectul de segregare” care s-a produs odată cu dislocarea?

Primăria a anunțat intențiile sale de a muta familiile rome din Coastei și/sau de pe strada Cantonului[6] în Pata Rât încă din primăvara lui 2010. Aceste anunțuri, respectiv deciziile aferente ale Consiliului Local nu au fost niciodată explicite, nici atunci când solicitam informații și, înainte de toate, oprirea acestui plan prin petiții și sesizări trimise la diverse forumuri de către Fundația Desire și Asociația Amare Prhala. Am semnalat de pe atunci: o eventuală relocare dintr-o altă zonă (chiar centrală) a Clujului în Pata Rât – care se adaugă la cazurile de relocări făcute pe strada Cantonului din mai multe părți ale orașului, cu începere din 2002, sau un pic mai târziu chiar pe rampă – înseamnă segregare prin ghetoizare făcută prin măsuri administrative. Caracterul rasializat al excluziunii constă, pe de o parte, în faptul că marea majoritate a persoanelor care trăiesc în Pata Rât și/sau au fost mutate în Pata Rât sunt de etnie romă (o etnie care, în peisajul multicultural românesc, este rasializată, adică percepută prin culoarea pielii sau prin caracteristici comportamentale presupus „fiziologice”); iar pe de altă parte, înseamnă că discursul justificator al relocării familiilor în cauză în Pata Rât face apel la idei rasiste despre de ce și cum anume „merită romii să fie toți mutați într-un mediu care este mediul lor natural” (adică mediul poluat, izolat și stigmatizat al rampei de gunoi).  Efectul acestui proces de ghetoizare pe termen foarte lung (din anii 1970 încoace) a fost faptul că în Dallas și pe rampă s-a născut deja a treia, dacă nu a patra generație de locatari care se auto-percepe prin acest spațiu și prin activitățile accesibile în acest spațiu. Un efect pe termen mediu (din anii 2000 încoace) a fost crearea (cu contribuția tacită sau explicită a primăriei și a poliției) a unei colonii pe strada Cantonului, marcate azi de rețele multiple de exploatare, de sentimentul de neputință în ceea ce privește ieșirea din acest cadru, și fragmentată prin luptele dintre așa-zișii „lideri comunitari” care demobilizează alte inițiative de auto-organizare. Un efect pe termen scurt (cu începere din decembrie 2010) al ghetoizării, din punctul de vedere al familiilor evacuate de pe strada Coastei, a fost o precarizare a condițiilor de trai, inclusiv creșterea nesiguranței și a reducerii accesibilității bunurilor și oportunităților pe care le poate oferi orașul Cluj locuitorilor săi, dar și o desconsiderare totală a eforturilor de integrare ale acestor familii. Dar efectul a constat și în apariția riscului de resemnare în fața evenimentelor fatale trăite, marcate prin evacuarea de dis-de-dimineață, în semi-întuneric, în compania buldozerelor, sau trezirea în camere neîncălzite la minus douăzeci de grade, din care priveliștea cea mai apropiată era depozitul de deșeuri chimicale al fabricii Terapia și ceva un pic mai în depărtate era rampa de gunoi fumegândă datorită elementelor toxice cumulate decenii de-a rândul. Din fericire, și sper că la acest lucru am contribuit și noi prin acțiunile noastre de solidaritate și sprijin, cei mai noi locatari ai zonei Pata Rât încă pot să creadă că pot să facă o diferență și că lupta lor pentru reîntoarcerea în oraș are sens.

Cei care „merită” dezavantajul de a fi mutați lângă rampa de gunoi

Ce v-a deranjat cel mai mult la reacțiile reprezentanțiilor primăriei și în reacțiile Bisericii Ortodoxe Române?

Modul în care au încercat să justifice evacuarea forțată, precum și relocarea în zona Pata Rât și felul în care au divizat cetățenii Clujului între cei care „merită” dezavantajul de a fi mutați lângă rampa de gunoi (un spațiu stigmatizat și de-umanizant) și cei care merită privilegiul de a-și duce viața în spații adecvate. Pe atunci s-au rostit următoarele afirmații: „Evacuarea de pe strada Coastei s-a făcut datorită faptului că modul de trăi a iscat extrem de multe controverse  pentru locuitorii din zonă şi pentru firmele din zonă, şi pentru tot ce însemna oraşul. Ulterior, ei au fost mutaţi într-o zonă din Pata Rât (primarul Sorin Apostu). „Campusul răspunde cerinţelor vremurilor noastre. Oraşul Cluj merită să aibă un asemenea campus teologic, pentru că cele două şcoli de teologie actualmente funcţionează într-un spaţiu neadecvat, studenţii sunt înghesuiţi într-o clădire mică”  (mitropolitul Andrei Andreicuţ). Când am aflat despre decizia primăriei din mai 2011 de a da în folosință gratuită, după graba evacuării în condiții severe de iarnă, terenul de pe Coastei pentru Arhiescopia ortodoxă, am participat fizic și vocal la ședința Consiliului Local, încercând să boicotăm decizia, sau cel puțin să reamintim consilierilor istoria acelei locații. Fără izbândă, desigur. Cu o lună mai târziu, cu ocazia depunerii pietrei de temelie a clădirii noului campus de teologie ortodoxă care încorporează și o biserică, am protestat în liniște, dar cu mesaje scrise, la acest ritual ipocrit, și din motivul că se vorbea acolo despre misiunea creștină a bisericii care tocmai se pregătea să își ridice un loc sfânt pe un loc din care au fost alungați circa 300 de persoane, trimise în iadul de pe lângă rampa de gunoi. Jandarmii îmbrăcați în negru ne-au despărțit pe noi, neinvitații pătați ai acestui eveniment public, de masa sacră de politicieni, fețe bisericești și alții . Acest scenariu s-a repetat oarecum în decembrie 2013, când premierul Ponta a participat la inaugurarea clădirii finalizate și când, alături de protestatarii împotriva proiectului Gold Roșia Montana și împotriva exploatării gazelor de șist, am dat voce și nedreptăților comise față de romii marginalizați prin evacuările forțate din Cluj și din întreaga țară[7]. Într-un fel, în această poveste, personal, și eu am dobândit reputația omului negru, rău și conflictual în orașul Cluj, față de primărie, sau față de unii colegi ai mei de la Universitatea Babeș-Bolyai, sau față de mulți alții. Dar, împreună cu câțiva prieteni, mi-am asumat acest rol de „bad guy” și acțiunile voluntare aferente. Îmi permit să observ – fără nici un reproș, căci sigur este nevoie de buna muncă bine plătită a multora pentru ca schimbarea efectivă să se întâmple în direcția desegregării Pata Rât – că, într-un fel, prin acțiunile noastre, am făcut loc pentru alte și noi persoane care încep să devină active, fiind „oamenii curați și albi” care intră în joc în perioada proiectelor finanțate. Dar probabil (și) acest rol ține de  valențele activismului politic, care nu este îndrăgit de foarte mulți, și de care, tocmai și din acest motiv, este nevoie în continuare atât pe plan local, cât și în întreaga țară, până când politica și politicile drepturilor social-economice vor intra pe făgașul normal al vieții publice românești.

Am pus împreună bazele unui concept de activism artistic

Credeți că inițiativele artistice pot influența în vreun fel atât viața de zi cu zi a celor care trăiesc la Pata Rât, cât și percepția generală asupra lor?

Activitatea artistică cu cel mai mare impact politic, fiind conectată la vizita de lucru pe care am organizat-o în Pata Rât în iunie 2011, la care au participat reprezentanți ai Comisiei Europene, UNDP, OSI/MtM, Amnesty International, ERRC și ai mai multor organizații din România, a fost setul de materiale pregătit pentru această ocazie de către Școala Populară de Artă Contemporană, în particular de grupul de studenți coordonați de Attila Tordai, Szilárd Miklós și Dénes Miklósi[8]. Atunci am pus împreună bazele unui concept de activism artistic, articulat pe cazul segregării din Pata Rât, incluzând elemente de campanie pentru desegregare prin mijloace culturale. Acesta viza facilitarea unei schimbări sociale (atât în sensul condițiilor de trai, cât și în sensul modelelor de conviețuire între diverse grupuri etno-sociale și poziționării lor în oraș) prin creații artistice bazate pe colaborarea între persoanele/comunitățile afectate, artiști, cercetători și activiști. De atunci am avut mai multe încercări, din păcate toate eșuate, de a face rost de fonduri în vederea implementării unui program mai amplu, de trei ani, cu multiple implicații (atât de capacitare comunitară, cât și de impactare a opiniei publice clujene în ceea ce privește „romii din Pata Rât” și apartenența lor la oraș). Ultima încercare de acest fel a fost propunerea de proiect elaborată pentru prima rundă de competiții a Fondului ONG în România, pe care l-am intitulat Implicare pentru dreptate socială și respect, în care Fundației Desire, Fundației tranzit.ro/cluj și Asociației Comunitare a Romilor din Coastei i s-a alăturat și Fundația AltArt. Din rezumatul proiectului: „Prin acest proiect, Fundația Desire pentru Deschidere și Reflecție Socială demonstrează că autoritățile publice au nevoie de ONG-uri ca de niște parteneri critici în demersul transformării Clujului într-un oraș incluziv, și că romii marginalizați pot conta pe ele în efortul lor de a-și face auzită vocea în spațiile publice. Populația mainstream își va exprima solidaritatea cu cei defavorizați și va conștientiza probleme generale cum sunt dreptul la oraș și respect, și nevoia participării la luarea deciziilor publice. Expozițiile artistice cuplate cu dezbateri publice, campaniile de facebook, de video advocacy și de flyere, completate de evenimente de artă participativă stradală, acțiunile de artă comunitară îmbinate cu forurile sociale, formarea jurnaliștilor în drepturile omului și combaterea rasismului, valorificate în campanii mediatice, atelierele de capacitare comunitară pentru persoanele din Pata Rât, împreună cu acțiunile de dezvoltare a organizației grassroots de romi vor implica direct 780 de cetățeni, dintre care  450 de etnie romă, iar 4000 de persoane vor putea beneficia de activitățile de informare”. Printre cele mai importante momente ale acestei campanii ar fi fost: conceperea și derularea unei expoziții în spațiul tranzit.ro/cluj privind dreptatea socială, realizată de mai mulți actori (precum  menționam mai sus); precum și implicarea într-un proces de creație artistică în spațiul public, facilitat de artiștii colaboratori ai Fundației Desire, a persoanelor care ar urma să fie mutate din Pata Rât în zone integrate și mixte ale orașului, precum și a vecinilor mai vechi ai zonelor respective. Acesta a fost unul dintre cele trei proiecte refuzate pe care l-am elaborat și depus la gestionarii fondurilor norvegiene în iulie și august 2013[9]. Nu reușesc să explic altfel acest eșec triplu, decât prin conotațiile (negative pentru mulți actori politici și civici) ale activismului politic de stânga care se leagă de numele meu sau de numele Fundației Desire – care apărem în sesizarea de discriminare făcută către CNCD, în mărturii la tribunal la judecarea cazului Coastei împotriva primăriei, ca organizatori ai manifestărilor stradale, pe scrisorile și recomandările trimise către primărie, guvern și ministere specifice în ceea ce privește evacuările forțate, incluziunea socială, drepturile locative, dezvoltare incluzivă și coezivă, susținând antirasismul și critica măsurilor neoliberale.

Este dificil de crezut că o de-ghetoizare fără relocare ar fi posibilă (intertitlu)

Cum analizați, din punct de vedere antropologic și politic, intervențiile artistice într-un perimetru ghetoizat? Care sunt punctele fragile și pericolele acestor tipuri de intervenții din perspectiva dumneavoastră și cum credeți că pot funcționa?

Foarte pe scurt, despre puncte fragile și pericole: cei care propun astfel de intervenții, trebuie să țină cont de faptul că persoanele din zone ghetoizate se confruntă cu probleme și deprivări materiale acute, și poate să pară absurd pentru ele ca să se implice în astfel de proiecte, mai ales pe termen lung, dacă acestea nu aduc rezultate palpabile în viața lor și dacă nu se leagă de materialitatea excluziunii. Este important, cred, ca participarea oamenilor la astfel de programe să fie retribuite, mai ales, desigur, dacă artiștii și alte persoane implicate din partea unor organizații neguvernamentale sunt plătite pentru munca lor. Pe de altă parte, astfel de inițiative ar trebui să se bazeze pe negocieri sincere și bazate pe încredere între cele două părți, inclusiv între viziunea artistică și între mesajele pe care oamenii vizați vor să le transmită.  Oricum ar fi, cei din urmă nu pot fi considerați și portretizați ca obiecte ale creației artistice, ci ca participanți ai procesului de creație, obiectul fiind însuși relația croită între diverși participanți care construiesc ceva împreună. Și, la fel de important, creațiile și procesele de creație să nu conducă la reiterarea sau reificarea ghetoizării. De altfel, aceasta este o dilemă mai generală: cum intervii în situații ghetoizate urmărind obiectivul de-ghetoizării în timp ce, pe parcurs, până una alta, trebuie să îmbunătățești condițiile de trai din ghetou? În cazul Pata Râtului, lucrurile sunt și mai complicate. Sunt cazuri de ghetoizare care pot fi eventual gestionate prin mecanisme și procese care nu necesită relocarea spațială a celor care locuiesc în acea zonă. Dar zona Pata Rât nu pare a avea potențialul resemnificării spațiului (nici cultural, nici economic, nici imobiliar vorbind). Deci, în acest caz, este dificil de crezut că o de-ghetoizare fără relocare ar fi posibilă, cu toate că toată lumea știe, că relocarea a circa 1500 de persoane în zone integrate, chiar și în teorie, este mai mult decât dificilă.

Aș vrea să-mi vorbiți puțin despre atelierul „Școlile Clujului pentru Educație Incluzivă”.

Atelierul a pregătit colaborarea între organizațiile noastre, ISJ și câteva școli în ceea ce privește construirea rețelei școlilor incluzive, idee conturată încă din perioada cercetării EDUMIGROM (2008-2011), derulate și în Cluj, despre accesul copiilor romi la educație școlară, modul în care școala reproduce inegalitățile sociale, și în particular despre cum se reproduc reciproc segregarea școlară și segregarea rezidențială[10]. Punerea în practică a acestei rețele am întrevăzut-o în cadrul unui alt proiect (printre cele ne-selectate spre finanțare de către Fondul ONG în România, despre care am vorbit mai sus) axat pe servicii socio-educaționale în vederea susținerii desegregării socio-teritoriale a zonei Pata Rât. Tot ce pot spera este ca ideile creionate în acea propunere de proiect să fie duse mai departe de alții, în programe care reușesc să obțină fonduri necesare. De altfel, propunerile proiectului s-au bazat pe experiențele pe care oamenii din zona Pata Rât, și în speță familiile evacuate din Coastei, mi le-au împărtășit din 2008 încoace: efectul școlii segregate etnic asupra (ne)șanselor copiilor romi (din Pata Rât) de a construi contacte cu alți copii din oraș; consecințele orientării copiilor săraci (din motive legate de constrângeri materiale) către fostele școli ajutătoare; refuzul școlilor (altele decât cele situate în zone locuite de mai multe familii de romi) de a înscrie copii romi; fuga părinților și copiilor majoritari din școlile unde li se pare că sunt prea mulți copii romi; performanțe școlare reduse, neparticipare școlară și abandon școlar datorate unor cauze financiare și cauze legate de locuirea segregată și precară; sistemul educațional care promovează performanța, excelența și competiția, și școlile de elită care răspund la aceste expectanțe precum și cadrele didactice de la aceste școli, în timp ce munca celor care lucrează cu copii din categorii dezavantajate nu este suficient de recunoscută nici simbolic nici financiar. Rețeaua școlilor incluzive a dorit să inducă schimbări în aceste realități, pornind de la un grup restrâns de școli dedicate principiilor desegregării socio-etnice.

Care este, în acest moment, situația de la Pata Rât și ce acțiuni pregătiți în continuare?

Pe baza experiențelor detailate în această discuție, pe fondul dedicării mele activismului civic și politic, dar și a relațiilor de încredere pe care le-am construit de-a lungul mai multor ani cu comunitățile din Pata Rât, precum și cu multe organizații civice de romi sau pentru romi, sau organizații care militează pentru revendicări generale (de ex. drepturi locative), care au relevanță și din punctul de vedere al romilor marginalizați, Fundația Desire, și eu personal, intenționăm să ne implicăm în monitorizarea și evaluarea, prin metode care asigură participarea comunităților, a mai multor procese. Mă gândesc poate înainte de toate la urmărirea modului în care Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca vor adopta în „Strategia de Dezvoltare a Clujului 2014-2020” propunerile privind „Planul integrat pentru incluziunea socio-teritorială a comunităților marginalizate din zona Pata Rât”, precum și propunerile privind „Mecanismele și instrumentele instituționale incluzive și participative”, în formularea cărora am avut un rol de coordonare în toamna și iarna lui 2013[11]. Dacă acea strategie va fi acceptată de autorități, urmează să vedem cum se implementează. Apoi mă interesează, desigur, să observ și rezultatele și impactul proiectelor publice și private derulate în Cluj-Napoca în ceea ce privește desegregarea socio-teritorială. Mă voi implica în continuare în acțiuni activiste pentru drepturi locative și împotriva evacuărilor forțate, fiind conștientă de faptul că Pata Rât ca zonă ghetoizată va continua să se reproducă de pe urma altor evacuări din Cluj ca o zonă a refugiaților fără adăpost în altă parte, chiar dacă, sperăm, se va începe foarte curând acțiunea de relocare a celor care în momentul acesta locuiesc acolo. Intenționez să particip și la crearea și susținerea unor rețele în domeniu care au relevanță dincolo de Cluj, chiar în întreaga țară. De aceea am acceptat cu mari așteptări invitația de a lua parte la  ceea ce înseamnă Frontul Comun pentru Drepturi Locative inițiat și lansat curent dinspre colegi din București[12].

Interviu realizat de Mihaela Michailov