de David Schwartz

Inițiativa Ofensiva Generozității a fost demarată de artiștii Maria Drăghici (artist vizual) și Bogdan Georgescu (regizor de teatru), în anul 2006. Primele proiecte ale O.G. au avut loc în zona Rahova-Uranus-Sabinelor din București, ca răspuns la un apel la proiect al C.I.A.C. (Centrul Internațional de Artă Contemporană), pentru proiecte în zonă, motivat, oficial, de mutarea sediului organizației în proximitate. Partenerul și co-finanțatorul concursului, care va deveni pentru următorii ani partener important al proiectelor O.G. în zonă a fost D.C. Communication, companie de P.R. și comunicare, cu evidente interese de business în zonă. În perioada 2006-2007 am lucrat și eu, ca parte din O. G., în zona Rahova-Uranus, participând la spectacole de teatru comunitar, dezbateri publice, anchete sociologice, acțiuni de protest public și medierea relațiilor dintre locuitori și autorități, pe probleme punctuale, de la evacuări la lipsa actelor și obținerea ajutoarelor sociale.

Cartierul Rahova-Uranus – context geografic, istoric, social

Perimetrul Rahova-Uranus-Sabinelor este populat de clădiri vechi, majoritatea din secolul XIX, începutul secolului XX și perioada interbelică. Zona este situată în apropierea Casei Poporului (Palatul Parlamentului) și a centrului civic, într-o zonă cu potențial de dezvoltare important, mai ales la nivelul boom-ului imobiliar și de business din perioada 2005-2007. Majoritatea imobilelor din zonă au fost naționalizate în urma decretelor din anii 1948-1951. În locul foștilor proprietari din perioada interbelică, descendenți ai familiilor boierești și membri ai burgheziei bogate (directori de spitale etc.), au fost mutate, în perioada socialistă, în regim de locuință cu chirie, numeroase familii sărace, multe din zonele rurale sau din comunități de romi.

Dincolo de episoadele uneori tragice (sinuciderea directorului de spital căruia i-au fost confiscate toate proprietățile) ale naționalizării bruște a locuințelor din zonă, istoriile personale ale celor mai în vârstă povestesc despre vecinătate, despre solidaritate, despre experiențele comunitare comune, despre investițiile pe care oamenii le-au făcut în modificarea și consolidarea clădirilor, despre momentele fundamentale de viață trăite în aceste locuințe.

După 1989, și mai ales după prima lege a retrocedării apărută în 1995, situația în zonă a devenit tot mai complicată. Unii chiriași au apucat să își cumpere apartamentele, acum revendicate, alții au rămas să locuiască cu chirie și să se judece cu noii proprietari, alte case au fost ocupate ”ilegal” de familii fără locuință, de cele mai multe ori cu acordul tacit al primăriei de sector. Începând cu anii 2000 a devenit evident potențialul economic și strategic al zonei respective și au intrat în joc investitori străini, mari companii și firme de avocatură.

Aproprierea spațiului și luptele de poziționare

Atât dinamica evoluției urbanistice din zonă, cât și relațiile locuitori-artiști-agenți ai business-ului au fost structurate de procesul de gentrificare. Pe de-o parte, demararea acestui proces, sub pretextul convenabil al retrocedărilor, generează de fapt excluderea locuitorilor „indezirabili”, operată pe criterii etnice, de clasă și statut social, în beneficiul deținătorilor de capital. Pe de altă parte, însăși intrarea cartierului Rahova-Uranus în circuitul artistic bucureștean și prezența artiștilor în zonă a fost integrată în planul de gentrificare al companiilor Headvertising și DC Communication, care urmăresc „îmblânzirea” unei zone cu reputație „proastă”, în folosul atragerii mediului de afaceri. Astfel, atât firma de avocatură Cherecheș&Cherecheș, care se află în spatele majorității proceselor de retrocedare, cât și companiile Headvertising, DC Communication, cu spațiile aferente, The Ark sau E-Uranus, au același interes comun – obținerea de capital financiar și de imagine prin atragerea capitalului privat într-o zonă foarte propice pentru aceste activități (aflată în proximitatea centrului Bucureștiului, cu patrimoniu imobiliar important).

Tocmai aici intervine problema cea mai mare, aceea a aproprierii și folosirii proiectelor artistice „pentru comunitate”, care ar fi trebuit să fie „împotriva gentrificării”, exact în scopul înlesnirii procesului de gentrificare. După schema devenită deja clasică în vestul euro-atlantic, artiștii au fost chemați să „lucreze cu comunitatea”, comunitatea urma să fie relativ „educată” (unde educată se poate citi ca îmblânzită), zona devenind frecventabilă pentru clasa de mijloc, ceea ce deschide posibilitatea dezvoltării diverselor afaceri. Mai mult, agenții gentrificării bifează și componenta de responsabilitate socială, ba chiar, atingând culmea cinismului, își trec în propriul portofoliu, ca fiind ale lor, „activitățile sociale și comunitare”^[1].

Astfel, echipa de artiști care a lucrat în zonă s-a trezit prinsă la mijloc între demersul de emancipare socială și de încurajare a luptei locuitorilor din cartier împotriva agenților gentrificării și legătura la început destul de strânsă cu agenții respectivi (DC Communication, Headvertising, CIAC – finanțat la momentul respectiv de aceleași instituții, E-Uranus, au apărut constant ca parteneri în proiectele O.G. din anii 2006-2007, și au contribuit cu echipament tehnic, cu asigurarea spațiului de lucru pentru ateliere etc.). Impactul dublu contradictoriu apare inclusiv la nivelul activităților artistice desfășurate. Pe de-o parte, se presupune că spectacolele de teatru despre problemele locuitorilor și concertele cu copiii din zonă, toate articulând un puternic mesaj politic, anti-evacuări și anti-gentrificare, propagă și fac vizibile problemele și strategiile de luptă ale comunității Rahova-Uranus. Pe de altă parte, prezența în cartier a tot mai multe persoane, din middle-class și din mediul artistic, face ca locul să devină mai „frecventabil”, ceea ce reprezintă un evident atu pentru operatorii de business, care poate accelera procesul de „curățare” a cartierului. Construirea unui centru comunitar cu activități permanente (LaBomba) nu a făcut decât să potențeze această situație, cu rezultatele deja cunoscute – centrul comunitar a dispărut, fiind practic evacuat de aceiași agenți care vor profita de capitalul de imagine creat zonei de activitățile centrului.

„Comunitatea exista și înainte de apariția artiștilor”

Interviu cu Cristina Eremia

Cristina Eremia este membră a comunității din Rahova-Uranus-Sabinelor și lideră a unui grup de locuitori aflați în stare de iminentă evacuare din case naționalizate retrocedate, care luptă de peste 7 ani, cu mijloace artistice, civice și politice, pentru a-și proteja dreptul la locuință. În perioada 2009-2011 a fost gazda și coinițiatoarea Centrului Comunitar LaBomba. În cadrul acestui interviu, discutăm despre perspectiva comunității asupra proiectelor și activităților artistice în zonă, despre relația cu artiștii, cu autoritățile și despre problemele locative și metode de luptă.

Aș vrea să pornim de la experiența proiectului artistic din Rahova-Uranus. Ce a însemnat pentru tine faptul că au venit niște artiști să lucreze aici, faptul că ați lucrat cu ei atâta timp?

La început nu știam ce vreți și cine sunteți. Faptul că am văzut o echipă de tineri care au luat copiii și au făcut tot felul de jocuri, din astea de care făceam și eu când eram mică… Prima dată, am bănuit că sunt tineri, studenți, mi se părea că îmbrăcămintea lor e mai ciudată ca a noastră, a oamenilor de rând – pantaloni cu fustă, ochelari, rucsac în spate, coafura – mi se păreau diferiți față de noi. Pentru că la început nu am fost întrebați noi, ca părinți, dacă pot să se joace cu ei, mi s-a părut cam dubios. Îmi amintesc că prima dată când am interacționat, a fost când fi-miu a lipsit din fața blocului, avea 6 ani atunci, și s-a dus și el cu grupul respectiv, fără să mă întrebe. Și am constatat că nu mai era în fața casei. Era la berăria Becker Brau, în curte, se jucau acolo. Când m-a văzut că vin după el, fi-miu s-a înroșit așa la față, s-a speriat, dar eu eram mai speriată, pentru că nu îl găseam, am crezut că mi-au furat copilul (râde). Și îmi aduc aminte așa: că era Maria (Drăghici), Bogdan (Georgescu), tu, erați mai mulți, și m-am luat de ei, de Maria, sau cine mi-a apărut în cale, că nu este normal lucrul ăsta, și i-am întrebat ce fac aici. Ei mi-au zis că sunt un grup de studenți, că au venit în zonă, parcă, m-au mai liniștit stând de vorbă. Apoi, au făcut un atelier aici la E-Uranus, vizavi de noi. Și au venit să mă întrebe dacă îl las pe Claudiu [băiatul meu], iar eu le-am zis că da, dar cu condiția să vin și eu să văd ce fac. Cred că le-a părut bine că a venit un părinte să se intereseze ce fac cu copiii. Și am văzut că desenau, lucrau, și atunci am zis: băi, ăștia chiar fac ceva mișto pentru copii, chiar mi s-a părut interesant pentru preocupările copiilor noștri din comunitate.

Pe parcurs, eu am început să mă împrietenesc cu ei, participând efectiv. De fapt, comunitatea exista și înainte de de apariția artiștilor. Existau mereu diverse evenimente la care o mare parte din membrii comunității participau. În acea perioadă, eu si soțul meu aveam discoteca „La Bomba”, unde o mare parte a membrilor comunității veneau și se distrau. De asemeni, întotdeauna când aceștia ne solicitau sprijinul pentru a se desfășura evenimente personale (zile onomastice, nunți, botezuri, parastase) în incinta discotecii, aveau acordul nostru, fapt ce a presupus apropierea relațiilor dintre noi.        

Relațiile erau dejea bine conturate, eu fiind în relații de prietenie cu toate mamele din această comunitate, cu care mă întâlneam în cursul săptămânii în incinta discotecii, ascultând muzică și bând cafele, stând la taclale. Deci tot timpul eram împreună. Eu când aveam treabă, în timpul săptămânii, nu foloseam spațiul mare, discoteca din spate, ci doar buticul din față. Iar în spate îl luam pe fi-miu și îi adunam și pe ceilalți copii din cartier, ca să se joace, aveam Play-Station, și îi țineam să se joace acolo, ca să fie supravegheat tot timpul, asta era ideea pentru mine. Și atunci, când am văzut ce fac oamenii ăștia, artiștii, mi s-a părut mișto pentru că știu că aici în comunitate sunt multe familii care nu au posibilitatea să își ducă copiii la anumite cursuri. Pentru că aveam spațiul liber, și pentru că era deschis, aveam lumina asigurată, tot, am hotărât și am zis: băi, hai să facă aici atelierele cu copiii din comunitate, inclusiv cu copilul meu.

De la cine a venit propunerea să se facă atelierele la LaBomba?

De la mine. De la mine, convingându-l pe soțul meu. Eu am insistat deoarece mi s-a parut interesant și mi-a plăcut să mă implic în activitățile lor. Și atunci el a zis, „bine dragă, dacă așa simți tu…”. Bine, i s-a părut ceva mișto, că doar nu voia nevastă-sa să facă un bordel. Și așa am ajuns să facem atelierele acolo.

„Vreau ca prin aceste activități să scoatem în evidență falsurile avocaților.”

Și cum a apărut Centrul Comunitar LaBomba[2]?

Păi, de fapt, mie cel mai mișto mi s-a părut când a fost primul spectacol al copiilor, aici la grădina Uranus, concertul din 2007. Și atunci a fost ceva de genul, uite, a ieșit bine cu muzica, la copii le place, și a zis Maria Drăghici: „băi, ce bine ar fi să putem face atelierele astea tot timpul”. Și atunci am zis: „păi haideți la noi”. Și a mers treaba cu muzica, s-au făcut în continuare spectacolele cu copiii. Și s-a făcut și prima carte – albumul Ofensiva Generozității.

Eu cred că într-o comunitate este necesar să existe omul de bază al comunității. Peste tot sunt astfel de oameni, că se mai zice, „vai, dar în alte părți nu există oameni ca la voi în comunitate”. Și eu zic: „ba există, dar nu i-ați căutat!”. Dar este nevoie de omul de bază care să-ți adune oamenii.

Dar eu, de-a lungul acestei experiențe [de 7 ani de colaborare cu artiști], am înțeles că până la urmă este și o afacere. Eu nu îi zic proiect, eu proiect am auzit la voi. Și noi, având problemele noastre, cu evacuările, cu casa pe care o putem pierde, cu Cherecheș[3], eu am zis că pe mine nu mă interesează nimic, eu fac ce vreți, sunt prezentă tot timpul, îi iau pe copii, îi duc unde e nevoie, mă ocup de tot. Numai că ce vreau eu? Vreau ca prin oamenii pe care îi aduceți, sau prin activități, să scoatem în evidență falsurile avocaților, să scoatem în evidență problemele, cum rămân oamenii în stradă! Asta mă interesa pe mine! Adică, chiar dacă tu luai 2 lei și făceai proiectele, pe mine nu mă interesa! Pentru că, nu trebuie să fii atât de tâmpit încât să nu-ți dai seama că omul ăla [artistul] nu poate să vină la infinit fără să aibă bani de bilet de tramvai, bani de o țigară și așa mai departe. Adică mie mi se părea normal să ia și artiștii niște bani pentru munca lor.

În același timp, o bună parte dintre proiectele de aici s-au desfășurat fără bani, artiștii au lucrat pe voluntariat.

Da, eu sunt convinsă că da. Și oricum, când au fost bani, au fost sume mici, eu consider că nu s-a îmbogățit nimeni. Părerea mea este că pe ei [artiștii care au lucrat] i-a interesat mai mult artistic, meseria, decât chiar să iasă în evidență ceea ce facem.  Uite, eu îți spun un lucru: eu în orice mă implic îmi place să pun suflet, că altfel consider că nu iese bine! Mai ales când lucrez cu oamenii, deja devin familia ta! Cum sunt și cei de aici, deși pe unii îmi venea să îi strâng de gât uneori. Dar uite cum m-am simțit eu, oricând m-am dus cu copiii undeva, dintre care doar unul e al meu, eu aveam tot timpul emoții pentru fiecare copil! Într-o activitate de 7 ani de zile, stând într-o comunitate, cu bune, cu rele, cu sărăcia, cu toate problemele, eu zic că nu ai cum să rămâi indiferent, când petreci atâta timp cu oamenii.                                                                                   Eu cred că,  uneori, o parte dintre artiștii care au participat la aceste activități  au dovedit în mod inexplicabil  indiferență și lipsă de solidaritate. Uite, de exemplu, la evacuarea lui Cami[4], cum s-a putut să nu fie prezenți acolo? Știm că nu aveau cu ce să ne ajute, doar ca sprijin moral, dar oricum. În cazul lui Cami era un necaz, ori, la necaz uiți de toate certurile. Când tu ai scris despre această comunitate, ai încercat să scoți în evidență problemele lor, ca tu să nu fii prezent mie mi se pare ceva foarte urât. Aici nu mai vorbim ca artist, vorbim ca om care ai cunoscut acești oameni, ai mâncat cu ei, te-ai distrat cu ei, eu ce să înțeleg când tu nu vii? Eu am motive să cred că a fost interesul lor personal pentru că eu nu i-am vazut acolo! În această situație ne-am simțit abandonați. Am fost foarte dezamagită.  Faptul moral de a-i fi văzut acolo era ceva fenomenal – uite câți oameni sunt alături de noi. Culmea e că au fost oameni care pe care nu îi cunoșteam, și tocmai unii care au lucrat șapte ani de zile cu noi nu au venit.

Dar când au apărut neînțelegerile între voi și artiști?

Eu nu le-aș numi neînțelegeri. Eu cred că unii dintre organizatorii artiștilor au evitat să comunice cu mine (și cu altcineva din comunitate) deschis și transparent, în raport cu intențiile lor, noi fiind tratați ca material de lucru, fără să țină cont și de părerea noastră.  De exemplu, la a doua carte, pe care au scos-o în 2009, nu am fost niciunii invitați din comunitate. Noi nici nu am știut de lansare, nu a fost niciun om din comunitate, deși noi apărem în toată cartea. Păi așa faci tu pentru comunitate? Ăștia sunt oamenii cu care lucrezi de atâta timp, cu care încercăm să învățăm și să lucrăm împreună. Și de acolo am simțit așa niște probleme.

Dar, apropo poate de experiențe pozitive, cum a fost lucrul la piesa de teatru Fără Sprijin[5], în care ați jucat?

Eu eram așa de furioasă atunci, era imediat după evacuarea LaBomba. Deși nu simțeam durerea pe care o simți când ești dat afară din locuință, eram oricum foarte nervoasă. Și Bogdan [Georgescu] a zis: „uite, nu vă promite nimeni case, eu nu am cum să vă dau case, dar eu ca regizor pot să lucrez cu voi, să facem piesa asta, să o jucăm, și să spuneți oamenilor povestea voastră!”. Și mi-a plăcut chestia asta, că de la început știam fiecare ce rol avem și la ce să ne așteptăm. Pentru noi are importanță mare să știe și oamenii ce se întâmplă!  Și cred în continuare asta!  Fără piesă, nu ar fi auzit nimeni de evacuarea LaBomba.

Ca să revenim puțin la situația din zonă, care a fost relația voastră, a celor din comunitate, cu E-Uranus, cu The Ark, în contextul în care pe de-o parte ei au ajutat la anumite proiecte, dar pe de altă parte tot ei sunt fix cei care ar avea interes să dispară comunitatea de aici?

Despre Doru Frollu [patronul de la The Ark] aș putea să spun ca relațiile dintre noi, comunitatea Rahova-Uranus și domnia sa (includ și The Ark aici) sunt minunate, dar lipsesc cu desăvârșire. Eu personal l-am cunoscut prima dată, cred că în 2008, prin intermediul Mariei Drăghici. Domnia sa a fost prezent la câteva evenimente ce au avut loc la centrul nostru comunitar, invitat de Maria, dar și la alte evenimente organizate la MNAC sau la Eden. Știu că în incinta spațiului The Ark sunt organizate diferite evenimente. Niciodată eu și comunitatea din zonă nu am fost invitați la aceste evenimente și stiu că în mod permanent suntem evitați. Nici cu florarii din zonă nu este în relații de cooperare. Am constatat că la toate evenimentele organizate la The Ark au invitați de o anumită categorie socială, care este ușor de remarcat prin autoturismele de lux care sunt parcate în dreptul  imobilelor noastre. În schimb, am auzit de la un antropolog care a venit în zonă că „uite ce zice Doru Frollu, se laudă cu ce lucrează el cu comunitatea”. Și mi-a zis că prima dată când a venit aici, l-a întrebat: „Dar cum sunt oamenii de aici?”. Și Frollu ar fi zis: „Eh, sunt niște țigani”. Așa am început să înțeleg niște lucruri, să înțeleg și eu lumea lor, că eu poate îl vedem pe Doru Frollu ăla drăguț, care a venit să dea niște pizza la copii. Și atunci eu am înțeles cu cine am de-a face. Că sunt convinsă că așa a fost.

„Lupta cu autoritățile trebuie să continue.”

Crezi că au ajutat proiectele artistice pentru lupta voastră împotriva evacuărilor?

Eu cred că toate activitățile artistice au avut o influență foarte mare. Am convingerea că prin aceste activități oamenii din cartier au înțeles că în fapt copiii lor au aptitudini, că sunt la fel ca toți ceilalți copii și că pot deveni ceva în viață dacă se vor ocupa mai mult de ei. Totodată, au reușit să înțeleagă că au anumite drepturi despre care nu aveau cunoștințe. Ăsta a fost primul pas.  Apoi, cu ajutorul artiștilor, comunitatea a înțeles ce înseamnă să fim cu adevărat solidari, să protestăm prin mijloace artistice, să concepem și să confecționam bannere cu mesaje de protest, să ne organizăm în vederea unui miting la primăria de sector în care să ne cerem drepturile. Tot împreună cu artiștii, situația disperată a evacuaților a fost făcută cunoscută prin intermediul jurnaliștilor și reporterilor TV. În final, prin masa de dialog organizată cu primarul sectorului 5 și prin mitingul organizat, s-a atenționat autoritatea locală despre pericolul evacuărilor care poate deveni un fenomen.

Care sunt perspectivele de viitor, cum crezi tu că va continua lupta sau ce soluții vezi în continuare?  Mai crezi în faptul că partea artistică poate să ajute?

Pentru că speranța nu moare niciodată, cu toate că nu am motive să fiu optimistă, sunt convinsă că lupta cu autoritățile trebuie să continue. Nici unul dintre noi nu poate să renunțe la această luptă pentru că, de fapt, noi toți nu luptăm numai pentru drepturile noastre, ci în primul rând avem în vedere viitorul copiilor noștri. Am convingerea că cel puțin comunitatea noastră a înțeles importanța de a fi împreună, solidari, la viitoarele mișcări de protest. Nu cred că autoritățile sunt sensibile la protestul mesajului artistic, ei nu pot înțelege decât la presiunea străzii! Numai atunci când vom fi suficient de mulți,  autoritățile vor fi mai receptive și vor accepta dialogul (așa cum s-a întâmplat în cazul evacuării lui Cami).