de Mihaela Michailov
Suntem invadați de știri care se concentrează pe un subiect reluat în buclă: în școli, profesorii (unii) iau șpagă, fondul de clasă a devenit un fel de „cont curent” în care părinților li se cere să depună constant bani, se strâng sume pentru tartine și biscuiței cu care profii sunt serviți la bacalaureat, cadrele didactice se acuză reciproc, părinții enervați îi filmează pe dascălii care vorbesc urât și cer bani, la inspectorate se țin lecții despre comportamentul adecvat al profesorilor etc.
Nu cred că ar trebui să avem revelații penibile și să ne prefacem că am descoperit, de curând, cât de prezenți sunt banii în școli. Au fost prezenți, desigur nu peste tot, sub diferite forme, și până acum. Există fonduri de clasă de foarte mulți ani, există cadouri – sugerate, cerute pe față, sau pur și simplu intrate în comportamentul cotidian al părinților – de foarte mulți ani, există inițiative prin care se strâng bani pentru bac de foarte mulți ani și tot așa. Realitatea prezenței banilor în școli nu e nouă. E însă mai vizibilă. Oare de ce?
Asistăm de 20 de ani la o umilire economică a tuturor categoriilor de educatori din sistemul de învățământ. Cadrelor didactice li se aruncă peste gard niște bancnote-grăunțe, niște mărunțișuri de toată jena. Un profesor, după 40 de ani de muncă, iese la pensie cu 1700 de lei. Un absolvent de facultate primește, după prima lună la catedră, 850 de lei. Toată această realitate economică revoltătoare este contrapunctată de elogiul demnității și de discursul eradicării corupției. Același miraj discursiv peste tot.
Diverși comentatori – am auzit-o de curând pe doamna Mihaela Guna ((Federația Națională a Asociațiilor de Părinți) la Realitatea TV – afirmă: „Un profesor n-ar trebui să coboare sub demnitatea sa!”. Mi se pare absurd să invocăm noțiunea de demnitate când realitatea pragmatică a salariului unui cadru didactic arată cum arată, când s-au închis școli pentru că nu mai avea cine să predea în ele și mai aveau puțin și cădeau, când principiile și practicile financiare sunt cele care ghidează sistemul de învățământ, când, cu excepții foarte mici, cei care aleg, după ce termină o facultate, să intre în învățământ optează pentru o soluție temporară, așteptând, de fapt, un job mai bun. În secunda în care îl găsesc, renunță la învățământ. Finanțarea precară și subfinanțarea radicală, dublate, paradoxal, de o grijă excesivă de a construi contexte de suprafinanțare vigilentă (părinți care sunt de acord să plătească unei firme pentru a avea la școală un bodyguard în plus) sunt probleme care ar merita o discuție mult mai amplă, pentru că afectează toate circuitele din sistemul de învățământ.
Pe de altă parte, asistăm, din ce în ce mai evident, la un eșafodaj privat în interiorul sistemului public de educație și la o discrepanță adâncită considerabil între școlile celor cu bani – în care funcționează suprafinanțarea de protecție de care vorbeam – și școlile precarilor, în care subfinanțarea e la putere.
Școlile de stat sunt întreținute cu bani privați și vor deveni, probabil, din ce în ce mai puțin de stat. Statul își deleagă pervers responsabilitățile și se transformă într-un observator participativ al privatizării, pe bucăți, a sistemului de învățământ. În loc să fie tras la răspundere de cei direct interesați ca sistemul să meargă mai bine, se creează falii și mai mari între actorii sociali care, teoretic, ar trebui să lupte împreună pentru schimbări în favoarea lor: părinți, profesori, elevi. În tot acest timp, pe felii, educația se privatizează (vezi și textul lui Costi Rogozanu: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/de-ce-a-pornit-rascoala-impotriva-coruptiei-din-invatamint-parintii-curajosi-101818.html).
LUPTA DE CLASĂ (Laurențiu Ridichie, 2013)