de Marius Bogdan Tudor

Terezín este o fostă fortăreață militară construită în timpul domniei împăratului Iosif al II-lea, aproape de confluența râurilor Laba (Elba) și Ohře, în Boemia de Nord. Aici, în 1941 (în ceea ce atunci era Protectoratul Boemiei și Moraviei), naziștii au înființat un ghetou (Theresienstadt, în limba germană) pentru populația evreiască din Cehoslovacia și din alte țări central și vest-europene. De la Terezín, prizonierii erau trimiși mai departe fie în lagăre de muncă, fie direct la Auschwitz (a doua destinație era cea mai frecventă).

În lupta pentru supraviețuire, așa-numita „administrație internă” a lagărului (Administrația Autonomă Evreiască din Theresienstadt), impusă de naziști, a încercat să le ușureze situația copiilor întemnițați la Terezín. Copiii au fost trimiși în spații în care condițiile de viață erau mai bune decât în multe din celelalte barăci din fortăreață și decât în spațiile insalubre unde erau ținuți adulții. Au fost încredințați unor pedagogi și beneficiau de o minima îngrijire medicală.

Vedem („În frunte” în limba cehă) a fost o revistă clandestină „publicată” – citită cu voce tare, în fiecare vineri seară, timp de peste doi ani – de către copiii din așa-numita ”Casă numărul unu” (casa L 417) din lagăr, sub îndrumarea pedagogului Valtr Eisinger. Produsul exclusiv al elanului copiilor (la capitolul elan remarcându-se editorul de 14 ani, Petr Ginz) și al supravegherii profesorului Eisinger, care și-au asumat riscuri foarte mari pentru ca revista să poată exista timp de doi ani, Vedem oferea cititorilor o gamă largă de materiale pline de viață: poezii, povești, glume, desene, autobiografii scurte și reportaje, toate inspirate din viețile realizatorilor și din ceea ce ei observau în jurul lor. Revista s-a dorit a fi o voce autentică a unei mici comunități, reflectând atât viața „Republicii Shkid” din Casa Unu, cât și acea „societate” din Terezín în care cei în vârstă mutau munții din loc pentru a le oferi prizonierilor mai mici măcar aparența unei copilării normale, în contextul în care erau conștienți că rămânerea lui Hitler la putere însemna și eșecul strădaniilor lor.

Prin Casa Unu din lagărul de la Terezín au trecut aproximativ 100 de copii între 1942 și 1944. 15 dintre ei au supraviețuit, rămânând la Terezín până la încheierea războiului. În total, aproximativ 15,000 de copii au trecut prin lagăr. În iarna 1944-45 mai rămăseseră 1,086 de copii, iar la sfârșitul războiului, mai puțin de 300 s-au întors acasă din lagăr. Niciunul din copiii sub 14 ani deportați de la Terezín către lagărele din est nu a supraviețuit.

Fragmentele care urmează reprezintă traduceri și adaptări din cartea We Are Children Just the Same: Vedem, the Secret Magazine of the Boys of Terezín, editată de Marie Rút Křížková, Kurt Jiří Kotouč și Zdeněk Ornest[1] (ultimii doi, supraviețuitori din Casa Unu). Cartea reproduce materiale din Vedem salvate de Zdeněk Taussig, un alt supraviețuitor din Casa Unu, și discuțiile editorilor despre experiența lor la Terezín. Aproximativ 800 de pagini originale din Vedem sunt disponibile în colecția de la Memorialul din Terezín. Până la pagina 190, sunt dactilografiate, de la pagina 191 încolo sunt scrise de mână pe coli A4.

Cum am ajuns la Terezín

Pe 24 martie 1944, am avut onoarea de a ajunge la Terezín. Ca să fiu mai exact, trenul s-a oprit la Bohušovice, nu la Terezín. Câțiva domni de la SS s-au urcat în tren și ne-au tras afară. Noi ne-am luat rucsacii și apoi totul a fost aruncat de-a valma în remorca unui tractor. După ce am mers înconjurați de jandarmi care se asigurau ca nimeni din prețioasa tranșă de 17 evrei să nu se piardă, am ajuns la celebrul, aproape legendarul, Terezín. Au apărut iarăși niște domni în uniformă care au început să strige la noi în germană. Abia mai târziu am înțeles că ne sfătuiau să predăm ceasurile de aur, banii, toate obiectele de valoare, dacă chiar ținem la viețile noastre. Apoi ne-au dezbrăcat, au căutat să vadă dacă chiar am predat totul, au găsit câteva lucruri, le-au luat, și în loc să le dea foștilor proprietari bonuri, le-au dat palme. Așa am intrat într-o altă lume, una condusă de evrei: infirmeria de la barăcile Ústí. Ne-au controlat de păduchi; sau cel puțin asta ne-au spus că fac. Apoi ne-au injectat cu ser împotriva tifosului și ne-au trimis în ghetou. Însoțiți de niște domni ciudați și foarte bățoși, unii dintre ei purtând banderole galbene, ne-am dus la stația de despăduchere. În timp ce Bademeister-ii[2] ne săpuneau, ne bombardau cu întrebări. Voiau să știe ce mai e nou prin Praga: s-au închis cafenelele și magazinele? E adevărat că statuia Sfântului Wenceslas a fost demolată? În doar câteva minute, am auzit atâtea prostii încât ne durea capul: ăsta era radio-șanțul[3] din Terezín. Într-un târziu, la ora 11 noaptea, ne-au dus la barăcile Hanovra unde ni s-au alocat paturi. De dormit nici nu putea fi vorba. Alarma s-a declanșat de trei ori și era plin de purici și alte gângănii. Cam atât despre sosirea mea la Terezín.

–          Cortez (autor necunoscut)[4]

Trăiască Republica Shkid!

Marie: Micuțul, Grăsanul – parcă așa îi spuneați pedagogului, profesorul Eisinger. Fiecare dintre voi avea o poreclă. Cum ați ajuns la ele?

Kurt: În fel și chip. Profesorul Eisinger nu era foarte înalt, de-aici Micuțul.

Marie: În Casa Unu vă autointitulați „Republica Shkid”. A fost idea voastră?

Kurt: Nu, nu. N-a fost cumva a lui Eisinger, Zdeněk?

Zdeněk: Ne vorbea mereu de o carte, „Republica Shkid”. Îi plăcea foarte mult.

Marie: Vă citea din ea?

Zdeněk: Nu, eu n-am apucat s-o citesc decât după război. Doar ne vorbea despre ea și ne-a influențat atât de mult, încât toți voiam să fim Shkidoviți. Shkid e de fapt un acronim. Vine din rusă, de la shkola imeni Dostoyevskovo – era numele școlii pentru orfanii fără adăpost din Sankt Petersburgul post-revoluționar. Cartea a fost scrisă de doi dintre cei care fuseseră internați acolo – Byelykh și Panteleyev.

Marie: Și au înființat o revistă, care când exista, când nu, și își dădeau porecle unii altora, chiar și directorului. Parcă îi spuneau Vikniksor.

Zdeněk: Shkid era un secret. Aveam semnul nostru cu numele Shkid gravat pe el. Stătea agățat pe peretele Casei, dar Eisinger ne-a sfătuit să explicăm numele celor din afara grupului cu „Škola I. Domov” (Școala, prima casă).

Marie: Și așa ați devenit o republică auto-guvernată.

Kurt: Fiecare dintre noi era responsabil pentru ceva, în funcție de pasiuni și abilități. Am înființat guvernul în timpul unei „petreceri”, într-o vineri, pe 18 decembrie 1942. Am și cântat imnul Shkid-ului cu ocazia asta. Nu știu dacă mi-l mai amintesc, unul din băieți l-a compus, parcă era ceva de genul Din bucuria de după luptă / În Casa Unu ne-am făcut partid / Auto-guvernarea e-n vână / Trăiască Republica Shkid!

Zdeněk: Mai era o strofă: Frați ne sunt toți oamenii / Creștini, evrei, hotentoți / Cu mândrie înainte / Republica Shkid suntem toți! Îl cântam pe o melodie muncitorească, Ca o furtună în jurul lumii.

Kurt: Walter Roth era la „prezidiu” în seara aia și a citit manifestul. L-a ajutat și Eisinger să-l compună, știu sigur.

Manifest citit de Walter Roth, apărut la rubrica „Politice”

Stindardul a fost ridicat. Casa Unu are propria flamură, simbolul muncii viitoare și al vieții împreună. Casa are propria conducere. De ce am făcut asta? Pentru că nu mai vrem să fim un grup întâmplător de băieți care-și pleacă capetele în fața sorții. Vrem să creem o societate activă, matură, și să ne transformăm soarta într-o realitate plină de bucurii prin muncă și disciplină. Ne-au dezrădăcinat din pământul care ne hrănea, din munca, bucuriile și cultura din care trebuia să ne tragem seva. Au un singur scop – să ne distrugă, nu doar fizic, ci și mental. Vor reuși asta? Niciodată! Deposedați de izvoarele culturii noastre, vom crea altele. Rupți de tot ceea ce ne aducea bucurie, vom construi o nouă viață triumfătoare! Aflați în afara societății organizate, vom crea o nouă viață împreună, bazată pe organizare, disciplină voluntară și încredere reciprocă.

Rupți de poporul nostru de către acest rău teribil, nu ne vom lăsa inimile împietrite de ură și furie. Astăzi și pentru totdeauna, țelul nostru va fi dragostea pentru frații noștri oameni și disprețul pentru ura de rasă, religioasă și naționalistă.

Zdeněk: Atunci nu ne dădeam seama ce ni s-ar fi putut întâmpla. Era o aventură și ne dădea iluzia libertății. Pentru Eisinger, în schimb, era extreme de periculos.

Unul de-ai noștri

Nume adevărat: Bruml, Jiří. Porecla: Abces. Număr: AAW 830. Se prostește îngrozitor. Ne uităm la el cum merge leneș prin cameră, cu cămașa scoasă din pantaloni fluturând la spate. De obicei, are un crac de la pantaloni suflecat. În picioare are acordeoane, adică ciorapi largi care atârnă și fac pliuri deasupra gleznei. De obicei umblă deschis la prohab și neîncheiat la cămașă. Părul îi stă spășit pe cap, parcă i-ar fi rușine cu proprietarul său.

Cam atât despre aspectul fizic. În ceea ce privește activitățile zilnice ale acestui Abces, el se trezește dimineața și varsă ibricul de cafea. Trebuie să curețe mizeria, dar pierde jumătate de oră căutând o cârpă, timp în care mizeria se usucă. Când Bruml își dă seama de asta, se scarpină cu mâna stângă după urechea dreaptă și mormăie ceva, afișând o mutră uimită. Apoi se duce la spălător, unde își udă puțin degetele și iese. E de la sine înțeles că va călca în fărașul plin de praf. Ríša[5]îl prinde chiar în acel moment și îi spune să deschidă geamul și să închidă dulapul, iar Bruml îl ascultă întocmai, închizând geamul și deschizând dulapul. Atunci Ríša chiar se înfurie și Abces dispare pentru o vreme din peisaj.

–          nz (Petr Ginz)

Zdeněk: Jirka Bruml, îi spuneam Cuml („suzetă” în limba cehă – n. trad.) sau Abces. A fost eroul tragi-comic al Casei Unu. Îl știam din Praga. Mergeam amândoi la Hagibor – singurul teren de joacă unde aveam voie, înainte să fim deportați. Pe vremea aia era foarte atletic, dar la Terezín era într-o stare groaznică. Suferise de mai multe boli, își pierduse aproape tot părul și, colac peste pupăză, mai era și rârâit. A fost un băiat ghinionist, foarte împiedicat. Mi-aduc aminte de o întâmplare care spune totul despre el. Într-o dimineață, pe vremea când încă locuiam în barăcile Hamburg, ne-am aliniat vreo 50 de băieți la pompă, ca de obicei. Când i-a venit rândul lui Bruml, a reușit să se săpunească pe tot corpul, dar s-a luat apa înainte să apuce să se clătească.

Kurt: Era un băiat ciudat, extraordinar de talentat. La concursuri și la testele de inteligență era printre cei mai buni. Sigur că în vremurile alea nu prea îi apreciam calitățile. Băieții mai răi îl tachinau mereu pe Bruml.

Zdeněk: După război, am auzit de la o cunoștință care a făcut lagăr la Birkenau cu Jirka că a murit așa cum a trait – fără pic de noroc.

Jiří Bruml, în vârstă de 14 ani, a stat doi ani la Terezín. Pe 15 mai 1944 a fost deportat, împreună cu mama lui, în transportul DZ către „lagărul de familie” al prizonierilor cehi de la Auschwitz-Birkenau. Transportul DZ a fost unul dintre puținele transporturi de prizonieri care nu a urmat procesul obișnuit de selecție, în care unii erau trimiși direct la camerele de gazare. Cei din acest transport au urmat o „carantină” de șase luni, după care plana amenințarea camerelor de gazare. Însă „lagărul de familie” al cehilor a fost desființat înaintea expirării celor șase luni, în iulie 1944, când toți cei „apți de muncă” au fost trimiși în Germania. Toți copiii în vârstă de până la 14 ani au fost gazați, împreună cu mamele lor, în zilele de 10, 11 și 12 iulie.

Din rubrica „Citatul săptămânii”

Embrion: Fotbalul e cel mai tare joc, imediat după Monopoly.

Agent secret Boskovic: Ce ne-au dat de mâncare azi?

Pepek: Trebuie să-ți imaginezi că ești Robinson Crusoe.

Šnajer (Jiří Grünbaum): Casa noastră se îndreaptă spre ruină.

J. Volk: Stropeam cu apă și Honza Pollak a intrat sub jetul de apă fără ca eu să-mi dau seama.

Anonim, din epoca injecțiilor: Tre’ să-ți nimerească vena aia din fund, nu?

Doctorul: Transpirați abundent? Calul Löwy: Da, mai ales la picioare.

Šnajer doctorul (Jiří Grünbaum): Mi-e frică să vorbesc. S-ar putea să spun tâmpenii.

Šnajer socialistul (Jiří Grünbaum): E o mare diferență între oasele unei găini și cele ale unui om, deși ambele merg pe două picioare.

Šnajer (Jiří Grünbaum): Nu mă interesează dacă sunt citat în revistă sau nu!

Vizita Crucii Roșii[6]

Senzațional! Șoc! Conform Radio Șanțului Evreiesc, o Comisie Suedeză urmează să viziteze capitala rezervației evreiești, Theresienstadt. Pe 6 decembrie, centrul evreilor din Boemia va fi vizitat de câțiva demnitari de vază. Au fost anunțate următoarele detalii: în primul rând, în dimineața zilei cu pricina vom primi chifle mari și cantități nelimitate de cafea cu lapte și zahăr. Bătrânii și bolnavii vor primi și ei câte ceva, vor fi porții duble de carne și cartofi la prânz, iar seara găluște cu sos dulce.

În al doilea rând, de la Cartierul General s-a comandat o „operațiune de înfrumusețare” intensă.

În al treilea rând, în ziua sosirii comisiei trebuie să păstrăm totul în perfectă ordine de la opt și jumătate încolo. Din acest motiv am primit permisiunea de a aerisi și de a scutura pernele, păturile și saltelele cu o zi înainte.

5 decembrie 1943. Conform proverbului „Nu face azi ce poți lăsa pe mâine”, toate pregătirile se fac în ultima clipă. Cei de la salubritate[7]aleargă pe străzi ca niște găini fără cap, comando-urile de muncă[8] vopsesc gardurile într-o culoare spre roșu-maro-negru, foarte plăcută ochiului, ferestrele sunt redecorate, bătrânici simpatice sunt în căutare de oameni cărora să le mai încredințeze niște bârfe, sau cu care să se certe. În vitrina magazinului cu haine de damă tronează o menoră cu inscripția „Hanukkah 5704” (ar trebui, totuși, să le explice cineva celor din Comisia Suedeză ce înseamnă Hanukkah), în timp ce în vitrina magazinului cu haine bărbătești se află o serie de desene care descriu în detaliu experiența Domnului X la cumpărături (trebuie menționat că Domnul X ajunge la magazin aproape gol pușcă, acoperit doar cu o bucată de pânză, cu bonuri și bani în mână, și pleacă din magazin ca un adevărat dandy de Terezín).

Pe 6 decembrie 1943, trebuie să începem ziua cu un nou proverb: „Omul propune, furnizorul de mâncare dispune”, pentru că la micul dejun, în loc de chifla și cafeaua cu lapte și zahăr mult așteptate, am primit doar nechezol. Am așteptat toată dimineața, dar în zadar. La prânz am servit mâncarea preferată a națiuni israelite încă de pe vremea lui Moise – mană. După prânz, tensiunea a atind apogeul. Însă Comisia Suedeză se lăsa așteptată. Un băiat din L 417, văzând că oaspeții nu sosesc, a declarat îmbufnat: „M-am spălat degeaba aseară”.

Dar să nu mai irosim timpul cititorilor cu detalii. Trebuie, totuși, să punctăm faptul că, spre dezamăgirea tuturor, Comisia nu a apărut, iar la cină am avut supă din extract.[9] Îmi închei astfel reportajul și sper să nu fim puși la zid.

P.S. Comisarii mult-așteptați au ajuns în data de 7 și au băgat în ei ca sparții la restaurantul Victoria.

– Hanuš Weil și František Feuerstein

 

Unul de-ai noștri

A fost odată ca niciodată în Terezín o clădire mică, pe nume L 417, iar în această clădire era Casa Unu, și în această Casă locuia un băiețel, pe numele său Petr Ginz. Este de profesie editor al revistei Vedem. Altfel, dă meditații la științe și este un admirator al marelui Zwikenneis.[10] Ca un ceh adevărat, corectează orice greșeală de gramatică sau de ortografie și dă o atenție deosebită folosirii corecte a pronumelor posesive.

Prin natura sa, este o creatură malițioasă. Îi place să-și ia concetățenii peste picior. Petr primește cel puțin două pachete aproape zilnic. Chiar când scriu aceste cuvinte, se desfată cu unul din ele, patul lui e acoperit de tot felul de lucruri. Coji de ou zac împrăștiate pe noul număr din Vedem, iar o carte împrumutată de la bibliotecă e înconjurată de biscuiți, clătite și chifle. Domnul Fišer intră și strigă numele norocoșilor care au primit pachete: Pollak Erik, Löwy, Ginz. Ginz sare din pat și fuge la barăcile Podmolky, lăsând totul împrăștiat pe pat.

Dar Domnul Fišer îl apucă de surtuc și strigă: „Măi omu’ lu’ Dumnezeu, stai să semnezi de primire!” Editorul nostru neobosit se dă înapoi vreo zece metri (cam atât măsoară surtucul lui), semnează repede și într-un minut e la Podmolky. Într-un târziu, se întoarce triumfător cu pachetele. Dar vai!, tot ce împrăștiase pe pat mai devreme a dispărut. După o cercetare minuțioasă, jumătate din lucruri e găsită pe patul lui Orče[11], unde a ajuns cu ajutorul forței gravitaționale; cealaltă jumătate ar trebui să fie în pod sau prin grădină. Dar asta nu-l îngrijorează pe Petr. Ridică din umeri și se apucă să deschidă pachetul abia primit.

–          Abces (Jiří Bruml)

Kurt: Petr scotea materiale de la noi prin orice mijloace putea. Bătea tot felul de apropouri, făcea apel la conștiința noastră și uneori, ca să salveze situația, scria el tot numărul sub diverse pseudonime. Era complet absorbit de munca asta.

Zdeněk: Petr avea și mijloace mai tentante de a-i obliga pe cei mai leneși să lucreze. Oferea la schimb bunătăți din pachetele pe care le primea de acasă (era singurul dintre noi ai cărui părinți rămăseseră în Praga). Revista era o chestie de mândrie personală pentru care Petr își dedica tot timpul. În fiecare zi lucra la numărul următor. Era o muncă foarte solicitantă, mai ales când te gândești că transcria toate materialele de mână, cu ajutorul câtorva voluntari.

Întrebări și răspunsuri

La ce bun frumusețea științei?

La ce bun frumusețea fetelor?

La ce bun lumea întreagă, când nu există drepturi?

La ce bun soarele, când nu există zile?

La ce bun Dumnezeu? Doar ca să pedepsească?

Sau pentru o viață mai bună pentru toți?

Oare suntem bestii, să suferim în zadar

Și să putrezim sub jugul sentimentelor noastre?

La ce bun viața, când cei vii suferă?

De ce îmi e lumea înconjurată de ziduri?

Toate cu un motiv:

Ca să luptăm și să le-nvingem!

–          Ha- (Hanuš Hachenburg)