de Yvette Feuer

Mă numesc Yvette Feuer și sunt actriță și pedagog dramatic, cum îi spunem în Ungaria. După mai bine de 10 ani petrecuți ca actriță în zona teatrului alternativ din Budapesta, în 2011 am plecat în SUA. Am fost foarte norocoasă și fericită să primesc bursa Fulbright care mi-a permis să fac ceea ce voiam cu adevărat: s-o iau de la capăt și să studiez non-stop. M-am dus la un mic colegiu specializat în domenii liberale pe care l-am absolvit în 2003 cu un MFA (Master of Fine Arts) în teatru. Colegiul Sarah Lawrence e un loc cu un bine închegat sistem de valori care mi-a oferit multă hrană spirituală atât pentru viața mea personală, cât și pentru cea artistică, și le sunt recunoscătoare pentru asta. Mi-a insuflat în primul rând ideea că eu, ca artist, trebuie să cred în mine (o metodă de pedagogie opusă celei cu care fusesem obișnuită în Ungaria, unde din clasa întâi ți se spune că ești un nimic și ai face bine să te străduiești mai mult), în al doilea rând că e datoria mea să înțeleg cine sunt și ce vreau și am o răspundere față de mine însumi să-mi cultiv talentul dacă asta e direcția pe care vreau s-o urmez, și în al treilea rând că am o răspundere și față de societate; arta mea ar trebui să contribuie la crearea unei lumi mai echitabile (încă mă chinui cu primele două idei, dar de a treia sunt pe deplin convinsă).

Secția de teatru avea profesori excelenți care erau dovada vie a genului de artist în care credea colegiul: își creau propriile materiale (ca scenariști, producători, regizori etc.) care aveau atât valoare artistică, cât și relevanță socială. În SUA am învățat despre predarea lecțiilor de teatru pentru tineri, prevenirea violenței în școli prin artă și realizarea de piese de teatru pe baza materialelor originale ale elevilor. Am lucrat în toate cartierele din New York City, unele din ele ghetouri (Harlem, South Bronx, părți din Queens, East new York) cu mulți elevi defavorizați din școli apreciate ca fiind slabe. Tot în SUA am aflat de munca pe care o fac cei de la Clowns Without Borders (Clovni fără frontiere).

Clowns on the Horizon

Clowns Without Borders este un ONG al cărui profil sunt „clovneriile” umanitare. Membri săi merg în zone defavorizate și pun în scenă spectacole de clovni și de circ pentru a „alina suferința tuturor, dar mai ales a copiilor.” Artiștii sunt profesioniști, dar munca e voluntară. Faci pregătirile necesare, strângi fonduri, îți pregătești spectacolul și te duci! Sunt multe filiale în Europa (prima deschisă în 1993 în Barcelona) și în America de Nord. M-am alăturat unei filiale din SUA și am plecat în Balcani în 2004 cu un spectacol intitulat „The Ravioli Family Circus”, la care lucrasem cu un prieten. În 2006, la un an după uraganul Katrina, m-am dus în New Orleans și în Mississippi cu un alt „clovn partener”, de data asta cu spectacolul „The Rogers and Burgundy Show”. A fost vizionat de 4500 de copii în decursul a zece zile, iar munca dusă împreună cu cei de la CWB a fost o experiență formatoare.

Până la urmă m-am întors în Ungaria în 2009. Fiul meu avea doar un an, iar reînceperea carierei în Ungaria îmi dădea emoții. Eram în același timp șocată de situația țării mele. Atacurile din anii 2008-2009 asupra a șase maghiari de etnie romă, printre care un băiețel de 5 ani împușcat mortal, m-au tulburat și m-au înfuriat. M-am hotărât să mă folosesc de cunoștințele de teatru și pedagogie prin teatru pentru a contribui la bunăstarea comunităților de romi din Ungaria, în special a copiilor. În ianuarie 2010, am creat Clowns on the Horizon (Clovni la orizont), o organizație a cărei misiune este să îmbogățească viața culturală a comunităților sărace (fie ele de etnie romă sau neromă) și să dezamorseze tensiunile dintre romi și neromi prin spectacole, ateliere și proiecte de pedagogie dramatică. În prezent avem trei spectacole (unul nou-nouț!) care implică cinci actori și un muzician, am vizitat 110 școli și sate și ne-au văzut peste 12.000 de oameni. Ținem ateliere de teatru în mod regulat în sătucul Bódvalenke și în fiecare vară organizăm o tabără de teatru pentru 15 copii, majoritatea „clienți” fideli din orășelul Ózd din nord-estul țării. De patru ani încoace, cu ocazia Crăciunului, organizăm un eveniment pentru strângerea de fonduri și donații pentru o regiune foarte săracă a țării. Munca noastră a fost posibilă până acum în principal datorită Open Society Foundation (Fundația pentru o Societate Deschisă), dar am avut și alte resurse. Nu facem muncă volutară în totalitate, suntem ocupați tot timpul cu aplicații pentru granturi și strângeri de fonduri.

De obicei, mergem în zonele cele mai sărace ale țării. În Ungaria, două treimi dintre cei mai săraci copii sunt de etnie romă (denumiți oficial „defavorizați prin acumulare”). Peste tot pe unde mergem găsim mulți copii romi, însă, indiferent de etnie, copii sunt lipsiți de posibilitățile pe care le au cei din alte zone și care provin din alt mediu social. Sunt copii care n-au mai văzut clovni, spectacole de teatru sau alte evenimente culturale. Majoritatea sunt foarte iubitori și au nevoie de afecțiune și atenție. După fiecare spectacol, dansăm cu copii; unii dintre ei inventează câte o mișcare pe care apoi încearcă fiecare s-o copieze. De multe ori vor doar să rămână să stea de vorbă cu noi. Fetele se duc de obicei la actrițe, iar băieții la actori. Doi dintre cei cinci actori sunt romi, iar una din actrițe pe jumătate romă. Vedeta primelor două spectacole e Tamás, care e rom și interpretează rolul unui personaj masculin blând, dar puternic. Băieții îl iubesc foarte mult. Se adună în jurul lui după spectacole, ba chiar și în timpul lor; de câteva ori, Tamás s-a trezit cu 50 de copii îngrămădiți peste el în mijlocul spectacolului. De obicei, copii vor să mai rămânem și ne roagă să revenim a doua zi. Din când în când ne trimit poezii și desene frumoase.

În mod evident, Tamás poate fi un model pentru tinerii pe care-i întâlnim. Avem aceleași experiențe în fiecare vară la tabăra de teatru. Băieții (acum la vârstă de 13-14 ani) au nevoie să vorbească cu cineva care e din aceeași zonă și care vine să stea cu ei, să-i învețe lucruri noi, să-i distreze etc. Sunt bucuroși să interacționeze și cu noi, dar e clar că Tamás e cel de care au nevoie cel mai mult.

În Ózd, când îi întrebăm pe copii ce le-a plăcut cel mai mult în ziua respectivă, ei spun mereu că repetițiile, pentru că își dezvoltă propriile idei și își folosesc imaginația sau talentul de actori. Chiar și celor mai timizi dintre ei le place asta. Pe de altă parte, când vorbm cu profesorii și directorii școlilor, se plâng mereu de același lucru: copiii nu sunt motivați. De ce să învețe dacă nu e nimic de lucru în oraș? Șomajul e foarte ridicat și sunt generații întregi care au crescut cu părinți șomeri. Pentru că NU E NIMIC DE LUCRU. Profesorii spun că nici acum 10-15 ani copii nu știau ce vor să devină când vor crește mari, însă acum nu mai au niciun reper valid. Toți vor să se facă vedete, rapperi sau sportivi; să fie celebri și să se îmbogățească. Cunoașterea și procesul de învățare nu mai au nicio valoare. Profesorii condamnă la unison sistemul educațional și lipsa fondurilor. Nu sunt bani nici pentru programe culturale, nici pentru sport, nici măcar pentru tușul și hârtia din imprimante, iar ei nu mai fac față. Impresia mea este că din ce în ce mai mulți copii eșuează în acest sistem; mulți copii termină școala fără să învețe să citească, iar sistemul nu le poate oferi aproape nimic celor care, din diverse motive, nu se adaptează imediat. Școlile din cadrul IPR (Integrated Pedagogical System) sunt o excepție în acest sens, fiind cele mai bune școli din Ungaria, după părerea mea.

Sărăcia este un fenomen de care ne-am lovit peste tot. Copiilor le e foame, nu au cum să-și facă temele în liniște și nu au haine suficiente ca să se ducă la școală. Au un sistem imunitar slăbit și se îmbolnăvesc des. Lipsa rutinei și a stabilității din viața părinților se răsfrânge și asupra copiilor, iar lipsa respectului de sine și a încurajărilor completează un mediu în care copiii cresc fără niciun fel de stimuli pozitivi. Asta înseamnă că se bucură de orice fel de stimuli, emoționali, umani, mentali sau creativi, ceea ce ne dă nouă șansa de a-i face să relaționeze cu propriile lor abilități creatoare, fie prin pedagogia dramatică, teatrul social sau psihodrama pentru copii. Orice formă de teatru în educație, în general, trebuie explorată. Îi îndemn să încerce pe toți cei care nu sunt convinși că merită.

Traducere din limba engleză de Marius Bogdan Tudor