de Mihaela Michailov

The Act of Killing (prezentat în cadrul festivalului One World Romania) este spectacolul unei națiuni care-și învelește ucigașii în mantii de eroi și straturi de make-up legendar. Eroi hrăniți cu ficțiuni americane și vise de glorificare își pun în scenă istoria. The Act of Killing este regizat de Joshua Oppenheimer, împreună cu Christine Chynne și cu un indonezian / o indoneziancă care a refuzat să își facă publică identitatea de frica represiunii, lafel ca și restul indonezienilor din familii de comuniști asasinați care au lucrat la film. Documentarul este construit ca o re-înscenare teatrală, ca o repetiție în buclă a crimelor din 1965-1966 când, în Indonezia, au fost uciși peste 1.500.000 de presupuși simpatizanți comuniști. În 1965, Partidul Comunist din Indonezia era, după cel din China și Uniunea Sovietică, al treilea din lume ca număr de membri activi și susținători. După lovitura militară sprijinită de Statele Unite ale Americii și instaurea dictaturii militare a lui Suharto, masacrele împotriva comuniștilor activi, simpatizanților, etnicilor chinezi, și celor bănuiți a fi comuniști au atins cote abominabile. Regimul militar a angajat bande de mici ”gangsteri” locali constituite în grupuri paramilitare să comită o bună parte dintre masacre. În Indonezia au avut loc alegeri democratice începând cu 1999, după ce președintele Suharto a fost nevoit, în 1998, să renunțe la putere, în urma unor demonstrații de stradă de amploare, care au pus capăt regimului militar. Cu toate acestea, până în prezent nu s-a constituit nicio comisie de anchetă a masacrului din 1965-66.

În The Act of Killing, 3 dintre cei mai importanți membri ai mișcării paramilitare din Indonezia devin protagoniștii unui film despre istoria crimelor comise împotriva comuniștilor, transformate într-un teatru al ororii, cu accente de telenovelă odioasă. Se machiază, se costumează, vizitează locurile unde au ucis odinioară cu arma lor preferată – sârma înfășurată în jurul gâtului -, prezintă toată recuzita omorurilor, re-învie istoria pentru a o documenta, transformând-o în spectacol delirant. Spun o poveste despre realitatea îmbuibată de ficțiuni ucigașe americane și re-construiesc un spectacol al terorii mascate în kitsch extrem. Re-joacă istoria în care au fost actori sociali criminali și fac un film în care sunt eroi salvatori ai poporului indonezian.

Ucigașii care în urmă cu aproape 50 de ani au comis crime în masă sunt celebrați și invitați la posturi de televiziune să le vorbească tinerilor despre istoria glorioasă a omorurilor comise. Ei sunt regii noilor și vechilor structuri de putere. Puterea e ficționalizată de către cei care au putere. Ei sunt medaliații unui spectacol în care au torturat și ucis mii de oameni și din care au ieșit cu câteva pete pe conștiință. Nimeni, niciodată, nu i-a învinuit de nimic. Din contră, sunt deținătorii singurei istorii care contează. Pentru că e istoria la care îi lasă pe ceilalți să aibă acces. Istoria învățată de copiii de grădiniță și elevii de liceu, care privesc teatrul bunicilor ucigași prin lentile eroizante. The Act of Killing pune problema felului distorisionat în care istoria se transmite, fiind, de cele mai multe ori, versiunea celor care au pârghiile necesare pantru a o scrie așa cum le convine. Versiunea câștigătorilor care o instrumentalizează pentru a se autoglorifica.

Unul dintre criminali spune la un moment dat: „Crimele de război sunt definite de către învingători. Eu sunt un învingător, așa că dau ce definiție îmi convine mie”. În The Act of Killing, regizorul Joshua Oppenheimer face din istorie o poveste în care crima ajunge să nu mai poată fi suportată până la capăt nici măcar de către cei care au comis-o. Re-înscenând ritualul torturii, Anwar Congo, lider al paramilitarilor locali, care recunoaște că a ucis ”peste o mie de oameni”, le cere camarazilor lui de crime să se oprească. Filmul nu tolerează tortura completă. Ulterior, același Anwar Congo își cheamă nepoții să privească la tv scena în care e bătut. Copiii se uită inocent la teroarea care pare un spectacol inofesiv. Un spectacol în care bunicul lor, machiat ca la teatru, este lovit. Cei care îl lovesc sunt prietenii bunicului. Deci nu e pe bune. Deci e doar un show. Copiii se ridică și pleacă.

În filmul din film, gândit și regizat de criminali, istoria cosmetizată explodează într-un spectacol somptuos, în care femeile dansează lasciv, criminalii primesc medalii de la comuniștii pe care i-au ucis și apa cascadei spală memoria ciuruită de minciuni aureolate. Memoria își eroizează povestea.