de Andrei HERŢA

După 1989 a crescut cererea de lemn pe piața globală, care, împreună cu liberalizarea prețurilor lemnului în România, a adus la o apreciere mai mare a pădurii chiar și în comparație cu terenurile agricole. Oficialii statului, noii proprietari și elitele locale sunt interesați de resursele profitabile oferite de păduri. Astfel, pădurile sunt prinse între importanța lor în protejarea mediului, importanța lemnului ca materie primă regenerabilă și ecologică, și extracția lor pentru profit atât de proprietari privați, cât și de stat. În situația în care pentru procentul de împădurire funcțional se vehiculează cifra de aproximativ 22%, adică jumătate din procentul optim de împădurire calculat pentru România, de 45% (Guvernul României, 2008), este important să analizăm situația pădurilor în complexitatea ei mai mare decât mesajele efervescente prin care aceasta este zugrăvită în mass-media și rețelele de socializare. Este necesară o analiză care să includă dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, regimul de exploatare, componența pe vârstă și specii sau procesul de regenerare. În acest material voi face o analiză sumară a constituirii drepturilor de proprietate în perioada de după 1989, cu aplicație la exploatarea pădurilor, în special cea ilegală.

Foto: Alexandru Ungureanu

Procentul de împădurire al actualului spațiu geografic al României a scăzut treptat, de la aproximativ 80% cât a fost în trecutul îndepărtat, la 55-60% la începutul secolului al XIX-lea (Giurescu, 1976; Giurgiu, 2010), până la 27.5% cât reprezintă în prezent (INS, 2016). Pădurile de pe teritoriul României reprezintă, așadar, doar 33% din patrimoniul forestier natural al țării. Mai mult decât atât, datele furnizate de INS se referă la fondul forestier și nu la pădurile efective, fiind incluse terenurile despădurite prin tăieri rase și excluse vegetațiile forestiere din afara acestuia. Astfel, pentru procentul de împădurire funcțional se vehiculează cifra de aproximativ 22%, adică jumătate din procentul optim de împădurire calculat pentru România, de 45% (Guvernul României, 2008). Protejarea mediului și în special a pădurii se află, justificat, pe primele locuri pe agenda organizațiilor activiste. În același timp, lemnul reprezintă o materie primă regenerabilă și ecologică, preferabilă plasticului, metalului sau cimentului. O imagine adecvată asupra situației pădurilor cere o analiză mult mai complexă decât mesajele efervescente prin care aceasta este zugrăvită în mass-media și rețelele de socializare, o analiză care să includă dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, regimul de exploatare, componența pe vârstă și specii sau procesul de regenerare. În acest material limitat voi face o analiză sumară a constituirii drepturilor de proprietate în perioada de după 1989, cu aplicație la exploatarea pădurilor, în special cea ilegală.

Declinul accentuat al pădurilor în spațiul românesc a început în prima parte a secolului XIX, odată cu dezvoltarea capacităților tehnologice de exploatare. Din 1948 și până în 1949 toate pădurile au fost naționalizate, un efect al acestui demers fiind modernizarea administrării și exploatării acestora, după 1975 realizându-se pentru prima dată un echilibru între nivelul tăierii copacilor și rata de împădurire. Pădurea era administrată de Regia Națională a Pădurilor, care o exploata prin Întreprinderea Forestieră de Exploatare și Transport. Economia planificată a permis, de asemenea, valorificarea mai rațională a lemnului – printr-o scădere considerabilă a exportului de lemn brut și o creștere a exportului de hârtie, mobilă, creioane, placaj.

Imediat după revoluţie, se pune problema retrocedării pământurilor, şi implicit a pădurilor, măsură unanim acceptată de clasa politică, însă nu fără controverse în ceea ce priveşte modul în care trebuia făcută. Disputa era între a se redistribui echitabil pământurile, tuturor locuitorilor din mediul rural sau restabilirea situaţiei de dinainte de naţionalizare. Aversiunea față de comunism a făcut să prevaleze a doua variantă, dar într-o soluţie de compromis: restituirea proprietăţilor, însă în limita a zece hectare pentru terenurile agricole și un hectar pentru pădure. Dar această variantă, concretizată prin Legea 18/1991, nu a făcut decât să stârnească confuzie şi să trezească speculatorii, căci actele asupra proprietăţilor nu mai existau de mult, iar ceea ce se reconstituia era situaţia din anii 1940-1950 în cadrul societăţii din anii 1990, profund reconfigurate.

Legea Fondului Funciar 18/1991 a fost doar un prim pas dintr-un proces „lung și ambiguu” (Verdery, 1996) de retrocedare a proprietăților, inclusiv cele forestiere. Odată cu aprobarea Legii 169/1997 s-a pus pentru prima dată problema restituirii pădurilor deținute înainte de naționalizare de către colectivități (composesorate, comunități, obști). Această lege nu a putut fi aplicată timp de trei ani pentru că nu prevedea limita legală până la care se putea restitui o proprietate, însă a generat conflicte aprinse între potențialii îndreptățiți la restituire și Regia Națională a Pădurilor „Romsilva” care începe să se opună agresiv retrocedărilor. Legea 1/2000 facilita punerea în aplicare a Legilor Fondului Funciar, respectiv Legea 18/1991 și 169/1997, stabilind o limită de zece hectare pentru proprietatea restituită persoanelor fizice. Această limită a fost denunțată ca fiind discriminatorie, astfel încât, prin O.U.G. 102/2001, s-a stabilit o limită de 20 de hectare. Iar apoi, prin Legea 247/2005, s-a renunțat definitiv la orice limită, promovându-se restituirea integrală a terenurilor forestiere, pe vechile lor amplasamente.

Liberalizarea pieței în România și deschiderea acesteia spre piața economică occidentală a permis importul de produse agricole din vest, puternic subvenționate, fapt care, dublat de o scădere globală a prețului la produsele agricole, a dus la prăbușirea prețurilor produselor românești din agricultură. În schimb, creșterea cererii de lemn pe piața globală și liberalizarea prețurilor lemnului în România duc la o apreciere mai mare a pădurii. Pădurea devine de departe mai interesantă decât terenurile agricole și devine interesantă pentru cel puțin trei grupe de actori: oficialii statului, noii proprietari și elitele locale (Dorondel, 2011). În această relație statul are un rol ambiguu, dar care îi convine de minune: el e cel care dispune de proprietate, pe de o parte vrea să o restituie parțial pentru a câștiga legitimitate, pe de altă parte vrea să o păstreze, fiind o resursă extrem de profitabilă și în același timp e și cel care stabilește regulile acestui joc.

Legea 18/1991 e exemplară pentru aceste implicații. La acea vreme legea a fost justificată în felul următor: „vom retroceda cel mult un hectar de pădure la 400 de foști proprietari, respectiv cel mult 400 mii hectare, dar vom salva, vor rămâne în proprietatea statului restul pădurilor foste private” (citat în Giurgiu, 2010). Se poate observa din această formulare că instaurarea proprietății private asupra pădurilor s-a făcut doar pentru că exista o nevoie de schimbare, dar din start a fost privită ca un pericol din fața căruia trebuia salvată cât mai multă pădure. E destul de limpede că actul de retrocedare a avut o miză electorală, și una care a dat roade, în anii 1990 fiind larg răspândită printre țărani formularea „Iliescu ne-a dat pământ”. Nu a contat că suprafața de pădure era infimă, că pădurea se supunea regimului silvic, adică era tot sub controlul statului, simplul act de a fi pus în posesie a ridicat valuri de simpatie pentru noul regim.

Un alt aspect al retrocedărilor este că reforma funciară s-a desfășurat simultan cu descentralizarea statului. La nivelul comunelor s-au constituit comisii de împroprietărire formate din funcționari publici, specialiști și reprezentanți ai cetățenilor. Dat fiind faptul că datorită suprafețelor mici retrocedarea pădurilor nu se făcea pe vechile amplasamente, ci la marginea pădurilor statului, pentru a o păstra pe cea din urmă compactă, locul efectiv rămânând la latitudinea comisiilor, acestea se aflau în posibilitatea de a face trafic de influență, favorizându-și rudele și apropiații cu păduri mai frumoase și mai accesibile.

Legea 18 a fost concepută pentru a mulțumi pe toată lumea: un număr însemnat de țărani au fost împroprietăriți, statul a pierdut o parte foarte mică din proprietatea forestieră și a păstrat controlul asupra întregului fond forestier, oficialii de la guvernare au câștigat credit electoral, iar comisiile de împroprietărire au câștigat influență locală. Rezultatul a fost o fărâmițare accentuată a proprietăților forestiere, constituindu-se până în 2007 aproape 360.000 de proprietăți cu o suprafață medie de 60 de ari (0,6 ha). Considerând faptul că suprafața minimă restituită prevăzută în lege e de 0,5 hectare și cea maximă de un hectar, putem să ne dăm seama că majoritatea covârșitoare a proprietăților reprezintă suprafețe de 50-60 de ari.

Politica retrocedărilor în perioada 1996-2000 s-a conturat în condițiile unor guverne slabe politic și administrativ. Restituirea pădurilor a fost subiectul unor dispute parlamentare aprige și a determinat alianțe împotriva logicii de guvernare. Controversata lege 169/1997, cunoscută ca Legea Lupu, nu a putut fi aplicată până în anul 2000. Divergențele legiuitorilor s-au transpus într-o confuzie largă, atât în rândul potențialilor împroprietăriți, cât și în privința aplicării legii pe toată perioada de după 1997.

Un exemplu ilustrativ pentru ambiguitatea procesului de restituire a pădurilor îl reprezintă disputarea în instanțele judecătorești a proprietăților care după 1945 au fost considerate bunuri inamice. În baza Legii 247/2005 urmașii grofilor maghiari au revendicat mari suprafețe de pădure (în special cele ale familiilor Banffy, Bethlen și Kemeny), însă legea respectivă reglementează restituirea proprietăților confiscate de regimul comunist în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în timp ce aceste proprietăți intră sub incidența Legii CASBI promulgată la 9 februarie 1945, așadar anterior intervalului prevăzut de Legea 247/2005. Se consideră, astfel, că acele bunuri nu intră în categoria bunurilor preluate în mod abuziv de regimul comunist. Totuși, bunurile confiscate de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI) au trecut în patrimoniul statului abia în 1948, prin Decretul nr. 228/1948 prin care se desființa Comisia Ministerială pentru Executarea Tratatului de Pace și CASBI. Atribuțiile CASBI se refereau doar la administrarea și controlul bunurilor respective, fără a institui nicio formă de preluare a proprietății, fapt ce s-a petrecut doar în 1948, adică ulterior datei de 6 martie 1945, în timpul regimului comunist. Sentințele judecătorești în aceste cazuri au fost neunitare existând chiar cazuri în care aceeași instanță a răspuns diferit în cazuri asemănătoare.

Pierderea accelerată din anii 2000 a suprafețelor forestiere ale statului a adus cu sine măsuri de restructurare a RNP Romsilva, astfel că aceasta a căutat metode de a păstra monopolul asupra administrării pădurilor și a încercat pe diverse căi să întârzie retrocedările (Nicolae, 2004). Motivul aversiunii Regiei față de retrocedări se referă la fragmentarea fondului forestier. Chiar și după ridicarea plafonului de împroprietărire la 10 ha în 2000, 20 ha în 2001 și renunțarea la acesta în 2005, suprafața medie a proprietăților persoanelor fizice rămâne de 1,4 ha pentru o suprafață totală de 853.575 ha (în anul 2007). RNP Romsilva motivează că fragmentarea fondului forestier face dificil controlul acestuia și conduce astfel la intensificarea sectorului informal. Dar studiile referitoare la economia informală din jurul activităților forestiere (Herța, 2016; Nicolae, 2004) arată că aceste practici au loc cu complicitatea angajaților RNP Romsilva și de cele mai multe ori acest lucru se datorează unor cauze structurale. Regulamentul prevede ca orice proprietate să fie administrată în regim silvic, ceea ce face necesară, în cazul marilor proprietari (în general comunele), angajarea de personal silvic asupra căruia RNP Romsilva deține încă monopolul. Se ajunge, astfel, la situația paradoxală ca angajații proprietarului să fie totodată și cei în măsură să îi controleze activitatea și eventual să îl sancționeze (Nicolae, 2004). Pe de altă parte, însăși RNP Romsilva este acuzată că exploatează cu precădere tocmai acele proprietăți care fac obiectul unor retrocedări iminente.

Sursa datelor: Curtea de Conturi a României, 2013

Din graficul tăierilor ilegale de pădure din perioada 1990-2011 se poate observa, în primul rând, o intensificare accentuată a acestora în primii trei ani, după care situația defrișărilor intră pe un trend descendent. Masacrul pădurilor din anii 1991 și 1992 trebuie văzut în contextul confuziei și a slăbiciunii organelor de control, aflate în plină formare sau reformare și, mai ales, în contextul unei mari cereri de lemn brut și cherestea coroborată cu liberalizarea comerțului cu lemn.

Comerțul liber cu lemn înseamnă că nu există nicio limită în tranzacționarea și transportul său, atâta timp cât se poate dovedi proveniența sa. În anii 1990 bonurile de valorificare a lemnului erau la mare căutare și existau metode de a folosi același bon de mai multe ori, astfel că pentru o anumită cantitate de lemn aprobată pentru exploatare se putea debita și de trei sau patru ori mai multă masă lemnoasă. Pentru micii întreprinzători privați din domeniul exploatării forestiere principala sursă de obținere a bonurilor de debit pentru lemn erau proaspăt împroprietăriții cu pădure care primeau aprobare de exploatare de la Ocolul Silvic, dar nu aveau mijloacele necesare pentru a exploata lemnul pe cont propriu (Herța, 2016). Dacă mai privim o dată Graficul 1, observăm că linia descendentă reprezentând defrișările ilegale e întreruptă de câteva ascensiuni în anii 1997, 2000, 2001 și 2005, ori aceștia sunt exact anii în care s-au aprobat legile de restituire a proprietăților. E adevărat că Legea 169/1997 nu a putut fi aplicată până la modificarea sa din 2000, dar anul 1997 a fost unul al împroprietăririlor masive pe baza Legii 18/1991, în virtutea modificărilor pe care i le aduce acesteia din urmă.

            Din păcate, pentru pădurile private nu avem date asupra tăierilor ilegale decât din perioada 2005-2011, prea puține pentru a ne face o imagine mai largă asupra efectelor privatizării. Ce reiese destul de limpede din datele disponibile reflectate în Graficul 2 e o tendință a tăierilor ilegale din proprietatea privată contrară tendinței generale de scădere a acestora. Temerile opozanților retrocedărilor că proprietarul privat va dispune abuziv de pădure par a nu fi lipsite de fundament.

În prezent, RNP Romsilva administrează 66% din fondul fondul forestier, restul de 34% fiind administrat, cu câteva excepții, de ocoale silvice private. Înființate începând cu anul 2002, aceste ocoale silvice nu au apărut ca răspuns la anumite probleme de management, ci motivate de securizarea dreptului de proprietate privată și influența instituțională în administrarea acestor proprietăți prin contracararea RNP Romsilva. Un raport al Greenpeace din 2012, pe baza imaginilor satelitare, arată că în România dispar în fiecare oră 3 ha de pădure, știre care a făcut senzație și continuă să fie pompată publicului larg, și după 5 ani, alături de orice referire la pădure. În același timp, datele furnizate de Inventarul Forestier Național, bazate pe metodologii verificate științific și validate, penetrează prea puțin spațiul mediatic, iar atunci când o fac apar ca „halucinante”. Omiterea faptului că Greenpeace lucrează cu o suprafață a pădurilor de 8.171.399 ha, în timp ce IFN, plecând de la o definiție acceptată internațional a pădurilor, identifică 6.9 milioane de hectare, arată cât de ușor poate fi distorsionată realitatea prin prezentarea parțială și selectivă a datelor și decuplarea de metodologia din spatele lor.

Una din cele mai importante caracteristici ale ideologiei liberale este componenta morală pe care se fundamentează. Chiar și atunci când vorbim de un bun public (pădurea), neîncrederea în structurile publice invită la înlocuirea acestora cu datoria cetățenească și inițiativa privată. În timp ce RNP Romsilva este hărțuită și slăbită continuu în ultimul sfert de secol, din acest declin se naște un mit al eroului, justițiar sau antreprenor, cetățeanul implicat care luptă cu corupția, furtul și marile corporații, iar odată cu accesul public la imagini satelitare prin Google Earth, ingineria mediului și silvicultura devin depășite.

Surse:

Curtea de Conturi a României, (2013). Sinteza Raportului de audit privind „Situația patrimonială a fondului forestier din România, în perioada 1990-2012”.

Dorondel, Ș. (2011). Tenure Rights, Environmental Interests, and the Politics of Local Government in Romania, în Sikor, T. și Stahl, J. (ed.), Forests and People. Property, Governance and Human Rights, New York: Earthscan.

Giurescu, C.C. (1976). Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi. București: Ceres.

Giurgiu, V. (2010). Considerații asupra stării pădurilor României, Revista Pădurilor, 2(125): 3-16.

Guvernul României (2008). Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României.

Herța, A.S. (2016). Pădureni. Un experiment neoliberal. An. Inst. de Ist. „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom. XIV, 2016, p. 53-71.

Institutul Național de Statistică (2016). Statistica activităților din silvicultură în anul 2015.

Nicolae, S. (2004) „Pădurea și economia informală într-o comună din Apuseni”, în Chelcea, L. și Mateescu, O. (ed.), Economia informală în România: piețe, practici sociale și transformări ale statului după 1989. București: Paideia.

Verdery, K. (1996). What was Socialism and What Comes Next? Princeton: Princeton University Press.