de Dragan Batancev
Poveştile despre extravaganţele din Iugoslavia socialistă nu ar fi complete fără un capitol despre cel mai popular gen cinematografic din acea periodă – filmele cu partizani. Acest gen de filme a marcat cinematografia acestei ţări şi i-au asigurat locul în istorie. Dintre cele 200 de filme despre război din Iugoslavia lui Tito, unul deţine titlul de cel mai scump spectacol: Bitka na Neretvi – Bătălia de pe Neretva (1969). Acest film e unic nu doar prin prisma susţinerii extraordinare de care a beneficiat din partea elitei politice, ci şi prin eşecul răsunător de a atrage publicul. Principalul motiv ar fi încercările deloc îndemânatice de a estetiza reprezentarea ideologică a eroismului din Al Doilea Război Mondial. Cu alte cuvinte, oamenii nu s-au grăbit să creadă versiunea oficială a istoriei.
Oricâte anecdote ar fi circulat despre filmările la Neretva, un lucru e cert – filmul nu ar fi fost făcut fără auto-promovarea făcută de regizorul Veljiko Bulaijc. Locotenent de partizani la sfârşitul râzboiului (pe când avea 17 ani), Bulajic a intrat în atenţia publicului cu filmul Kozara (1962), o poveste cu partizani la scară mai mică decât Neretva. Kozara a depăşit toate recordurile de casă din Iugoslavia de până atunci, atrăgând 3,393,632 de spectatori şi obţinând câteva premii internaţionale (printre care şi premiul cel mare la Festivalul de Film de la Moscova). După numeroasele premii obţinute la cel mai mare festival al filmului iugoslav – cel din oraşul croat Pula – Bulajic a avut mână liberă să-şi aleagă următorul proiect şi s-a hotărât să transpună pe peliculă lupta de pe râul Neretva din 1943, punctul culminant al ofensivei Puterilor Axei împotriva partizanilor iugoslavi aflaţi în inferioritate în Bosnia Herţegovina.
Până în 1967, Bulajic îşi consolidase poziţia de regizor favorit al regimului, aşa că l-a rugat pe liderul iugoslav Josip Broz Tito să susţină filmările la Neretva. Motivele pentru care Tito a decis să devină producător de film au fost pasiunea lui pentru film şi mai ales grandoarea unei poveşti despre salvarea unor tovarăşi răniţi. Tito şi-a adus contribuţia la filmul lui Bulajic în calitate de consultant de scenariu, dar şi ca inimos susţinător al filmului, îndemnând factorii de decizie din economie şi pe cei din armata iugoslavă să ajute în orice fel echipa de filmare. Tito însuşi a lucrat la editarea anumitor părţi ale scenariului şi a fost de acord ca personajul său să fie scos din film. Se pare că preşedintele iugoslav – la sfatul lui Bulajic – a ales sa nu pună în umbră lupta colectivă ce trebuia să iasă în evidenţă în Neretva.
Niciun alt film iugoslav nu mai avusese o asemenea susţinere din partea statului. După apelul lui Tito, 58 de companii au finanţat Neretva şi 10,000 de soldaţi au participat ca figuranţi, din „inventarul” filmărilor mai facând parte 75 de vehicule militare, 22 de avioane , 5,000 de mitraliere şi 12,000 de explozii. În viziunea lui Bulajic, companiile care au finanţat filmul erau „benficiari”, acesta susţinând ulterior că fiecare din ele a primit o parte din încasări. Totuşi, filmările au fost atât de prost organizate încât dupa un an şi jumătate, bugetul era pe terminate. Unul dintre actorii principali ai filmului, Velimir-Bata Zivojinovic, a declarat recent că Bulajic obişnuia să-i ducă pe el şi pe colegii lui de filmare să joace pe la diverse întreprinderi pentru a mai strânge bani de la directorii întreprinderilor. Mult mai târziu Bulajic avea să declare că nu a luat niciun ban din fondul naţional pentru film deoarce a reuşit să atragă producători din Italia, RFG şi Statele Unite care au suportat onorariile mari ale actorilor străini şi au distribuit filmul pe piaţa internaţională (culmea, numelor mari ca Yul Brynner, Orson Welles şi Serghei Bondarchuk nu le-a fost acordat suficient timp să-şi arate abilităţile. Brynner, spre exemplu, apare doar 5 minute în varianta finală). Bugetul final real al Neretvei nu a fost făcut niciodată public; revista Variety l-a estimat la aproximativ 12 milioane de dolari, în timp ce suma oficială a fost de 4,5 milioane de dolari. În orice caz, Neretva e unul dintre cele mai scumpe filme „străine” (care nu e realizat în limba engleză) din lume, în principal din cauza administrării proaste a bugetului şi a dorinţei regizorului de a avea o reconstrucţie cât mai fidelă a bătăliei.
Sunt două aspecte importante în realizarea filmelor „istorice” ale lui Bulajic: implicarea resurselor de producţie din toate republicile iugoslave şi autenticitatea. De la mijlocul anilor 1960, companiile de film din fiecare republică iugoslavă primeau fonduri separate. Astfel, discuţiile se purtau în jurul cinematografiei fiecărei republici şi mai puţin în jurul cinematografiei iugoslave unite. Neretva a unit companiile iugoslave în jurul unei producţii iugoslave, despre mitul iugoslav şi implicând regizori şi scenarişti din toate naţiunile iugoslave. Clasa muncitoare era, cel puţin pe hârtie, şi producător şi spectator al unui film despre propria sa luptă istorică. Guvernul lui Tito (avându-l pe Bulajic ca reprezentant) a încercat prin acest film să modeleze percepţia muncitorilor despre cel de-al doilea război mondial ca perioadă a naşterii societăţii socialiste iugoslave.
Cel de-al doilea aspect, al autenticităţi, s-a manifestat ăn dorinţa neobişnuită a lui Bulajic de a realiza un film care să rămână cât mai fidel istoriei. Regizorul şi co-scenariştii săi au analizat în cele mai mici detalii documente scrise şi mărturii despre bătălie şi au filmat cu aproximaţie în aceleaşi locuri în care s-a desfăşurat bătălia. Pentru a putea filma „ca la carte”, Bulajic a distrus 4 sate, un castel şi zeci de camioane şi tancuri. Pe lângă toate astea, un accident în timpul filmării unei explozii s-a soldat cu moartea unui cameraman. Pe scurt, Bulajic nu s-a limitat la a face un film, ci a readus la viaţă războiul. În acest sens, Neretva este de fapt o versiune augmentată a spectacolelor precum Asaltul asupra Palatului de Iarnă a lui Nikolai Evreinov, evocarea teatrală a Revoluţiei din 1917, în care performanţa artistică se suprapune „reconstrucţiei” istorice. În această încercare cinematografică de de-ficţionalizare a războiului, însuşi Tito a acţionat ca un garant simbolic at „adevărului” istoric.
În ciuda unei intrigi slabe şi a lipsei de evoluţie a personajelor, combinate cu efecte pirotehnice copleşitoare, Bulajic a creionat un profil destul de interesant al colectivului eroic de partizani care se luptă cu stereotipuri ale inamicilor. În timp ce germanii sunt înfăţişaţi ca nişte criminali care bombardează civili nevinovaţi cu sânge rece, de partea italienilor „aroganţi” îl găsim pe căpitanul Riva, care se căieşte şi dezertează în rândurile partizanilor pentru a lupta pentru „o Italie fără fascism” – o replică menită probabil să-i mulţumească pe coproducătorii italieni ai filmului. În mod firesc, soldaţii Axei sunt puşi în umbră de partizanii care arată ca o armată neînfricată ce-şi trage seva din unitatea cu oamenii simpli, dar mândri. Regizorul insistă asupra umanităţii şi sacrificiului partizanilor care îi protejează pe răniţi, deşi asta le împiedică manevrele. De-a lungul filmului, soldaţii lui Tito iau decizii importante în spiritul democraţiei şi dreptăţii; decizia finală e luată întotdeauna după o discuţie cu toţi cei din grup. Partizanii sunt reprezentaţi şi ca judecători „severi”: unul dintre ei este degradat şi este ameninţat cu un proces militar după ce îi împuşcă pe prizonierii care îi uciseseră cel mai bun prieten. Aceste scene servesc un dublu scop: mai întâi asigură spectatorul că liderii din perioada războiului nu au luat decizii în mod arbitrar sau dictatorial, aşa cum se proceda în URSS, apoi sugerează că partizanii îi pedepseau chiar şi pe ai lor, indiferent cât de gravă era abaterea. Această unitate a partizanilor se baza pe conceptul de „iugoslavism organic” al lui Tito, o simbioză dintre specificului naţional şi ataşamentul afectiv la comunitatea federală iugoslavă. Citind o proclamaţie la începutul filmului, un partizan îi întâmpină pe ai săi „fraţi, iugoslavi, sârbi, macedoneni, croaţi, sloveni, muntenegreni şi musulmani.” De observat aici cum Neretva nu reflectă neapărat unitatea naţiunii iugoslave, ci mai degrabă dreptul la „unitate în diversitate”, lasând loc pentru dezvoltarea naţionalismelor.
Principalul oaspete la premiera filmului care a avut loc la Sarajevo în 1969 a fost chiar Tito, care a lăudat filmul. După ce filmul a intrat în cinematografe, Bulajic a încercat să-i mărească audienţa printr-o promovare agresivă. Oarecum neaşteptat, prima critică dură a venit din partea criticului de film Milutin Colic de la ziarul Politika, unul din pricipalele cotidiene belgrădene. I-au urmat alţi colegi din Belgrad şi Zagreb şi devenea din ce în ce mai clar că dorinţa de a face din Neretva cel mai popular film din istoria Iugoslaviei nu avea să se îndeplinească. Cifrele din Serbia au arătat că filmul a avut doar 276,290 de spectatori în 1969, cu 100,000 mai putin decât cel mai popular film iugoslav din acelaşi an. Succesul scontat pe pieţele internaţionale nu a venit, Bulajic aflându-se în centrul unui scandal după seria de emisiuni Proiecte scumpe în cinematografia iugoslavă – concepută în Zagreb şi interzisă în 1975 – şi presat să răspundă la întrebările incomode legate de bugetul filmului. Bulajic a fost indirect acuzat că regizează eşecuri scumpe având la bază scenarii insuficent elaborate, lucru care afectează numărul de filme realizate în Iugoslavia. Până şi Tito a fost reticent să-l apere pe Bulajic după acest fiasco, următorul film iugoslav despre război (Sutjeska, 1972) fiind regizat de asistentul lui Bulajic.
Cu toate astea, nu se poate spune că Neretva nu a contribuit la afirmarea internaţională a Iugoslaviei. Filmul a fost exportat în 80 de ţări şi a popularizat luptele partizanilor pentru libertate. A fost aproape de un premiu Oscar pentru cel mai bun film străin, fiind depăşit doar de filmul grecesc Z, lucru care l-a făcut pe starul Ljubisa Samardzic să spună că Neretva a pierdut Oscarul doar pentru că venea dintr-o ţară comunistă relativ mică. E de remarcat că cei din aparatul de stat nu au încercat să împiedice demitizarea Neretvei, permiţând dezbateri despre limitele şi scopul uni astfel de proiect. Per ansamblu, în ciuda defectelor evidente, Neretva a devenit un artefact cultural important în Iugoslavia lui Tito, cu siguranţă cel care a influenţat cel mai mult percepţia despre mişcarea partzanilor în deceniile următoare.
În concluzie, aş spune că prin repunerea în scenă a bătăliei istorice şi prin glorificarea tuturor naţiunilor iugoslave în mod egal, Bulajic a ţinut să le reamintească tinerilor născuţi în anii de după război ce rol important a jucat desfăşurarea celui de-al doilea război mondial în construcţia ţării lor. Acesta chiar a afirmat mai demult că 70% din cei care s-au dus să vadă Neretva la cinema aveau sub 40 de ani. Mulţi elevi, studenţi şi soldaţi s-au dus să vadă filmul în grupuri organizate într-un fel de temple în care tinerii fără amintiri despre război se uitau la filmele lui Bulajic ca la nişte fresce ale religiei politice socialiste. Motivele pentru care nici Neretva, nici alt film iugoslav de război nu au modelat credinţa în importanţa istorică a celui de-al doilea război mondial cum au făcut-o filmele americane sau sovietice ţin de ideologie şi politică. Spectacolul războiului în filmele iugoslave nu era sensibil la aspectele negative din cadrul mişcării partizanilor, fapt ce le simplifica prea mult viziunea. Cu timpul, problemele economice şi naţionalismul în creştere au redus din ce în ce mai mult interesul politicienilor pentru instrumentalizarea filmelor de război. De asemenea, e posibil ca şi tragismul şi patosul pe care Bulajic le scotea în evidenţă să nu fi fost pe gustul publicului. Însă mai probabil ar fi că protestele studenţeşti din Belgrad din 1968, precum şi naţionalismul din ce în ce mai vizibil în diferite părţi ale Iugoslaviei, au scos la iveală cât de fragil era regimul de-acum octogenarului Tito. În mod paradoxal, la momentul lansării Neretvei ca piesă de teatru acesta era deja un tribut depăşit adus conceptului de „înfrăţire şi unitate” ce avea să fie complet distrus în anii 90.
Traducere din limba engleza de Marius Bogdan Tudor
