de Adina Ioana Oniciuc
Mi-am încheiat colaborarea cu Dianei 4 recent pentru că mi-am gasit un job, dar nu sunt în conflict cu nimeni de acolo și nici nu vreau să mă solidarizez cu vreunul dintre foștii mei colegi.
Am ezitat mult să scriu. Am fost blamată de unii pentru asta și voi fi și după acest articol, de alții. Dar m-am tot gândit la valoarea pe care o are faptul că ies la proteste dacă atunci când vine vorba să iau atitudine, prefer să nu mă amestec sau să nu supăr pe nimeni. Mi s-ar părea degeaba. Parcă e mai ușor să ieși în stradă, în masă, anonim, dar ce valoare mai are atunci gestul tău? O să încerc să fiu cât mai obiectivă și să mă detașez de conflictele pe care le-am avut cu cei doi colegi cât am lucrat împreună și la fel, de unii oameni dragi de care m-am legat afectiv la Dianei 4.
Când am citit articolul lui Andrei, mi s-a părut revoltător că o mai și strigă-n gura mare. La fel de revoltător mi s-a părut să-l văd întorcându-se în locul acela. Atunci m-am solidarizat cu colegii de la Dianei 4. Apoi, vorbind cu oameni diferiți, ascultând păreri diferite și gîndindu-mă la rece la toată experiența mea acolo am devenit din ce în ce mai contrariată. Am ajuns să înteleg cumva că toți cei care s-au solidarizat cu Andrei în seara în care colegii mei n-au vrut să-l mai servească au pus o anumită presiune pe el. Se aștepta o explicație. Am mai aflat cu ocazia asta și că avea să revină în acel loc pentru a juca una sau două piese de teatru. Asta n-am prea înțeles-o nici eu. Se accepta revenirea lui în calitate de actor, dar nu și-n calitate de client. Cum vine asta? Astfel, am încercat să derulez ușor-ușor toată experiența mea de la Dianei 4.
Ca să nu existe dubii, vreau să zic că furtul nu mi se pare justificat. În niciun context. Nu sunt de acord cu atitudinea “lasă, că oricum și ei ne fură”. Nu cred că acțiunile colegilor mei care au făcut asta mai pot reprezenta un statement, dar asta e strict părerea mea. Cred că ceea ce-au făcut, și nu mă refer doar la furt, cât și la comportamentul conflictual față de tot staff-ul Dianei 4, îi dezavantajează în debate-ul ăsta, și nu are cum să le aducă înțelegere din partea prea multor oameni, mai ales a colegelor mele, așa cum reiese și din articolul de pe CriticAtac. Însă, deși înțeleg lipsa de empatie, nu mi se pare OK să nu vezi problema din toate unghiurile ei.
Eu când am început să lucrez la Dianei 4, în primăvară, căutam să-mi suplimentez veniturile nesigure din traduceri și totodată să “ies din casă”, să am contact cu oameni. A fost cea mai bună variantă la momentul acela. Puteam să lucrez exact în zilele mele mai libere, într-un loc simpatic, cu oameni prietenoși și eram primită fără niciun fel de experiență.
Inițial mi s-a oferit și mie același contract de voluntariat ca și colegilor mei. După perioada de probă, a venit propunerea încheierii unui contract individual de muncă, pentru aceeași 200 de lei pe lună. Mi s-a părut foarte puțin și am ales să păstrez prima variantă de contract. Nu știam cât voi rămâne la ei, iar asta mă făcea să mă simt mai liberă.
Am fost trainuită ca la carte – cu degustări de vinuri și beri, am primit foi și foițe cu regulamente, training de securitate și protecția muncii – de unde mi-am dat seama că lucrurile erau luate foarte în serios. A trebuit să învăț foarte multe cât am stat la ei. Am dat teste peste teste, aproape săptămânal. Regulile care tapetau o bună bucată din pereții barului mi s-au părut prea numeroase și puțin exagerate. Nu le contest, totuși, utilitatea. Exagerate mi s-au părut și unele întrebări din teste care îți cereau să precizezi detalii precum denumiri ale soiurilor de struguri care intrau în componența vinurilor din bar, concentrația de alcool și altele.
În mod cert nu mă așteptam să mă îmbogățesc la Dianei 4, poate de asta nici nu mi s-a părut așa rău. Socializarea cu atâția oameni compensa cumva. Jobul era un soi de terapie pentru mine. Făceam bacșiș de la 70 la 100 de lei pe seară, ceea ce, adunat la ce mai făceam în paralel, mi se părea o completare binevenită. O singură dată am plecat doar cu 35 de lei acasă.
Curând mi-am dat seama că nu era tocmai o joacă terapeutică, ci un job solicitant, cu ditamai lista de responsabilități, care-mi dădea dureri de spate și uneori dureri de cap. Totuși erau doar două seri pe saptămînă, discount la băuturi, mulți oameni faini, nu mi se părea nimic tragic. După ce am lucrat mai multe ture am ajuns la epuizare fizică și la frustrare pentru faptul că nu reușeam să mai fac nimic altceva. O dată cu deschiderea terasei am început să-mi doresc să plec. Nu am reușit să găsesc altceva, așa că am rămas.
Revenind la articolul lui Andrei, sunt și nu sunt de acord cu câteva aspecte. De exemplu, programul meu nu depășea 8, 9 ore decât foarte rar, când era vreo petrecere sau un eveniment. Nici chiar când am lucrat în weekend. La toaletă ajungeam foarte rar, mai niciodata în rush hours. Nu am fost pusă să spăl wc-uri și nici să așez terasa în linie. Episodul despre care povestește Andrei nu este o invenție, însă eu îl văd ca pe un caz izolat – o răzbunare la sfârșitul unei zile grele de muncă, cu multe conflicte și situații tensionate. Oricum ar fi, nu sunt de acord cu astfel de “pedepse”.
Am lucrat singură pe tură în lunile de primavară, apoi, când s-a deschis terasa, câte 2. Pentru că erau multe mese și mai exista și terasa din spate, nu se ajungea la timp, așa că am început să lucrăm câte 3. Asta n-a convenit tuturor pentru că nu se mai făceau la fel de mulți bani. Oricum, serviciile nu erau tot timpul de calitate. Erau 3 chelneri dar un singur calculator – și acela destul de lent, băuturi elaborate, platouri… Normal că unii clienți erau nemulțumiți. Și da, eram certați și de angajatori, și de barmani, uneori destul de aspru. Odată, un client mi-a mulțumit la plecare, spunându-mi că am fost cea mai rapidă dintre colegii mei. Mi-a spus că așteptase 30 de minute pentru o halbă de Ciuc și m-a rugat să-i explic de ce se întârzie atât de mult la Dianei 4. Și deși la sedințe ni se spunea că mesele mici cu comenzi de bere au prioritate, eu una mereu eram certată pentru că mă băgam peste colegii mei și nu eram lăsată decât foarte rar să intru în bar să-mi torn singură berea. Nu știu dacă s-a consemnat într-un raport asta, eu una nu am raportat-o pe colega mea care întârziase sau uitase de bere. Deși politica locului așa cerea. Rapoarte existau, știam de existența lor. Dar erau mai mult între barmani. Mi s-a părut nepotrivit și contraproductiv, la fel cum mi s-a părut și ierarhizarea de acolo.
Pe sistemul “egalitate, dar unii sunt mai egali decât ceilalți”, ni se cerea să ascultăm de anumiți colegi. Pe mine asta mă distra și mă deranja mai mult la nivel de idee, pentru că în general mă înțelegeam bine cu “șefișorii” mei și nu luam foarte în serios treaba asta. Dar pentru anumiți colegi care aveau probleme cu autoritatea, asta era un motiv în plus pentru noi conflicte. Mai ales atunci cînd “șefișorii” erau mai afurisiți decît Șefii.
Am plătit și eu în locul unor clienți, am plătit și băuturi greșite. Alteori mi s-a trecut cu vederea. Am dat și un procent de 1% barmanului la încasări de peste 1000 de ron și 1 leu pentru pahare la fiecare sfârșit de tură. Și, sigur că da, prima dată când am spart un pahar, cred că m-am bucurat.
Am câștigat cât să-mi platesc o chirire de 80 de euro, întreținere, două weekend-uri în Vamă și unul la Roșia Montană. Nici mai mult, nici mai puțin.
Dianei 4 nu e un loc de tortură, în care angajatorii stau la pândă cu biciul și taie și spânzură, însă nu e tocmai o pajiște cu flori unde toți angajații sunt mulțumiți și pleacă acasă, în fiecare seară, cu zâmbetul pe buze. Cu toții am fost nemulțumiți că ni s-a limitat consumația, pe toți ne deranjau ședințele și testele săptămânale din timpul nostru liber, salariul, lipsa feedback-ului pozitiv, rutinele prea stricte de la închiderea barului și tot așa… Multe din reguli au venit în urma conflictelor cu cei doi, dar multe erau și înainte. Ele doar s-au intensificat o dată cu ei.
Nu cred că angajatorii de acolo își doresc să exploateze și nu cred că se lăfăie în bani. Cred că-i o situație complicată, așa cum sunt lucrurile în țara asta. Asta nu înseamnă că trebuie s-o acceptăm și să ne mințim într-atât încât să ajungem să spunem c-o ducem și bine. Eu una mă gândesc la lucrurile astea. Cât despre cei de la Dianei 4, nu pot să nu mă întreb: dacă tot militezi pentru dreptate și drepturi pentru oameni și vrei să schimbi ceva, unde e cel mai bun loc în care să demonstrezi asta decât în ograda ta?