de Ana S.

În 2010, Ana a stat în Oslo, Norvegia, timp de cinci luni. Discriminarea puternică de acolo a împiedicat-o să-şi găsească de muncă, în ciuda diplomei universitare şi a specializării în Design. A fost nevoită să locuiască într-un apartament mic, cu alte 11 persoane migrante din toată lumea. A supravieţuit vânzând la târguri bijuteriile „handmade” realizate de ea. În 2015, a plecat din nou, de data aceasta în Anglia, unde se află în continuare.

Recrutarea

Am găsit pe net o firmă de recrutare pentru străinătate, se cheamă M.S.Wranghel. De fapt i-a găsit un prieten, că eu căutam împreună cu el, să plecăm amândoi în Anglia. Şi până la urmă eu am plecat şi el a rămas în ţară.

Înainte, am cercetat piaţa de oferte de muncă, nu a fost o plecare aşa, aiurea. De obicei căutam comentarii – întotdeauna o să găseşti şi rele, şi bune despre firmele de recrutare, şi oricum nu ştii ce e real şi ce nu e. Dar de firma asta nu găsisem nimic de rău pe forumuri, poate o singură persoană care a zis ceva de rău. Şi tipa cu care am vorbit de la Wranghel părea ok, erau din Timişoara, mi-au inspirat mie că sunt oameni mai buni acolo [râde].

Am vorbit cu ea pe Skype şi la telefon o grămadă şi părea de treabă. Am avut multe interviuri pe Skype, şi cu angajatorii din Anglia – pentru că e un fel de turn Babel în toată povestea asta, este firma de recrutare din România, care lucra cu o firmă de recrutare din Anglia, care mă angaja pe mine să lucrez la o altă firmă de „careri”, asistenţă şi îngrijire la domiciliu.

În contractul iniţial, care oricum era total diferit de ce am semnat în Anglia, trebuia să fiu part-time „office assistant”, part-time „carer”. Dar ei ziceau că partea de „carer” începea după un training pe care alegeam să-l fac sau să nu-l fac, şi că fără training aş fi putut rămâne teoretic să lucrez cu normă întreagă ca „office assistant”. Trainingul costa 1500 de lire şi, odată ce făceai trainingul, aveai nu ştiu ce calificare şi puteai să fii „carer”. Probabil dacă făceai mai multe traininguri, puteai să ajungi chiar „nurse” (infirmieră), pe un salariu mai mare.

Ţeapa

Numai că, odată ce am ajuns în Anglia, în oraşul Slough, a devenit clar că nu voi lucra deloc ca „office assistant”, ci obligatoriu ca îngrijitoare la domiciliu. Era la fel pentru toţi cei care am venit prin diverse firme, nu doar din România. Părtaşă la păcăleală era şi firma de recrutare din Anglia, clar. Unei tipe care a venit de exemplu din Bulgaria, i se promisese exact acelaşi lucru – ea venise pe post de „office assistant”. Şi nu a fost „office assistant” nici măcar o zi şi era acolo de nouă luni. Era ca majoritatea oamenilor care ajung acolo, fără bani, şi sunt nevoiţi să accepte postul respectiv pentru că nu au alte posibilităţi.

Iniţial îmi spuseseră că am două zile pe săptămână libere. Numai că în prima fază, cât dura trainingul de cel puţin o lună – pe care acum era clar că mă obligă să îl fac – nu aveai nici măcar o zi liberă. Lucrai şapte din şapte şi orele variau, erau undeva între minim zece ore pe zi, până la şaişpe ore pe zi. Adică un fel de sclavie.

Iar partea cea mai nasoală era cu distanţele dintre pacienţi. Ei ziceau iniţial că distanţele, dacă nu ai carnet de conducere, sunt undeva la maximum cinşpe minute de mers pe jos. Dar nu, făceai şi o oră. Iar timpul ăla pe care îl pierdeam pe drum nu era plătit. Adică eu lucram şaişpe ore, dar poate din astea, şase le făceam pe drumuri. Şi în toţi timpii ăştia morţi nu eram plătită.

Dup-aia, am descoperit o grămadă de alte probleme: iniţial, ziceau că până îmi găsesc ceva, ei oferă cazare. Dar cazarea de fapt o plăteam. Aşa cum îmi plăteam inclusiv uniforma. Şi când tu plăteşti toate lucrurile astea, nu-ţi mai vine sau chiar nu mai ai să iei şapte mii de autobuze, să plăteşti tu biletele, mergând între pacienţi. La început de exemplu, nici nu ştiam exact unde trebuie să ajung. Ei îţi ziceau că trebuie să fii la adresa cutare, la ora cutare. Dacă nu aveam Google Maps pe telefon, nici nu ştiam să ajung la pacienţi.

Cazarea ţi-o ofereau la un hostel, costa 25 de lire pe noapte. Pe palierul pe care stăteam eu, erau cămăruţe pentru o singură persoană, dar erau şi camere pentru mai multe persoane sau pentru două. În hostel erau numai oameni care veneau să lucreze la firma asta şi nu găsiseră încă ceva mai ieftin. Aveam baie comună şi era un loc comun unde să zic că puteai să iei micul dejun, dar nu era bucătărie să-ţi găteşti.

Plecarea

Odată ce aş fi început trainingul – deşi nu voiam să fiu „carer” – dacă voiam să plec, trebuia să plătesc cele 1500 de lire. Că, vezi-doamne, m-au calificat. Odată ce-l începeai, deveneai datoare. Şi trebuia să rămâi să lucrezi la ei până când datoria ta era echivalată cu orele de muncă. Cum era de exemplu tipa din Bulgaria, ea putea să plece după zece luni de muncă la ei. Şi tocmai se pregătea să plece, îşi găsise în altă parte, când am ajuns eu acolo. Îţi scădeau bani din salariu pentru orice. Dacă îţi dădeau maşină de serviciu şi tu mergeai între clienţi, tot tu plăteai benzina.

Aşa că s-au adunat toate astea şi am decis să plec înainte să înceapă trainingul. A ieşit cu scandal, pentru că nu voiau să mă lase să plec, dar nici nu aveau cum să mă ţină. Au încercat toate variantele să mă ţină, au intervenit chiar şi cei de la firma din România, să mă convingă.

Dar nu. Am decis să vin în Londra, am zis că sunt mai multe oportunităţi faţă de Slough, unde nu prea aveai ce să munceşti. Pur şi simplu am venit în Londra. Aveam două contacte în Londra, ştiam doi oameni pe care îi credeam prieteni, care în final nu m-au ajutat cu absolut nimic.

Am înţeles şi eu cum sunt chiriile aici, că nu poţi să iei oameni dacă nu vorbeşti de la început, pentru că proprietarii de aici au tot felul de reguli tâmpite: n-au voie să doarmă oameni la tine, n-au voie să stea oameni la tine mai târziu de miezul nopţii, n-au voie să vină niciodată oameni la tine etc. Chiriile fiind foarte scumpe, foarte puţini îşi permit să stea singuri, şi atunci trebuie să împarţi apartamentul, să împarţi camera, apar aceste probleme.

Când am ajuns la Londra, mi-am sunat toţi prietenii din ţară. Verişoara soţului unei prietene, fiind în Londra de trei-patru ani, era prietenă cu un cuplu de italieni. A vorbit cu ei şi au fost super de treabă şi m-au primit la ei. Iniţial era vorba să stau la ei o săptămână – două, în final am stat aproape o lună şi o săptămână. Ei mai stăteau cu încă un cuplu, tot italieni. Eu stăteam în sufragerie, pe o canapea. A fost bine că am avut locul ăsta. Între timp, îmi tot căutam şi de muncă, şi chirie.

Chiria

Începusem să lucrez ca „hostess” la un restaurant american nasol. Aveam contract, dar nu cu asigurare de sănătate. Căutam chirie zi de zi, pe toate site-urile de „flat sharing”. Mi-am luat şi ţepe cu agenţii – că trebuie să plăteşti să vezi cele mai noi anunţuri. Ştii, când ajungi prima dată într-un loc, ai impresia că oamenii sunt super, că e altfel, că nu e corupţie. Dar este, peste tot este.

Iar ca fată singură, se întâmplă tot felul de lucruri nasoale. Mulţi proprietari îţi cereau de dinainte profilul de Facebook, să spui despre tine, ce faci, ca să vadă cum eşti, mai ales când eşti din România şi din Est. Şi au apărut de la propuneri de ieşit la cafea, până la… cea mai nebună chestie a fost cu un tip care a început să îmi facă poze în apartamentul lui, când venisem la vizionare, şi voia să mă convingă să-mi facă poze dezbrăcată. Anunţul de închiriere era o păcăleală.

Şi la muncă s-au tot întâmplat. Luasem un job la un magazin de telefoane, trecusem toate etapele de interviu, urma doar să-mi iasă numărul de înregistrare în Anglia şi să mă trimită la training. Şi pentru că nu am ieşit cu şeful, nu mi-a mai făcut contractul.

Între timp, trebuia să mă mut neapărat, nu mai puteam sta la italieni. Şi l-am găsit pe tipul ăsta care avea de închiriat ceva ok, la un preţ pe care mi-l permiteam cât de cât. El părea un pic ciudat, dar toată lumea pare ciudată, pentru că este foarte greu să te adaptezi, şi după ce ai locuit ani de zile cu prieteni sau în cuplu, e foarte greu să stai dintr-odată singură, cu oameni necunoscuţi, într-o cultură necunoscută.

Trebuia să mă mut. El stătea într-o cameră, eu într-o cameră. Multe apartamente sunt aşa. Au apărut problemele. El dădea petreceri în apartament aproape în fiecare noapte, cu muzică până la opt dimineaţa, era mereu pe cocaină. Eu lucram în ture, când terminam la două noaptea, când începeam la opt dimineaţa. Îmi era foarte greu. I-am spus de la început că o să vină la un moment dat în vizită iubitul meu şi a acceptat asta. Dar din prima zi de când m-am mutat acolo a început să-mi scrie pe WhatsApp (aplicație de mesagerie) că „ştii că te plac foarte mult?” „îţi iubeşti cu adevărat prietenul?”, mă tot chema la petreceri, iar eu, în situaţia asta, am stat cât mai puţin pe acasă, mă mai duceam să dorm pe la alţi oameni cu care mă împrietenisem la muncă. Mă gândeam că se vor mai linişti lucrurile când va veni prietenul meu în vizită.

În noaptea după ce a venit, a fost petrecere în apartament. Iar dimineaţa, pe la opt, tipul ăsta de la care închiriam a început să urle prin casă şi a spart uşa de la camera mea urlând „unde-mi sunt cheile?” şi că-i va rupe gâtul prietenului meu, după care s-a dus în bucătărie şi s-a întors cu un cuţit, moment în care am sunat la poliţie. Au venit rapid, el s-a potolit şi l-au trimis un pic la plimbare, să-şi revină. Le-am explicat situaţia, că vreau să plec de acolo, dar că am bani de recuperat – garanţia şi plata pentru restul lunii, cam 700 de lire. M-au sfătuit să vorbesc cu el când e treaz. Am nişte hârtii de mână că îmi datorează bani, am poze cu uşa spartă şi cu lucrurile mele în cameră… Dar sper că îmi dă banii, fără să fac plângere.

A fost nasol apoi, era complicat să plecăm. Nu aveam bani şi nu aveam unde, şi lucram, şi aveam toate bagajele acolo, aşa că am stat acolo în zilele alea, cu prietenul meu. Am plecat cu două zile înainte de Crăciun, am avut noroc, s-a eliberat o cameră într-un apartament de care am aflat prin colegii de la muncă. Iar acum e ok, stau aici într-un apartament cu șase oameni din ţări diferite, fiecare cu camera lui, o baie comună.

Eu nu sfătuiesc pe nimeni să plece singur

Acum am făcut-o, sunt deja aici şi nu vreau să renunţ, dar, în general, dacă pleci, e bine să pleci cu cineva sau să ai pe cineva aici care chiar să te ajute. Dacă pleci cu cineva, altfel merg lucrurile, poţi să împarţi o chirie, simţi altfel cheltuielile.

Singură e foarte nasol, mai ales ca fată, şi la chirii, şi la joburi. De când mă ştiu lucrez. Dar în România măcar e mai cinstit. Da, îţi fac bărbaţii avansuri, dar totuşi apuci să treci de nişte etape şi apuci să iei jobul dacă ai trecut de interviuri, sau apuci să iei chiria respectivă. În Anglia pentru mine a fost mereu aşa: ori ieşeam cu X sau cu Y, şi nu era vorba doar de ieşit, ori nu luam jobul.

Sigur, sunt şi oameni care au avut noroc şi nu le-a fost aşa greu. Depinde şi cum vii, şi cine te ajută. Când ai deja ceva, devine mai uşor să faci mai mult. Când n-ai nimic…

Dar povestea mea cu Anglia încă nu s-a terminat.