Povestea lui Ionuţ

Despre mine

Am aproape 23 de ani, m-am născut în municipiul Vaslui, judeţul Vaslui, acum locuiesc în oraşul Simeria din judeţul Hunedoara. Din partea lui tata, am o soră mai mică.

Îmi place muzica. Îmi plac melodiile care sunt bazate pe realitate, de exemplu de la Nicolae Guţă îmi place melodia care se numeşte „Numai banii ne schimbă aşa”. Îmi place şi muzica mai romantică, melodii de la Corina Chiriac, mai sunt şi nostalgic.

Am umblat cam peste tot prin ţară şi cel mai mult îmi place la Sighişoara, în judeţul Mureş, pentru că acolo e varietate, şi din punct de vedere cultural, şi din punct de vedere etnic.

Cel mai mult îmi doresc ca oamenilor de lângă mine, celor care mă înconjoară, să le fie bine şi fac ce pot pentru asta.

În copilărie

Am locuit până la vârsta de 10 ani în Vaslui, cu bunicii şi cu mama. După aceea s-a întâmplat un lucru nefast şi am ajuns în sistemul de protecţie socială şi am locuit de atunci la Timişoara. De fapt nu pot să spun că am locuit, pentru că am avut şi am nişte probleme de ordin medical şi a trebuit să merg la investigaţii, operaţii, am mers şi la Ploieşti, şi la Constanţa, la Oradea, deci mai mult locuinţa mea a fost… să zic aşa… am fost mai mult musafir, nu pot să zic că am avut o locuinţă stabilă.

Cum am ajuns în sistemul de protecţie – pur şi simplu ai mei nu m-au mai vrut şi s-au dezis în totalitate de mine: a trebuit să fiu internat în spital pentru nişte investigaţii şi un tratament în urma căruia trebuia să fac o operaţie. Şi mama a fugit din spital şi m-a lăsat acolo. Am găsit-o ulterior. A dat semnatură că nu mă mai vrea şi eu am rămas…

Pe urmă, cu timpul, când am crescut mai mare, am aflat motivele ei exacte. Dar atunci, la momentul respectiv, motivul invocat de ea a fost că sunt un copil cu probleme, că e dificil să ai grijă de un copil cu dizabilităţi şi de aia m-a lăsat. Dar apoi am aflat că eu sunt rezultatul unei sarcini nedorite.

Tata… toată viaţa lui i-au plăcut femeile. El nu a stat niciodată într-un singur loc. Tata a fost super absent în ecuaţia asta. El venea acasă la bunici, se schimba, mânca, pleca şi mai venea după o săptămână.

Am aflat mai apoi, de la bunica, că mama ar fi luat nişte medicamente pentru întreruperea sarcinii, doar că le-a luat într-un stadiu destul de avansat al sarcinii şi la asta s-a ajuns.

Mai aveam un pic şi împlineam 10 ani în septembrie şi ea m-a lăsat în august. Eram la spitalul de pediatrie din Timişoara. Au căutat şi alte rude, doar că au refuzat să mă ia, au spus că nu sunt făcut de ei şi nu vor să aibă nicio contribuţie la situaţia mea.

Aşa că am rămas la centrul de plasament

Acolo eram mulţi, eram vreo 30. Erau condiţii modeste atunci. Atunci nu aveam aer condiţionat, erau caloriferele acelea vechi, de fontă, care când pocneau rămâneam fără căldură. Până reparau caloriferele, ne încălzeam cu apă fierbinte. Condiţiile de atunci erau similare cu cele ale unor locuinţe pentru muncitorii de pe şantier. Chiar dacă vorbim de un oraş mare, ca Timişoara. Erau perioade când se oprea apa şi ne spălam la lighean, cum se face la ţară. Eram patru în cameră.

De mâncare aveam ce primeam din donaţii. Mai aduceau şi din fondurile DGASPC (Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului), dar mai mult ce se primea din donaţii.

Acum s-a mai modernizat în Timişoara, chiar şi în ultimii ani pe care i-am petrecut acolo se mai modernizase: s-au adus calorifere noi, o centrală nouă. Dar problema e cu personalul, mai mult decât cu condiţiile de locuit.

Îngrijitorii – şi din păcate nu este o situaţie singulară – unii se comportă agresiv. Sunt aşa, mai duri. Ei zic că sunt un pic mai severi. Dar dacă prin a fi sever se înţelege să loveşti, să înjuri…

Noi eram copii, şi fete, şi băieţi. Când am intrat, cel mai mic avea 5 ani, cel mai mare avea 16 ani jumate. Ăia mai mari erau uneori mai autoritari, erau „veterani” – aşa se considerau cei care stăteau în centru de mai mulţi ani. La mine n-a venit niciodată nimeni din partea familiei. La unii mai veneau, dar la mine nu. Pe de o parte, e de înţeles, că ai mei erau la Vaslui, eu eram în fundul lumii la Timişoara.

Am stat în centrul de plasament cam până la vârsta de 16 ani.

Nu am rămas în legătură cu niciun copil, că fiecare ne-am împrăştiat, s-a dus fiecare. Am reîntâlnit o dată un băiat mai mare, într-un tren, acum vreo doi ani. Era în armată să facă bani, fusese în Afganistan. Se întorsese şi era rupt de beat, în tren.

Cu cei din personal am mai rămas în legătură, unii chiar au fost de treabă. Unii au fost violenţi.

Am mers la şcoală, în Timişoara, cât timp nu am fost în incapacitate de a merge, la propriu. Pentru că, după ce eram operat, stăteam la pat şi atunci nici nu se putea pune problema de „şcolarizare la domiciliu” sau aşa ceva.

Aveam voie afară numai în zilele de sâmbătă şi duminică, între anumite ore, cu bilet. Ni se dădea bilet de voie, ne făcea educatorul de serviciu, punea ştampilă şi scria „se deplasează cu următoarele mijloace de transport ale Regiei Autonome de Transport Timişoara…” asta ca să nu luăm amendă, că nu aveam bilete. Deci eram aproape liberi două zile pe săptămână, dar dacă nu apăream la ora care era scrisă în biletul de voie, anunţa poliţia.

Între 16 şi 18 ani am stat mai mult în spital

Nu pot să spun că am dus-o rău la spital, în Bucureşti.

Şi înainte de 16 ani veneam la spital în Bucureşti şi făceam tratament. Veneam singur, neînsoţit de nimeni, că DGASPC n-avea fonduri pentru asta, să mă însoţească cineva la doctor. Mergeam singur, cu trenul Timişoara – Bucureşti. Biletul de voie nu era valabil ca bilet de tren, aşa că mă înţelegeam cu conductorii, controlorii, mergeam pe blat.

Am avut şi o situaţie mai complicată, când aveam vreo 13 ani. Am avut nevoie de ambulanţă la o externare. Cei de la spital au sunat la Protecţia Copilului din Vaslui, din judeţul de domiciliu al părinţilor. Şi cei de acolo au sunat la poliţie şi au întrebat ce neamuri mai au ai mei şi au găsit-o pe sora mamei, la Galaţi. Şi m-au trimis de la Bucureşti la Galaţi cu salvarea. Dar la Galaţi, după ce am stat trei zile, mătuşa m-a trimis la ţară la taică-miu şi la bunici. Am ajuns la ţară, nici n-am ajuns bine şi tata m-a bătut şi am ajuns înapoi în spital. Totul în 72 de ore.

Cam 70% din perioada 16-18 ani am stat la spital. Cu ajutorul unor oameni, am reuşit să îmi fac operaţiile de care aveam nevoie – mi-am făcut operaţii la picior. Aveam piciorul întors într-o parte şi coloana strâmbată. Cu operaţii, s-a alungit tendonul şi s-a alungit în etape, nu deodată de tot.

Am prins ajutor de la câţiva oameni.

Înainte să împlinesc 18 ani, cei de la centrul de plasament mi-au zis că nu au unde să îmi dea şi mie repartiţie pentru locuinţă socială în Timişoara. N-aveau unde, în tot judeţul. Şi atunci m-au recomandat, m-au trimis în judeţul vecin, care e Hunedoara. Şi m-am dus, cu recomandare. Ca să pot să beneficiez şi eu de locuinţă socială în judeţul Hunedoara, m-au băgat pe o perioadă de trei luni într-un centru de plasament din Deva, înainte de a face 18 ani. Şi apoi au scris în referatul pentru locuinţă socială că am fost în sistemul de protecţie socială în judeţul Hunedoara.

Şi aşa am reuşit să capăt locuinţă socială, la Simeria. S-a scris în acte că sunt caz social în situaţie de risc – acum cinci-şase ani se lua în seamă situaţia de risc la repartizări, nu ca acum. Mai ales o situaţie de risc cum e la mine. Şi mai ales că Hunedoara sau Timişul nu sunt Vaslui…, în Vaslui, de exemplu, deşi făceau vecinii reclamaţii peste reclamaţii că mă băteau acasă, n-avea nicio treabă Direcţia (DGASPC Vaslui). În schimb, în Timiş şi Hunedoara au fost foarte receptivi la situaţia mea.

Deci am primit locuinţă socială pe la 18 ani

Dar au fost şi perioade când a trebuit să stau la bunica, mama lui tata.

Când m-am pensionat eu prima dată, când am pus actele pentru pensia de handicap, am primit gradul III şi aveam indemnizaţie 33,50 de lei pe lună. Şi nu-mi permiteam să trăiesc la oraş cu banii ăştia. Am renunţat la locuinţa socială în perioada aia, pentru că nu-mi permiteam de nicio culoare. A trebuit să mă adaptez la nebunia şi beţia bunică-mii, la înjurături, reproşuri, lovituri uneori.

Între timp mai stăteam şi prin spitale. Dar am făcut tot posibilul să nu pierd dosarul de la Simeria. Adică mergeam, depuneam documentaţia, din trei în trei luni mergeam la Deva şi făceam anchetă socială, m-am ţinut de situaţie, n-am abandonat de tot.

La un moment dat, mă gândeam să locuiesc într-un container. Să explic noţiunea de container: vorbesc de containerele alea care sunt utilizate pe şantierele de construcţii, nu alea în care se depozitează gunoiul. Sunt practic nişte module, ele de fapt se numesc „module de locuit”. Un modul din ăla este similar cu o garsonieră micuţă. Poţi să-i pui pat, are loc să pui un aragaz, se poate cupla la reţeaua de energie electrică. Doar că trebuie să îi faci un fel de structură de rezistenţă, să nu se mişte: el nu stă direct pe pământ, stă suspendat, fixat, într-un cadru metalic, cu piloni. Am vrut la un moment dat, dar a căzut varianta asta pentru că n-aveam eu de unde să iau modulul ăla, n-avea cine să mi-l dea. Şi el e scump de cumpărat. Văzusem din astea la inundaţii, când au fost inundaţiile în 2008 în judeţul Dolj – atunci văzusem prima dată, când apa le luase oamenilor ălora casele.

Acum doi ani, când am fost la spital la Satu Mare, am cunoscut o familie de acolo din oraş. Ei trăiesc la bloc în Satu Mare, dar au casă la ţară, de fapt într-un oraş care se numeşte Ardud şi este la o distanţă de 18 kilometri de Satu Mare, pe drumul naţional care face legătura între Satu Mare şi Zalău. Şi ei m-au dus acolo la casă şi am stat acolo câteva luni. Numai că doamna proprietară a avut nişte probleme medicale şi a fost dusă în Ungaria să fie operată şi a trebuit să îşi scoată casa asta din Ardud la vânzare. Am rămas prieteni – ea lucrează, e asistentă medicală la spital la Satu Mare.

Am stat şi la o mătuşă la Petroşani, o perioadă. Dar apoi relaţiile s-au cam răcit.

Am mai stat şi la Mangalia, la recuperări la spitalul de oase. Şi la Eforie Nord şi Techirghiol, la sanatoriul balnear, în baza biletului dat de casa de pensii.

Au fost şi perioade când am stat într-un spital în Bucureşti, într-o anexă. Sunt condiţii bune, e ca o cameră. Dar nu stăteam mult înauntru, mai mult cu oamenii pe afară, că mă ştiu cu ei de când eram mic: brancardierii, şoferii de pe salvare, portarii, tehnicienii, surori, medici, tot personalul…, atâţia ani de când ne cunoaştem. Ei mă sprijină cât de mult pot. Dacă am simţit vreodată că vine greul, aici am venit şi am scăpat de dormit pe stradă. Ei sunt familia mea, au grijă de mine, m-au sprijinit şi mă sprijină şi ţin la ei foarte mult.

Între timp, am schimbat gradul de handicap pentru pensie. Acum sunt gradul II şi am indemnizaţie 272 de lei

Am încercat să plec din ţară. Gândul meu a fost să merg în Republica Moldova. Ce nu ştiam eu la vremea respectivă era că îţi trebuie paşaport ca să ajungi acolo. Şi, mă rog, m-au întors înapoi şi a durat până am strâns bani de paşaport. Apoi am plecat. Încet încet mi-am făcut prieteni acolo şi am ajuns să mă tratez în spital şi acolo.

Am vrut să plec şi în Israel cu o fată, numai că nu s-a mai putut. Era o problemă legată de viză, îmi trebuia o sumă de bani ca să pot să plătesc viza, plus că trebuia să am eu bani când ajungeam acolo – şi nu mi-am permis.

Acum stau la Simeria, în locuinţă socială. Umblu pe la Bucureşti, Satu Mare şi încerc să ajung la Chişinău după dispozitiv ortopedic. Merg des la Timişoara pentru că am medicul de familie acolo. În al doilea rând, este medicul specialist neuropsihiatru care îmi dă tratament de acolo. Cele mai multe evidenţe pe care le am sunt la Timişoara – deci sunt mult legat de Timişoara. Merg cu trenul şi trebuie să mă înţeleg mereu cu controlorii – unii mă cunosc, cu unii mă înţeleg bine.

Pentru viitor, mi-aş dori o familie dar nu se poate – o familie în sensul că mi-aş dori nişte părinţi – dar sunt conştient că nu se poate. Vorba lui Costel de la Oradea, nu-mi doresc „Porche Panamera” sau alte lucruri de astea materiale. Eu vreau altceva. De exemplu, aş vrea să merg undeva unde nu am fost niciodată. Aş fi vrut să văd în Italia Capela Sixtină, am auzit că e foarte frumos.