Tricourile Braziliei erau albe. Și niciodată nu au mai fost albe, după ce Mondialul din 1950 a demonstrat că această culoare aduce ghinion.

Două sute de mii de statui de piatră pe stadionul Maracaná: finala se terminase, Uruguay era campioana lumii și publicul rămăsese nemișcat.

Pe teren încă mai rătăceau câțiva jucători.

Cei mai buni, Obdulio și Zizinho, s-au întâlnit.

S-au întâlnit, s-au privit.

Erau foarte diferiți. Obdulio, învingătorul, era de fier. Zizinho, învinsul, era făcut din muzică. Dar erau și foarte asemănători: jucaseră accidentați aproape tot campionatul, unul cu glezna inflamată, celălalt cu genunchiul umflat, și niciunul nu s-a plâns.

La sfârșitul meciului, nu știau dacă să se pocnească sau să se îmbrățișeze.

După mulți ani, l-am întrebat pe Obdulio:

–          Te vezi cu Zizinho?

–          Da. Din când în când. Închidem ochii și ne vedem.

Traducerea din limba spaniolă: David Schwartz