În această nefericită zi a anului 1844, francezii au rămas fără nimic de citit. Revista Le Siecle publicase fasciculul final din cele șaisprezece capitole ale romanului de aventuri pe care toată Franţa îl devora.
S-a terminat. Şi acum? Fără „Cei trei mușchetari”, care în realitate erau patru, cine își mai risca viața, zi de zi, pentru onoarea unei regine?
Autorul, Alexandre Dumas, scrisese această operă și încă vreo trei sute, într-un ritm de șase mii de cuvinte pe zi. Invidioșii spuneau că această ispravă de atletism literar era posibilă doar datorită obiceiului său de a semna paginile altora, furate din alte cărți sau cumpărate pe un preț de nimic de la lucrătorii peniței care munceau pentru el.
Poate că banchetele sale interminabile, care îi umflau pântecele și-i goneau buzunarele, îl obligau să producă, în serie, opere la comandă.
Guvernul francez îi plăti, de exemplu, romanul „Montevideo sau Noua Troie”. Paginile sale erau dedicate „eroicilor apărători” ai acestui port pe care Adolphe Thiers îl numea “colonia noastră Montevideo” și pe care Dumas nu-l cunoștea nici din auzite. Opera trebuia să atribuie dimensiuni epice apărării portului împotriva oamenilor locului, acei „gauchos” desculți pe care Dumas îi numi “flageluri sălbatice ale civilizației”.

Traducere din limba spaniolă: David Schwartz