În 1963, a murit Fernando.

Era o ființă liberă. Era al tuturor și al nimănui.

Când se plictisea să fugărească pisicile prin piețe, pleca la drum cu prietenii lui chitariști și cântăreți, și împreună cu ei se lua după muzică, de oriunde se auzea, din petrecere în petrecere.

De la concerte era nelipsit. Critic cu auz fin, dădea din coadă când îi plăcea ce aude. Când nu-i plăcea, mârâia.

Când l-au prins hingherii, mulțimea l-a eliberat. Când l-a călcat mașina, l-a îngrijit cel mai bun doctor și l-a internat în cabinetul său.

Păcatele sale carnale, făcute în plină stradă, erau de obicei pedepsite cu bătăi care îl lăsau beteag, și atunci echipele de copii de la clubul Progreso îi acordau îngrijiri serioase.

În orașul său, Resistencia, din provincia argentiniană Chaco, sunt trei statui ale lui Fernando.

Traducerea din limba spaniolă: David Schwartz