Mărturii ale lui Liviu Beris și Alexandru Elias

Materialul de față este transcrierea unei discuții avute cu supraviețuitorii Liviu Beris și Alexandru Elias, în cadrul conferinței-atelier Nationalism, Fascism and the Holocaust in Romanian History – A Critical Approach, organizată de Third Generation Buchenwald, în perioada 16-20 octombrie în București. Liviu Beris a fost evacuat din orașul său natal Herța la vârsta de 13 ani și deportat în lagărul de concentrare Moghilev din Transnistria. Astăzi este președintele Asociației Evreilor Români Victime ale Holocaustului. Alexandru Elias a fost deportat în lagărul de muncă de la Tîrgu-Jiu, în 1942, la vârsta de 16 ani, pentru activitate politică. Era membru al organizației sioniste de stânga Hașomer Hațair, organizație care milita pentru un stat binațional, evreo-arab, în Palestina istorică.

Liviu Beris:

Zona geografică în care m-am născut era situată în nord-estul României. Acum regiunea respectivă, Herța, este parte din Ucraina. La 22 iunie 1941, când a început războiul Germaniei naziste și al României împotriva rușilor, au început problemele. În această localitate trăiau cam 4000 de locuitori, dintre care 2200 erau români și vreo 1800 evrei. Și spre deosebire poate de alte părți, în această localitate oamenii din cele două naționalități se înțelegeau foarte bine. Când au venit rușii, în urma pactului Ribentropp-Molotov, au naționalizat și terenurile agricole și micile întreprinderi. Tatăl meu avea o brutărie, unde avea angajați vreo 20 de muncitori. A fost declarat mare burghez, care a exploatat munca oamenilor. Pe carnetul de identitate primit de la sovietici, era scris un număr, despre care nu se știa ce înseamnă – era 39. Ulterior am aflat că asta însemna deportare în Siberia. Casa în care locuiam era ceva mai frumoasă și unui așa-zis tovarăș, venit din Rusia să conducă Herța, i-a plăcut casa, așa că ne-au evacuat în 24 de ore de acolo și ne-au mutat într-o casă ca vai de lume, pe o stradă ca vai de lume. În această situație, lumea o ducea foarte greu. Nu mai avea nimeni unde să lucreze, și așa am început să știm, pentru prima oară, de statul la coadă pentru un kilogram de zahăr sau altceva. Pe 13 iunie 1941, noaptea, au venit și au făcut primele deportări spre Siberia – 39 de familii din Herța, toate de pe strada principală. Toți cei cu numărul 39 au fost luați și duși. Noi și alți câțiva care nu eram pe strada principală, am fost lăsați pentru o altă serie. Peste o săptămână a început războiul și astfel noi am scăpat de deportarea în Siberia!

Pe 5 iulie 1941, trupele române au intrat în Herța. Cineva a venit și l-a anunțat pe tatăl meu că trupele române sunt la marginea orașului. Tata, care făcuse armata în armata română, îmi spune: „vino, hai să-i întâmpinăm pe ai noștri! Am scăpat de deportarea în Siberia!”. Pe drum, s-au alăturat vreo opt evrei și vreo 20 de români. Am ajuns la marginea orașului, acolo era avangarda română, un căpitan foarte încruntat, căștile care luceau în soare. În loc de bună-ziua, ne întreabă: „Care sunt jidanii între voi? Mergeți la o parte!”. A doua comandă a fost să ne descălțăm. Toți ne-am executat, ne-am aplecat să ne descălțăm și când ne-am ridicat, am văzut un grup de soldați cu armele îndreptate spre noi. Din grupul de români rămas pe loc, unul a observat ce se întâmpla, a sărit în fața armelor și în fața noastră și a început să-și facă cruce și striga disperat: ce faceți domnu’ căpitan? Ăștia-s oameni care au suferit împreună cu noi! Ceilalți din grupul de români au venit și ei în fața armelor, așa încât acest căpitan n-a mai putut da ordin să se tragă și astfel eu unul am scăpat. Ne-a dat ordin să plecăm și am plecat așa desculț. Eu și la data asta consider că 5 iulie 1941 e a doua mea dată de naștere. Ăsta a fost primul contact cu trupele în timpul războiului împotriva sovieticilor. După vreo 3 zile, toți evreii din Herța au fost arestați și am fost introduși în niște sinagogi, sub pază. Nu țin minte ce am mâncat în zilele alea, țiu minte că era o problemă teribilă să obții o gură de apă. În a treia zi, au venit așa-zisele noi autorități din Herța, numite de jandarmi, și au început să strige niște nume. I-au scos pe oamenii strigați, vreo 132 de persoane, și am aflat că au fost executați fără niciun fel de judecată. După aceea, noi am fost eliberați din sinagogi, ne-am întors acasă și bine-înțeles am găsit toate casele jefuite.

„Din oameni am devenit neoameni”

Am mai stat vreo trei săptămâni, după care am fost adunați în piața orășelului, cu ordin de deportare, pe jos, cu ce am putut lua cu noi. Era o căldură teribilă, s-au dat și câteva căruțe pentru oamenii în vârstă și pentru femeile cu nou-născuți. Drumurile erau cu foarte mult praf, nu erau pietruite, nu era asfalt. În căldura aceea și praful acela, în momentul când ne apropiam de o fântână vă dați seama, rămăsesem vreo 1500 în convoi,  și cei care erau ceva mai tineri ajungeau primii la fântâni, scoteau apa și după ce beau ei, turnau în jgheaburi pentru ceilalți. Mi-e imposibil să vă descriu, n-am văzut în niciun film așa ceva, această luptă fantastică pentru a ajunge la cei doi metri de jgheab de apă.

Vreau să vă spun că, în vreo trei-patru zile, din oameni am devenit neoameni. Nimeni nu îți dădea puțină mâncare, nimic. Erai arestat și dus ca o turmă de vite și nimeni nu-ți asigura măcar o urmă de mâncare. Asta era caracteristic deportării românești. În această situație, pur și simplu dădeai o cămașă pe care o aveai pe tine unui țăran de pe marginea drumului, ca să obții ceva de mâncare. Așa că atunci când a venit frigul, oamenii rămăseseră goi-goluți. Și în felul acesta am ajuns într-o localitate din Basarabia, Edineț. Acolo ne-au pus în niște case ale unor evrei deportați în altă parte. Și acolo ne-au reunit cu convoaie de evrei din alte localități, vreo 14-18 oameni într-o singură cameră, cum se nimerea. Nici acolo nu am primit nimic de mâncare, ne-au înconjurat cu sârmă ghimpată, 11 mii de oameni. Au apărut păduchii, am devenit bogați în păduchi. Și au apărut primele cazuri de tifos exantematic, care a început să decimeze oamenii.

Am rămas la Edineț până în octombrie sau noiembrie, când ne-au deportat dinnou, pe cei care mai eram în viață, spre Nistru, pe jos. Acum în istorie aceste convoaie se numesc convoaie de morți. Începuse să plouă, ploi tot mai reci. Praful de pe drumurile Basarabiei s-au transformat în niște noroaie lipicioase, că de-abia puteai să tragi piciorul afară. Țin minte câteva lucruri pe care vreau să le redau. Erau noroaiele, eu eram încă adolescent și pentru o nevoie fiziologică m-am întors spre un șanț. Și atunci am văzut pentru prima oară cu ochii mei un bătrân rămas în urma convoiului și un jandarm care l-a împușcat. Cadavrul a căzut imediat. De-o parte și de alta a drumului erau coceni de porumb. Și dintre coceni, la un moment dat, au apărut țărani care au dezbrăcat cadavrul în două minute, ca niște scamatori de circ. Ăsta a fost primul pe care l-am văzut. Pe parcursul acestul drum am văzut foarte multe imagini înrgozitoare. Dar și acum, la vârsta asta, mai am coșmaruri cu acest bătrân, acest prim împușcat pe care l-am văzut.

La un moment dat, ne-au pus într-o comună, Corbu, pe o colină. Era o ploaie tot mai rece, care s-a transformat în lapoviță, iar spre dimineață în zăpadă. Spre miezul nopții a început să înghețe. Toți cei care au adormit, uzi după ploaie, au murit. Eu n-am adormit pentru că mama îmi spunea tot timpul: „Nu adormi! Nu adormi! Vezi că cine adoarme moare!”. Dimineața, jandarmii au dat ordin de plecare și au început să-i lovească pe cei care nu se ridicau, fără să-și dea seama că de fapt erau morți. Rețin ochii rudelor care vedeau că oamenii nu se mai ridică, iar ei primeau lovituri de pat de pușcă, ca să plece de lângă mort. Țin minte că atunci când am plecat, am întors capul și am rămas cu imaginea acelui deal cu cadavrele presărate pe zăpada albă.

Leon Misosniky, artist și militant anti-fascist, fără titlu, 93 x 65, carioca

„Era o luptă teribilă pentru o clipă de viață în plus”

Apoi am ajuns la Nistru, ne-au trecut cu niște poduri plutitoare. Ne numărau ca pe niște vite, orice fel de act era luat, iar când ajungeam la numărul 200 spuneau stop și te puneau în mișcare, într-un convoi păzit de altă trupă de jandarmi. Grupul nostru de 200 a avut un noroc foarte mare. A fost preluat de un șef de jandarmi, ne-a pus în mișcare, dar când vedea că cineva rămâne în urmă, ne punea să-l așteptăm, în loc să-l împuște. Așa ne-a condus 60 de kilometri în interiorul Ucrainei.

Am ajuns într-un sat, unde ne-a introdus într-un grajd și ne-a spus că are ordin să ne lase aici. Era grajdul unui colhoz. Și ne-a zis că dacă cumva fugim de acolo, ordinul este să fim executați. Omul a spus că nu avem nicio pază, ne lasă acolo și s-a terminat.

Acolo era o luptă teribilă și pentru un măr stricat. Și pentru un bocanc rămas de la un mort. În esență, era o luptă teribilă pentru o clipă de viață în plus. Cu riscul de a fi executați, cei din familia mea am fugit cu toții de acolo din grajduri. Am ajuns în localitatea Moghilev de pe Nistru, acolo tatăl meu a fost luat pur și simplu de pe stradă și dus la lucru, ulterior am aflat, peste Bug, la Nikolaev. În situația dată, eu m-am dus și am căutat de lucru – erau acolo în Moghilev niște fabrici. Cine reușea să intre să lucreze, căpăta o adeverință, astfel încât nu mai era prins de pe străzi, precum tatăl meu. Eu abia făcusem trei clase de gimnaziu, iar directorul întreprinderii m-a întrebat ce știu să fac. Eu îi spun că nu știu nimic și că o să învăț. Zice: „N-am ce face cu tine!”. Am ajuns până la urmă la niște ateliere comunale. Am intrat la director și mă întreabă același lucru. Eu răspund la fel. Dar în spatele meu a intrat un domn mai în vârstă pe care îl aud: „Dați-mi-l mie, să-l fac ucenic la tâmplărie, ca am nevoie de un ajutor”. Directorul spune „Ia-ți-l!”. Asta a însemnat pe de-o parte hârtia necesară, dar și niște mâncare – cir, adică apă fiartă în care se presăra niște făină de porumb. Un fel de mămăligă lichidă, dar diluată. Bani nu ți se dădeau pentru muncă. Din momentul acela nu am mai ieșit din lagăr la furat. Până atunci, trăiam din furat. Am furat sfeclă furajeră. Nu mai spun, când găseam pe câmp cartofi, era extraordinar. Pentru un singur lucru a trebuit să merg în continuare la furat – lemne ca să avem să ne încălzim. Pentru asta, trebuia să risc să ies din lagăr. Ne organizam în bandă, numai din băieți și mergeam în case care fuseseră bombardate și nu mai erau locuite. Șarpantele de la case aveau lemne, și cu tot riscul de a se prăbuși peste noi, mergeam acolo noaptea să luăm lemn.

Totuși, în aceste expediții de furt am fost o dată prins. Eram tocmai sus la acoperiș, și am fost prins de patrulă. Erau un fruntaș de jandarmi și un ostaș simplu. Soldatul spune de față cu mine – „să-l împușcăm!”. Dar fruntașul spune „Nu, să-l ducem la legiunea de jandarmi”. Și s-a executat ce a spus ăla. Dar pe drum spre legiune, soldatul care voia să mă împuște mă lovea în spate cu patul de arme, în coaste, îngrozitor. La un moment dat, când treceam pe lângă un stâlp, n-am mai putut, m-am întors brusc și l-am privit – avea o față cu atâta ură, era atât de urâtă ura aceea pe fața lui. Și am avut așa un gând fulgerător, că dacă cumva scap cu viață, niciodată să nu fac ce mi-a făcut acest om mie. Nu m-a mai lovit după aceea. […] am scăpat, dar asta numai pentru că a fost în perioada după Stalingrad. După Stalingrad s-a simțit un alt comportament față de deportați.

„Societate de astăzi se aseamănă foarte mult cu cea în care am trăit eu, când a început Holocaustul”

Din localitatea noastră, au murit trei sferturi dintre noi, și numai un sfert am supraviețuit. Din alte localități, au murit și 90% dintre oameni.

Eu sunt din Moldova, dintr-un oraș foarte religios, în care religia era foarte respectată. La vârsta când am fost deportat credeam în Dumnezeu. În momentul în care am fost în Transnistria și am văzut ce se întâmpla, am zis că dacă ar exista Dumnezeu nu s-ar putea întâmpla așa ceva. Atunci am devenit dintr-odată ateu, mi-am pierdut credința în Dumnezeu. Brusc, fără niciun fel de discuție. Când m-am întors din Transnistria, propaganda era propice pentru ateism. Tânăr fiind, mi-am menținut exact concepțiile. Am început să lucrez în domeniul geneticii. Am lucrat în cercetarea genetică, toți ziceau că știu multe, și eu credeam că știu multe. Acuma, vă dați seama că a avut loc o explozie în descoperirile științifice în domeniul geneticii. În condițiile acestea, atunci când am ajuns să mă pensionez, mi-am pus o întrebare pentru mine însumi, ca o problemă de sinteză: am evoluat foarte mult în genetică, și mi-am dat seama că știu atât de mult și totuși atât de puțin. Mi-am pus întrebări enorm de mari și concluzia a fost următoarea: că în domeniul științei vieții știm atât de puține, încât nu mi-am putut explica științific totul. Toată ordinea extraordinară în lume mă face să cred că realitatea este mult prea vastă pentru ca noi să avem acces la ea. Deci până la urmă am ajuns la concluzia că cele cinci simțuri pe care noi le avem ca oameni sunt mult prea puține pentru a le putea percepe și așa am ajuns, dacă vreți, un agnostic. Respect credința tuturor celor din jur și eu cred în ceva ce nu știu ce este, în ce cred. Dar rămân evreu pentru că am fost bătut, lovit și aproape exterminat pentru faptul că sunt evreu, și din cauza asta, eu întotdeauna mă prezint ca evreu.

Când mă uit acum ce se întâmplă în lume, societate de astăzi se aseamănă foarte mult cu cea în care am trăit eu, când a început Holocaustul. Aș spune că atunci cuvintele au fost cele care au pavat drumul spre lagărul de exterminare. Și la ora aceasta, aceleași cuvinte le auzi. De instigare la ură. Se profită de faptul că democrația asigură dreptul la liberă exprimare și se încurajează acest discurs de ură între oameni. Și mai este ceva, omul acum nu află ceea ce se întâmplă în realitate, află ceea ce media spune despre realitate. Și media își impune prostul discurs. Holocaustul este referitor la evrei, dar există pericolul peste tot – pentru toată lumea.

„A apărut dorința de a ieși din cercul prigoanei”

Alexandru Elias

E o deosebire între opresiunea asupra unor oameni nevinovați, doar pentru vina că s-au născut evrei, și experiența mea. Lucrurile despre care vreau să vă vorbesc s-au întâmplat când nu aveam încă 17 ani împliniți. Am împlinit 17 ani în închisorile regimului Antonescu. Puține luni mă despart [acum] de vârsta de 90 de ani. Era în anul 1942, în perioada de aproximativ un an de când regimul Antonescu a intrat în război contra Rusiei Sovietice, ca unul dintre aliații cei mai de încredere ai lui Hitler, ai nazismului. Evreii erau persecutați total, elevii, studenții, intelectualii fuseseră scoși din toate școlile și universitățile. Trebuie să vă spun, așa ca un element de coloratură, faptul că învățam atunci la unul dintre liceele cele mai de vază din București, Gheorghe Lazăr. La acest liceu, stră-bunicul meu fusese profesor. Iar în 1941, eu, nepotul lui, eram dat afară din acest liceu, pentru singurul motiv că m-am născut evreu. Tatăl și bunicul meu au făcut parte din armata română, au participat cu tot ce au putut la lupta națională românească. Nu existau motive de prigoană, în afară de faptul care nu a depins nici de mine, nici de altcineva și nu ar trebui să depindă de nimeni – faptul că ne-am născut evrei. Vă spun asta ca să înțelegeți de ce eu și alți tineri eram atât de marcați și de furioși pentru ce se întâmpla.

În condițiile acestea de prigoană, de asasinate, de excludere din viața socială, tineri ca noi, a apărut dorința de a ieși din cercul prigoanei. Care era soluția? Nici unii dintre noi nu am văzut atunci altă soluție decât lupta împotriva regimului Antonescu aici, prin înrolarea în mișcarea comunistă, sau plecarea în fosta patrie istorică a evreilor, în Palestina. Eu vedeam asta ca singura soluție pentru noi și atunci, eu m-am înscris în organizația sionistă de stânga Hașomer Hațair. În aceste condiții, aceste organizații sioniste își încetaseră activitatea, deși nu erau încă interzise. Și un grup de tineri din această organizație a continuat să activeze cu acțiuni minore, imature chiar, fără șanse. Dar cu un anumit sentiment al demnității umane de a lua atitudine, de a face ceva, de a lupta. Aveam întruniri pe grupe, în care am discutat și despre formarea unor gărzi de auto-apărare. Dar nu s-a făcut nimic, eram prea tineri și imaturi. Activitatea noastră s-a redus la întâlniri și la ce s-a discutat acolo. La această organizație s-a afiliat un grup de trei UTC-iști, despre care noi nu știam nimic. Unul a intrat în organizația noastră probabil pentru a racola membri pentru lupta pe care Partidul Comunist o preconiza împotriva regimului Antonescu. Acești trei tineri au ștampilat bancnote cu lozinci anti-fasciste – „Jos Antonescu și Hitler!”, ”Vrem pace!” și altele. Aceste bancnote au fost interceptate de organele Siguranței. Pornind de la ei, la unul dintre cei trei s-a găsit o listă cu membrii organizației noastre. Așa s-a făcut procesul, așa au fost arestați cei trei, așa au fost arestați și douăzeci și ceva de tineri între 12 și 20 și ceva de ani. Cei trei tineri au fost condamnați la moarte și executați, deși erau minori. Fata de 12 ani a fost condamnată la zece ani de închisoare, dar grațiată după un an. Eu am primit 20 de ani de muncă silnică, din care am făcut aproape 3 – am fost eliberat în momentul în care România a întors armele, în 1944. Imensa majoritate a procesului nostru au plecat în anii 1947-‘48 în Israel. O parte dintre noi, foarte puțini, am rămas aici, atrași de lozincile anti-fasciste și pentru dreptate socială ale Partidului Comunist. În ochii milioanelor de evrei care au dat atâtea sacrificii în Holocaust, abordarea sionistă apărea ca singura soluție pentru poporul evreu. În acea perioadă nu vedeau ca soluție reală a luptei împotriva anti-semitismului, alta decât înființarea statului Israel. Am stat în lagărul de la Tîrgu-Jiu până la 23 august.

Credeam că după Holocaust nu vor mai exista crime, nu se va mai întâmpla așa ceva. Dar uitați ce s-a întâmplat în Africa, în Rwanda! Uitați ce s-a întâmplat în Cambodgia. Și în atâtea alte locuri. Milioane de oameni uciși. Deci, să nu ne facem iluzii. Omul nu este un sfânt.