Interviu cu Andrei Sever Bârzan, Andreea Eșanu, Alice Monica Marinescu

„Nu mi-e ruşine să muncesc. Toţi avem dreptul să muncim pentru o bucăţică de pâine. Spăl şi wc-uri, predau şi la ore. Muncesc, nu fac niciun rău! În plus, îmi place să lucrez cu copiii, i-am iubit întotdeauna”. În 2007, povestea Rodicăi Sandu – femeie de serviciu la școala Telec din Bicazu Ardelean – a luat amploare în presă, accentul fiind pus pe degradarea sistemului de educație. Rodica Sandu a început să predea limba engleză în școala în care jumătate de catedră rămăsese neocupată, după ce a dat examen și a obținut nota 7, ceea ce i-a permis să ocupe postul de profesor suplinitor. În 2009, Bogdan Georgescu (dramaturg și regizor de teatru), împreună cu Andreea Eșanu (actriță), a început să documenteze această poveste-cadru extins de dezbatere asupra unui tip de educație non-diferențiatoare, care nu ține cont de roluri sociale achiziționate, ci se raportează la nevoi comunitare reale și la o partajare creativă a cunoașterii nemonopolizate. Spectacolul I Am Special a făcut parte din proiectul de artă activă pentru educația împreună Turneu la țară[1], proiect cu o miză socio-culturală majoră: reabilitarea căminelor culturale – spații în cea mai mare parte abandonate după 1989 – din perspectiva rolului lor unificator: medii de coeziune socială, construcții ale educației participative și schimbului de practici artistice, în beneficiul unor comunități evacuate astăzi din circuitul culturii patrimonializate. Turneu la țară a pus în discuție semnificațiile vitale ale unor teritorii de solidaritate care ar putea reconfigura cultura vie a unor comunități contemporane din ce în ce mai vulnerabilizate din cauza lipsei de acces la educație. În lunile iulie și august 2009, spectacolul I Am Special a fost itinerat, ca parte a proiectului de retrocedare culturală a căminelor – retrocedare a dreptului la autoreprezentare – în Căminul Cultural din Limanu (Constanţa), Căminul Cultural din Săsarm, Chiuza (Bistriţa-Năsăud), Căminul Cultural din I.L. Caragiale (Dâmboviţa), Căminul Cultural din Păușești-Măglași (Vâlcea). Pe 30 septembrie 2009 a avut loc, la Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului, o prezentare a Turneului la țară, însoțită de propunerea proiectului pilot de transformare a căminelor culturale în centre comunitare pentru educație creativă și artă activă.

La începutul lunii noiembrie 2013 m-am întâlnit cu o parte din echipa proiectului Turneu la țară – Andrei Sever Bârzan, Andreea Eșanu și Alice Monica Marinescu – pentru a reconstrui harta rolurilor politice, sociale și culturale ale Turneului… și pentru a readuce spectacolul I Am Special în prim-planul discuțiilor despre artă în medii marginalizate. Mi-am adus aminte, în timp ce făceam interviul, de reprezentația pe care am văzut-o la Păușești Măglași, de bucuria oamenilor care participau la spectacol fără să țină cont de convenții teatrale prestabilite, de intervențiile lor legate de ce s-ar putea face și ce și-ar dori să se întâmple în căminul în care, după cum spuneau, aproape că nu mai itrau. Timp de o oră și jumătate, la Păușești-Măglași, teatrul a coborât în intimitatea vieții celor pentru care un spațiu cultural este un spațiu existențial (Mihaela Michailov).

 

Prima întrebare pe care vreau să v-o pun e legată de felul în care a fost construit spectacolul I Am Special. În ce măsură v-ați implicat în scrierea textului și care a fost aportul vostru în construcția spectacolului?

Alice Monica Marinescu: Bogdan Georgescu ne-a propus de la început un model de scenariu, noi am făcut diferite exerciții de improvizație, și cam așa s-a conturat primul draft de text. Referitor la scris, am avut mici părți în care am intervenit. Eu, de exemplu, aveam la un moment dat o scrisoare, o reclamație, de fapt, pe care mi-am scris-o singură, coordonată de Bogdan.

Andreea Eșanu: Eu am fost cu Bogdan în documentare și am cunoscut-o pe profesoara care, o vreme, a predat și a fost și femeie de serviciu. I-am cunoscut familia, colegii de la școală, am cunoscut-o pe cealaltă femeie de serviciu cu care era în conflict. În procesul de documentare, Bogdan și-a schițat câteva puncte centrale pe care le-a dezvoltat ulterior în spectacol.

Andrei Sever Bârzan: Eu am scris muzica spectacolului și versurile. În spectacol erau niște intermezzo-uri de rap între scene. Asta a fost, cred, cea mai importantă contribuție a mea la scrierea textului. Bogdan știa pasiunea mea pentru muzică, știa că activez în domeniul muzicii rap și mi-a plăcut foarte mult ideea lui de a mă provoca să mă implic în această zonă. Am făcut un ciclu de 3 părți muzicale repetitive pe parcursul întregului spectacolul. Aveai, practic, scena, aveai problema enunțată, după care, la sfârșitul scenei, aveai bucata muzicală care completa întregul tablou.

Andreea Eșanu: Era un fel de ”subliniat pe text” ideea principală.

Ce v-a interesat pe fiecare dintre voi la povestea profesoarei care predă engleză și rămâne și femeie de serviciu în școală? Mie mi se pare că întreaga poveste chestionează raportul de putere din sistemul de învățământ, ascendentul statutului celui care se consideră că are dreptul să te învețe doar pentru că e perceput ca atare și, într-un fel, orizontalitatea cunoașterii și capacitatea de a descoperi noi metode și noi contexte prin care să transmiți și să faci schimb de cunoaștere.

Andreea Eșanu: Eu, când am început acest proiect și m-am dus la Bicazu Ardelean, eram convinsă că este o problemă a sistemului și că fix despre asta o să vorbim, și că, uite, Ministerul nu face nimic – nu avem profesori, nu avem posibilitatea de dezvoltare în spațiul rural, dar cumva, după documentare, am venit cu un gust mult mai amar din cauza discriminării oamenilor din jur față de profesoară. Până la urmă, oamenii nu aveau o problemă cu faptul că ea e femeie de serviciu și profesoară, ci cu faptul că ea e femeie de serviciu, punct. Dacă ea s-ar fi hotărât într-o zi să vândă caiete cu șină, n-ar fi cumpărat de la ea pentru că era femeie de serviciu. Pe mine dimensiunea asta a poveștii m-a blocat. În spectacol s-au acumulat în mine toate lucrurile pe care le-am văzut la ea documentându-mă. Familia ei era foarte retrasă – la țară te aștepți să vorbească toată lumea cu toată lumea. Cât timp am stat în documentare, am făcut interviuri și cu ea, și cu directorul școlii, și cu profesori de la școală, și am simțit foarte tare marginalizarea familiei ei, îndepărtarea „factorului rușinos”. Directorul școlii ne-a rugat să nu dăm spectacolul acolo pentru că ar readuce problema în centrul atenției, și ei abia au trecut peste, și, vezi doamne, n-ar fi ok să se mai scrie încă o dată despre femeia de serviciu. Nu se pomenea niciodată de profesoara de engleză care are jumătate de normă ca femeie de serviciu, ci de femeia de serviciu care s-a găsit ea să predea și engleză.

Când ați ajuns voi acolo, ea ce făcea?

Andreea Eșanu: Noi am ajuns în timpul vacanței de vară, și ea urma la începutul lunii septembrie să dea un examen la Ministerul Educației.

Andrei Sever Bârzan: Pe mine m-au interesat foarte mult implicațiile sociale ale proiectului – reabilitatea căminelor culturale și, în al doilea rând, am fost foarte preocupat, în decursul proiectului, de educația socială pe care o primesc tinerii, nu că aș veni eu să le spun cum e bine sau cum nu e bine să fie educați. Dar I Am Special mi-a dat posibilitatea să prezint felul în care stau lucrurile din punct de vedere educațional și cultural.

Alice Monica Marinescu: Și pe mine m-a interesat povestea umană și raportul de poziții sociale, dar și publicul, pentru că noi am jucat în locuri în care oamenii nu mai văzuseră teatru. Eram curioasă să văd cum vor reacționa, cum se vor implica, și mi-am dat seama după experiența asta cât rău poate să facă presa dacă prezintă lucrurile dintr-o singură perspectivă, fără să le nuanțeze deloc. Te gândești că tu, ca artist, într-o situație de genul acesta, ai putea să redefinești lucrurile și să compensezi o unică privire asupra lor. S-a întâmplat un lucru extrem de pervers: oamenii, după ce prezentam spectacolul și stăteam de vorbă cu ei, admirau modelul acestei profesoare, problema mare era că presa făcuse un rău foarte mare.

Andreea Eșanu: Monica a punctat un lucru important. La discuții, oamenii erau foarte deschiși să aprecieze ce făcuse profesoara.

„La I.L.Caragiale am jucat un spectacol organizat de comunitatea locală”

Andrei Sever Bârzan: Dacă vă aduceți aminte, și noi ne-am confruntat cu o problemă similară în timpul turneului: comuna I.L.Caragiale versus Ghirdoveni. Noi fusesem invitați să jucăm spectacolul la Ghirdoveni și cei din I.L.Caragiale – o comunitate formată în marea majoritate din romi, marginalizați de primărie – au luat legătura cu noi, propunându-ne să jucăm și la ei. Când am vorbit cu primarul despre posibilitatea de a juca un spectacol și la I.L.Caragiale, el a părut puțin prins în offside.

Alice Monica Marinescu: Noi am vrut să jucăm, de fapt, în primul rând, la I.L.Caragiale, dar ni s-a spus că nu se poate. Casa de Cultură e dezafectată, totul e distrus, deci era mai bine, ne-au zis de la primărie, să jucăm la Ghirdoveni.

Andrei Sever Bârzan: Și noi am fost la Casa de Cultură și era ok. Bun, arăta ca o construcție nerenovată, dar era decent, se putea juca. Practic, autoritățile încercau să ne ascundă comunitatea din I.L.Caragiale. Noi, când am ajuns, ni s-a spus că primăria din I.L.Caragiale e la Ghirdoveni și că acolo urmează să jucăm.

Alice Monica Marinescu: Lipeam afișe pe stradă și au venit oamenii și ne-au spus: „Noi nu ne permitem să ne cumpărăm bilet de autobuz ca să mergem la Ghirdoveni, gândiți-vă, avem 4 copii, nu putem. Veniți și la noi”. Și a fost o experiență senzațională, pentru că la I.L.Caragiale am ținut un spectacol, pe lângă cel de la Ghirdoveni, care a fost organizat de comunitatea locală. Au venit părinții, s-au mobilizat și ne-au ajutat. Am avut un public numeros, am mers din poartă în poartă și le-am spus oamenilor să vină la spectacol.

Andrei Sever Bârzan: Trebuie să recunosc că am avut niște prejudecăți legate de acea reprezentație, după care m-am relaxat.

Eu am văzut I am Special la Păușești-Măglași și-mi aduc aminte că spectacolul evolua în funcție de reacțiile publicului, că devenea un mediu absorbant al intervențiilor spectatorilor. Cum ați perceput voi această transformare a spectacolului?

Alice Monica Marinescu: Prima dată, pentru mine a fost un șoc destul de mare când mi-am dat seama că lumea mănâncă, discută, intră, iese, comentează, completează. Am încercat să-mi adaptez jocul, să le captez atenția. Pentru mine, ca actriță, a fost o experiență de mare, imens ajutor. Îți dai seama că trebuie să fii mult mai prezent decât atunci când joci într-un cadru în care oamenii sunt obișnuiți cu teatrul. Nu poți să o ții langa în lumea ta. Oamenii sunt foarte vii și prezenți, și îți cer același lucru. Exista o scenă în spectacol în care Andreea era la catedră, era profesoara, și Sânziana și cu mine ne alăturam publicului, devenind elevi. Lucru care funcționa perfect, pentru că toată lumea participa și oamenii nu ne mai percepeau pe noi ca pe cei de pe scenă. Eram acolo, lângă ei, ne dădeam bilețele, adică exact ca la ore când ai o clasă greu de stăpânit.

Andreea Eșanu: De obicei, în teatru, când faci un moment interactiv, publicul, când simte că urmează asta, nu știe pe unde să se ascundă, pentru că percepe interactivitatea tot ca pe o convenție teatrală. Pe când în căminele culturale, oamenii de-abia așteptau să intervină. Era „în sfârșit, suntem și noi băgați în seamă”. Eu aveam în spectacol un cântecel pe care îl învățam cu publicul și apoi îl cântam împreună. Inițial am crezut că o să cânt de nebună și că o să bat din palme, dar n-a fost deloc așa. La Limanu, copiii veneau pe scenă și nu mai voiau să plece.

Andrei Sever Bârzan: Era foarte viu totul. La momentele de rap, când aveam contact direct cu publicul, mă simțeam extrem de acolo.

Andreea Eșanu: Și te trezeai brusc la realitate, după spectacol, când copiii veneau și te rugau să rămâi acolo, să predai engleză și trebuia să le explici că au văzut un spectacol și că ceea ce am făcut noi pot face și ei. Dintr-o joacă pot crea lucruri. Mult timp dup-aceea, am primit add pe facebook de la niște copii care îmi tot spuneau: „când termini la București, poți să vii să faci engleză cu noi?”.

Andrei Sever Bârzan: La repetițiile dinaintea spectacolului, la Limanu, aveam un public format din copii și ăsta era un barometru foarte bun pentru mine, pentru că erau foarte atenți și unii dintrei ei începeau să și danseze. Unul dintre ei a venit la mine și m-a întrebat: „când poți să vii să mă înveți să cânt?”.

Alice Monica Marinescu: Momentul plecării era întotdeauna cel mai greu, pentru că îți dădeai seama că spectacolul nu este, pentru ei, ca un film care s-a terminat. Își doresc să facă parte din spectacol, din ce se întâmplă. Și asta a fost pentru noi destul de dur, pentru că noi plecam și ei rămâneau. A fost o experiență extrem de importantă pentru formarea mea. Mi-am dat seama că dacă nu ești pregătit să ai o relație deschisă cu un public diferit față de cel pe care îl știi tu, poți să o încasezi negativ și să zici „ăștia nu mă ascultă, nu se uită la mine!”. Dar, de fapt, îți dai seama că poate ar trebui să te și îndoiești puțin. Poate că ce faci tu și ce ai fost învățat să faci nu este cea mai bună și cea mai autentică formă de artă.

Andrei Sever Bârzan: O astfel de experiență te scoate din fonfăiala asta zilnică și din „vorbitul pe nas”. E ca o gură de oxigen. Vezi că cei pentru care faci un spectacol pot fi și alți oameni decât cei pentru care ești învățat, de obicei, să joci.

Știu că era vorba, la un moment dat, să continuați proiectul în mai multe comunități. La Limanu, transformarea căminului cultural de acolo într-un centru de educație creativă este, evident, efectul demersului vostru.

Andreea Eșanu: În 2010 am mers cu Bogdan la Limanu și am făcut Kickstart Limanu. A funcționat ca un fel de școală de vară, am stat două luni de zile și am făcut ateliere. În același timp, am încercat să transformăm căminul cultural într-un centru comunitar de educație creativă. Acum acolo se întâmplă tot felul de lucruri, au cercuri, ateliere.

Alice Monica Marinescu: Depinde foarte mult și de căminul cultural și de comunitate. De exemplu, la I.L.Caragiale mi-aș fi dorit foarte mult să mă întorc și să fac lucruri, dar acolo problemele oamenilor erau cumva mult mai adânci – sărăcie imensă – și simțeai că până să facem noi artă și alte activități, e nevoie, în primul rând, de asistență socială.

Andrei Sever Bârzan: În timpul turneului la I.L.Caragiale, mi-a venit ideea să facem un proiect împreună cu niște lăutari pe care i-am cunoscut la un moment dat și cu grupuri de copii, în care să se întrepătrundă muzica lăutărească și hip-hop-ul. Sigur, ce zice Monica e just. Oamenii au nevoi foarte mari acolo, dar până la urmă cred că e nevoie să simtă că ce fac și ce pot face are un sens.

Alice Monica Marinescu: Ca să faci cu adevărat lucruri în oricare dintre aceste comunități e nevoie de fonduri pe termen lung. Noi, la finalul proiectului, am depus un proiect la Ministerul Culturii, în care propuneam o strategie de reabilitare a căminelor culturale în funcție de nevoile fiecărei comunități. Nimeni nu a luat în considerare proiectul.

„Am construit un model de interacțiune cu toate comunitățile în care am fost”

Andreea Eșanu: Practic, noi, în timpul turneului am construit și un model de interacțiune cu toate comunitățile în care am fost. Ajungeam cu două zile înainte de spectacol, făceam ateliere cu toți copiii care voiau să vină, apoi mergeam din casă în casă și încercam să aflăm ce se întâmplă cu fiecare cămin cultural, cam ce și-ar dori oamenii să se întâmple acolo și îi invitam la spectacol. La Limanu, toți părinții își doreau să se întâmple ceva.

În proiecte cum este Turneu la țară, nu ești niciodată doar actor. Faci ateliere, îți promovezi spectacolul vorbind cu oamenii din comunitate, lucrezi în mult mai multe direcții decât cea legată strict de rolul tău în spectacol. Ce v-a adus vouă toată această implicare? Ce îți aduce acest tip de angajare socială?

Andrei Sever Bârzan: Conștientizezi mult mai bine responsabilitatea pe care o ai. În momentul în care îți asumi această postură, trebuie să fii foarte atent ce și cum transmiți lucrurile. Dacă oamenii înțeleg greșit anumite lucruri, dacă văd în tine altceva, se creează o mare confuzie.

Andreea Eșanu: Cumva, este mult mai importantă prezența ta în afara spectacolului decât în spectacol. Ai repetat spectacolul, știi ce ai de făcut și de ce faci ce faci, dar când se termină spectacolul și trebuie să ai discuția cu publicul sau în zilele când ai atelierele cu grupurile de copii, dacă nu ești extrem de prezent și de conștient de demersul tău, poți să strici totul foarte ușor. Tu lucrezi cu copiii două, trei ore, înainte de spectacol, în zilele pregătitoare, iar ei se duc acasă și povestesc ce au făcut, ce i-ai întrebat. Și tocmai de-asta trebuie să fii foarte prezent, atent și limpede.

Andrei Sever Bârzan: Tu participi, practic, la dezvoltarea acestor copii și tocmai de-asta nu-ți permiți să nu fii foarte responsabil. O bucățică din ei e și partea ta și asta te implică mult.

Alice Monica Marinescu: Pentru mine, cum am mai spus, a fost o etapă de formare foarte importantă. Mi-am dat seama cât de mult îmi place să lucrez cu oamenii, cât de mult îmi place să fac și lucruri în afara spectacolului. Mi-am dat seama că nu e „scândura sfântă” tot ce-mi doresc și, pe de altă parte, am realizat că e un tip de lucru care cere mult mai mult de la mine – m-am ocupat, pentru spectacol, și de partea de costume. Am înțeles că în acest tip de lucru cel mai important e cât de multe vrei tu să faci, cât de mult ești dispus să te implici. Mi s-au deconstruit niște idei preconcepute legate de talent și de menirea artistului.

Ce vi s-a părut că a fost foarte greu în acest proiect? Ce n-a mers?

Andreea Eșanu: Pentru mine documentarea a fost foarte grea. La un moment dat pierdusem și sensul proiectului, și m-a descentrat foarte tare. Am ajuns la Bicazu Ardelenesc, am cunosut-o pe Rodica Sandu, ea era și foarte bolnavă atunci – avea cancer la sân, soțul ei lucrase într-o fabrică de tăbăcărie și făcuse cancer în gât. Era o atmosferă copleșitoare, care te asuprea și te băga din ce în ce mai mult în scaun, și nu-ți mai venea să faci nimic. Nu-ți mai venea să deschizi gura să spui ceva. În toată presiunea pusă de presă, mai vii și tu și spui: „Știți, eu sunt de la UNATC și veau să fac un proiect despre dumneavoastră!”. Ne-am gândit mult dacă să mai continuăm proiectul și-a fost un moment foarte greu. Și apoi discuția de la Ministerul Culturii, unde am înțeles că nu contează ce-am făcut. Noi am prezentat proiectul vreo oră și jumătate, n-am primit nicio întrebare din partea niciunui reprezentat de la Minister, ni s-a zis: „bine, lăsați-l acolo!”.

„Ce se întâmplă cu toate satele și comunele care sunt acum abandonate?”

Andrei Sever Bârzan: Pe cine interesează, mă refer aici la autorități, să le spună oamenilor că au niște drepturi, că au, de exemplu, dreptul la accesul gratuit la educație? Ori dacă educația drepturilor e atât de slabă, și reacția față de apărarea lor e slabă. Nu e mai bine, din punctul de vedere al autorităților, să nu oferi niciun fel de alternative și să întărești diferențele în așa fel încât copilul care s-a născut într-o colonie în I.L.Caragiale să nu spere niciodată că poate primi o educație corespunzătoare? Atunci când ți se spune frecvent că nu poți face decât un singur lucru, că tu n-ai practic nicio șansă, ți se limitează orizontul. Interesul autorităților e să-ți dicteze stomacul. Primești uleiul și făina electorală, ți se cumpără votul și ești considerat un nimeni. Ce s-a întâmplat la Limanu e o excepție. Ce se întâmplă, însă, cu toate satele și comunele care sunt acum abandonate și în care copiii nu beneficiază de nimic? Primăria n-ar trebui să sprijine, primăria ar trebui să inițieze. Autoritatea locală ar trebui să creeze programe educaționale.

Andreea Eșanu: N-am primit de la Ministerul Culturii nici măcar un mail în care să ni se spună: „vă mulțumim, am citit, nu ne interesează”. E ca și cum acea întâlnire n-a existat.

Andrei Sever Bârzan: Repet, pe nimeni nu interesează să investească în educație. Autoritățile investesc în asfalt, când investesc și-n ăla, ca să-și cumpere omul mașină, benzină, să sporească practic profitul celor care trebuie să se îmbogățească.

Alice Monica Marinescu: Pe mine m-a frustrat puțin și problema asta a timpului. Să zicem că plecam joi în tuneu, făceam joi și vineri ateliere, jucam sâmbătă și duminica plecam înapoi spre București. Odată ce ajungeam într-o comunitate, îmi venea să stau mult mai mult. Mi se părea mereu că facem prea puțin. Sigur că era vorba de bani și de faptul că nu ne permiteam să stăm mai mult, dar mi-am dat seama cât e de important în astfel de proiecte să stai cu oamenii cu care ai început să lucrezi o perioadă mai lungă de timp. Lăsam în urmă o hârtie foarte mare pe care erau scrise toate dorințele oamenilor legate de căminele culturale, era o foaie colorată cu multe vise, și plecam.

Andreea Eșanu: Cumva, frustrarea asta de care vorbește Monica pe mine m-a făcut să înțeleg odată pentru totdeauna că nu sunt asistent social și că nu pot să rezolv toate problemele oamenilor din comunitate. Și sigur că dacă aș putea să găsesc o metodă prin care proiectul artistic să fie însoțit și de asistență socială ar fi extraordinar. Dar, în același timp, e important să-mi fie clar rolul meu. Eu am avut un sentiment de frustrare în ceea ce-i privește pe copiii de la Limanu. Pentru că mulți dintre ei erau în pragul liceului și ne spuneau că nu au cum să ajungă la Constanța să facă liceul. Am ajuns la București și-am început să-mi fac tot felul de planuri să pun bani de-o parte. Acolo, însă, mi s-a rupt filmul și-am zis: „stai puțin că n-am cum să rezolv eu asta oricât mi-aș dori”. Cred că e foarte important să fii conștient de limitele tale și să faci ce poți cât de bine poți. Pentru mine a fost o ruptură importantă și ca artist, și ca om, și știu să mă raportez altfel acum când merg să lucrez într-o comunitate.

Alice Monica Marinescu: Pentru mine era uneori sentimentul că intrăm într-o casă super prăfuită, ștergem praful, strălucește totul o vreme, după care plecăm. Asta era puțin frustrant. În fiecare dintre comunitățile în care am fost era un potențial enorm de a se construi ceva, și din cauza lipsei unei strategii – pe care noi am propus-o prin proiectul depus la Minister, din păcate ignorat – lucrurile nu se continuă așa cum ar fi de dorit.

Interviu realizat de Mihaela Michailov