de Dan Gulea

Hortensia Papadat-Bengescu este o prozatoare care și-a afirmat cu dificultate personalitatea artistică, cenzurată de o căsătorie cu un soț ce i-a dăruit 5 copii și foarte dese mutări prin orășele de provincie, după slujba-i de magistrat. La 36 de ani, după aceste maternități, debutează și se confruntă, așa cum s-a remarcat, cu alte două personalități masculine constrângătoare: criticul G. Ibrăileanu de la Viața romînească și E. Lovinescu, mentorul Sburătorului, ce i-au orientat substanțial scrisul și tematica.

Recuperarea recentă a singurului text din afara influențelor falice, romanul Străina (editat în 2012, scris între 1942 și 1955), poate aduce câteva lumini asupra scriitoarei, asupra felului în care sunt privite corpul și sexualitatea.

Discursul asupra corpului explodează în literatura și cultura noastră în perioada avangardei istorice, prin gesturi extrem-provocatoare, cum ar fi editarea unei foi cu numele popular al falusului și expedierea ei diferitelor personalități, de felul lui Nicolae Iorga. Tinerii ce fuseseră refuzați de Unu și își întemeiaseră propria revistă, Alge (printre alții: Aurel Baranga, Sesto Pals, Perahim), sunt, firește, arestați; anii ’30 înseamnă, în cultura noastră, deschiderea unui proces al pornografiei, ce va avea și anumite sentințe de închisoare cu executare[1]. Afirmarea corporalității într-o formă provocatoare nu putea fi ignorată într-o țară ce evolua spre național-legionarism.

Dificultățile editării

Misterul romanului Străina de Hortensia Papadat-Bengescu a hrănit imaginația criticii contrafactuale vreme de peste o jumătate de secol: declarat pierdut în anii de după al doilea război mondial, el este recuperat și editat la începutul secolului acesta, într-un volum de peste 1800 de pagini; editoarele Gabriela Omăt și Elena Docsănescu, prima recunoscută specialistă în epoca modernismului literar încă de la editarea Agendelor lovinesciene (6 vol., 1993-2006), divid corpusul de texte în: Ipoteză de reconstituire, Romanul alternativ și un Dosar de creație.[2]

Cele aproximativ 400 de fragmente-scenă (cu cîte un titlu „de lucru“ dat de prozatoare) din care se compune romanul arată că personajelor Hallipilor le sînt continuate destinele și, precum se întâmplă în orice laborator, însăși creatoarea are dubii cu privire la rolul și evoluția lor, astfel încît schițează mai multe variante, nepărând să opteze pentru una decât în puține situații (cele pe care le-a și publicat fragmentar în reviste de dinainte de 1948). Definitoriu din acest punct de vedere este sfîrșitul romanului (deznodământul), pentru care autoarea a gîndit două variante: una în care eroina se sublimează în moarte, alta în care Ina – sau Străina – descoperă bucuria de a trăi; editoarea alege, optimist, a doua soluție, fără a avea garanții în această direcție.

Povestea

Romanul nu aduce mari noutăți față de celelalte, în privința temelor și motivelor; pe lumea Hallipilor care se stinge apare un nou cuplu, format din Ina sau Străina, protagonista, și Lucian, iar căsătoria și adaptarea la relația conjugală devine preocuparea lor, greu de îndeplinit, întrucât pupila muzicianului Marcian este posedată de un adevărat incub, supranumit „Leopardul”, un bărbat ce a devenit ideal prin amintire și aspirație, pe care l-ar fi cunoscut cândva în junețea estudiantină. Astfel, deși are o serie de calități sociale: avocat, flautist, în fine ministru sau consilier al Premierului, Lucian contravine idealului făurit de Ina, pentru că este o incarnare a soțului, a previzibilului, a ritualului sau, mai mult, și deci odios pentru personajele Hortensiei Papadat-Bengescu, generatorul maternității ei.

Reconfigurări ale operei

Ciclul Hallipilor este alcătuit din Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1932) și Rădăcini (1938), romane asociate adesea, conform gustului epocii interbelice, cu inovația proustiană.

Cu apariția Străinei, ciclul întreg capătă alte proporții, pentru că sînt reluate nu doar personaje din romanele Hallipilor, ci și din Logodnicul, considerat pînă acum un roman nespecific, marginal, o paranteză în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, apărut în 1935, după Drumul ascuns (1932) și înainte de Rătăciri (1938).

În Străina, Nory Baldovin, eroina din romanul Rădăcini (1938), este victima hazardului; convinsă femenistă, se căsătorește însă cu un boiernaș de provincie, Grecu de la Gârlele, de la un joc de cuvinte luat în serios: „a-și uni singurătățile“ cu ocazia unui Crăciun este înțeles ca o cerere în căsătorie. Sfârșitul ei vine brusc, absurd, dar perfect verosimil: se împiedică și se lovește la tâmplă de un prag, sub ochii nebănuitori ai soțului și ai învățătorului din sat. Chiar la școala din sat, fosta ei casă părintească.

O altă prezență este cea a cuplului Coca-Aimée / doctorul Walter, cuplu al extremelor: doctorul își testează pe apropiați, apoi, pe sine, medicamentele la care lucrează; de aici, sinuciderea sa, spre ușurarea soției, care nu a mai fost „testată“. Paginile sunt bântuite de amintirea Salemei, planturoasa și devoranta femeie prin care Walter dobândise atît sanatoriul, cât și o personalitate științifică și mondenă. În fond, Coca-Aimée era fiica lui vitregă, iar naratoarea reamintește întreaga poveste simili-incestuoasă din Drumul ascuns, insistând asupra proceselor pervertite din sufletul doctorului.

Străina consfințește moartea fantelui de mahala, Lică Trubadurul, asfixiat împreună cu iubita de care îl lega o relație masochistă, moșica (duduia) Mari din Concert de muzică de Bach și, mai ales, din Rădăcini. O sobă neobservată din cauza alcoolismului și a decrepitudinii, sfârșitul lor este sugerat de „gura lumii“ într-unul din puținele fragmente definitivate și publicate de scriitoare: Foc pe Știrbei Vodă (1942).

O notă distinctă pentru Costel Petrescu, din Logodnicul (1935), personaj ce raliază, prin prezența sa aici, temele din roman de cele ale ciclul Hallipilor: incestul, boala, promiscuitatea morală. Costel Petrescu este provicialul care își face o situație la București (funcționar de bancă), dar este incapabil de o consecvență morală: se însoară cu o prostituată, Nina (Ninon) ce îl batjocorește; naivitatea lui Costel este compensată de promiscuitatea sa, care își caută satisfacții erotice cu sora soției sau în mod întâmplător. Nina, Ana (cumnata-iubită) sau Lucica, trei surori abuzate de unchiul lor, interlop notoriu, sunt exemple specifice pentru proza autoarei. În Străina, Costel Petrescu este redimensionat la nivelul unui posac director de minister, subiect al glumelor pentru cuplul Lucian (care îi este și șef direct) / Ina; necăsătorit, noul Costel este un element de contrast pentru temele interiorității din romanul Străina, un neavenit pe care Lucian și Ina îl pun adesea în situații penibile, pentru a se amuza.

Fiu… frate… sau….

Precum orice text nefinalizat, „de laborator“, variantele Hortensiei Papadat-Bengescu conțin o serie de comentarii ale autoarei, ezitări (firești) ce deviază materia romanescă spre considerații de ordin eseistic, clar distincte de fluxul personajelor și al vieții lor interioare în formula de roman a autoarei, una ce elimină aprioric cogitațiile asupra personajelor sau acțiunii, intervențiile de tip auctorial.

Din acest punct de vedere, mai interesant este Dosarul de creație, ce aglutinează diferite euri: din scrisori, poeme, notații diaristice, precum și următoarea însemnare datată în refugiul din al doilea război; este o destăinuire ce abia poate fi atribuită gândurilor unui personaj: „Chiar în noaptea de Walpurgis de la Câmpulung, în silabele frigurilor… pusesem întrebarea. Fiu… frate… sau… Eu știam bine ce simt… dar simțeam că trebuie să caut o formulă pentru ceea ce se cheamă «norme»“ (p. 1413).

Ambiguitatea aceasta („Fiu… frate… sau… “) este în fond marea temă a prozatoarei, ce descrie o lume nesigură, cu profunde sciziuni de ordin subiectiv; și romanul Străina își prezintă „cazurile“, ce pot fi interpretate și pentru că există, precum, în genere, și în celelalte romane, un număr limitat de personaje, ce pot interacționa fiecare cu fiecare; virtualitățile lor erotice sînt încercate de autoare în mai multe variante, unde fiecare poate fi cu fiecare, oricînd și aproape oricum, în același stil al intemperanței simțurilor: părinți cu copii (adoptivi sau „spirituali“).

De exemplu, în Drumul ascuns, doctorul Walter se căsătorește cu Coca-Aimée, fiica naturală a defunctei soții, Lenora; de altminteri, doctorul Walter este un cunoscut arivist, capabil de căsătorie cu planturoasa patroană a sanatoriului, Salema, pentru a o moșteni. În Străina încă mai bântuie fantoma Salemei: „trebuise ca acel faimos portret al Salemei ‒ protectoarea lui Walter, cea căreia «îi datora totul», cea care fusese pentru el «și mamă, și… », mai ales altceva, gîndea Aimée cu răutate, să fie adus aci, la ei în apartament“ (p. 851, Romanul alternativ).

Relația dintre tânărul Lucian, muzician amator, și maestrul Marcian, în casa căruia o întîlnește pe Ina, se bazează pe concupiscențele tânărului față de soția lui Marcian, Elena; acestea se manifestă postum, printr-o scenă tulburătoare pentru personajul masculin, de un naturalism pervers, a scaldei celei ce murise, baia ritualică pentru care „numai el, nenorocitul, era om de înțeles, cerca a face și pe asta“; Elena, soția Maestrului, era femeia ambiguă (mamă, iubită, soră) a lui Lucian, care acum, postum, i se oferă, fiind ținută de cele două femei angajate pentru scăldătoare: „cele două strigoaice țineau trupul întins, una de subt cap, alta de subt șale (…) el era tot numai ochi lacomi (…) Către ea, femeia goală, superbă, către măreața goliciune, cea sfîntă și păgînă, goliciune dezvelită fără smerenie, deorece acum poate conștientă de sine și de simțea cellant… El adică! Consimțită goliciune, și anume pentru ochii lui… “ (p. 494-495, Ipoteză de reconstituire).

În Străina scena descrisă are valențe crepusculare, vampirice, în mintea lui Lucian suprapunându-se diferite modele, Elena protectoarea devenind astfel și iubită, și mamă; deși matur după însemnele formale (căsătorit cu Ina, ministru puternic, avocat cu relații, amator de artă etc), Lucian are o mentalitate de puber, el este condus și dirijat permanent de Elena, chiar și în mod inconștient, cea ce i-a vegheat într-un fel existența. Notabil este voiajul de nuntă al cuplului Lucian / Ina, la Viena, însoțiți de Elena, care doarme în cușetă cu Ina, iar la hotel locuiește cu aceasta, în timp ce Lucian are cameră în alt hotel!

Alteori, lucrurile sînt mai clar precizate de naratoare: Elena pentru Lucian, „ Da, fusese, era, după mamă-sa, idealul lui feminin ‒ care, cu cîteva riduri șterse, cu cîțiva ani mai puțini, ar fi fost idealul lui amoros, negăsit pînă atunci“ (p. 1134, Romanul alternativ).[3]

O mecanică a cuplului

În genere, cuplurile din opera Hortensiei Papadat-Bengescu ascultă de un imperativ abnormal, adesea incestuos; singurul care se distinge față de aceste patologii este cuplul Ina / Lucian, ce are, firește, ambițiile și conflictele sale, dar iese de sub blestemul incestului sau al minciunii (adulterului), iar din acest punct de vedere, este un cuplu „ideal“, neapăsat de tare sau ipocrizii, un cuplu modern.

Galeria amanților din ciclul Hallipilor are personaje din cele mai surprinzătoare prin perversitatea lor, romanele fiind în fond un muzeu al tuturor deviațiilor; în Fecioarele despletite (1926), Nory relatează povestea Elizei, mătușa, mai mică de ani, a lui Doru Hallipa, prima logodnică a acestuia, cu care va forma din nou o pereche, după despărțirea lui Doru de Lenora; Mika-Lé (fata din alduter aleator a Lenorei cu un meșter zugrav, motiv al despărțirii de Doru Hallipa) apare însoțită „de mână“ de un unchi, Moșu Hallipa, prezumabil tatăl Elizei.

În Concert din muzică de Bach (1927), intrăm în a doua generație degenerată: Sia, fata lui Lică și a verișoarei sale, Lina, „buna Lina“, căsătorită cu doctorul Rim, trăiește în amantlâc cu Rim. Mai mult, cînd relația este descoperită și fata este izgonită de mama ei, Sia îi află pe gemenii Hallipa, Dorin și Codin; se pare că Rim nu era străin, pe mai departe, de unele vizite la Sia, din moment ce gemenii erau chiar asistenții de la facultate ai doctorului Rim. Decedată în urma unei complicații uterine (purtând fructul unei a treia generații degenerate), Sia se dovedește „caz greu și rar“, pentru că ar fi avut o „dublă cale vaginală“.

Drumul ascuns (1932) este cel mai complex roman din întreg ciclul; femeile și bărbații trec unul în „moștenirea“ sau „custodia“ celuilalt; aici, Walter, Marcel Walter, noul tată vitreg al Cocăi-Aimée, este căsătorit cu Lenora, cea divorțată de Doru Hallipa; Coca-Aimée îi ia mamei locul, „împerechiindu-se“ cu Walter chiar in articulo mortis Lenora. Protagoniștii privesc cu interes contabil noua situație, ușor deranjați de „convențiile“ sociale: „legătura Lenorei cu Walter fusese un contract bun, care trecea asupra ei ca moștenitoare. Sentimentele ei erau calme și limpezi, analiza lor chimică n-ar fi dovedit nimic dubios; numai etichetele lipite pe flacoanele convențiilor sociale erau acolo supărătoare și cereau precauțiuni“.

Alte comportamente asupra cărora ochiul naratoarei nu se pronunță, doar relatează sec, însoțesc acestă culme a arivismului, uneori colorate naționalist; în privința unui mariaj posibil al Hildei, prietena austriacă a Cocăi, se „păstra seminaristul (vărul tradițional) ca pe o rezervă onorabilă pentru cazul în care nu s-ar fi ivit alt pretendent“. Apoi una dintre surorile Persu, Cora, suferă după Aimée: „În loc de tandrețea ce aștepta, Cora întrerupse tăcerea cu aprecieri directe asupra sentimentelor, așa cum le concepea: Cu cît era mai frumos amorul între două femei!“

Rădăcini (1938) nu schițează decât un proiect de căsătorie al lui Lică (unchiul) cu Mika-Lé (nepoata, fata sorei), după cum reiese din dialogul moșicăi Mari cu înapoiata Aneta Pascu; mai mult, căsătoria este dorită de o mătușă gârbovită (ramură colaterală), care, în senilitatea ei constrângătoare, vedea astfel singura modalitate de stabilitate financiară.

În această lume, cuplul Ina / Lucian, creat sub auspiciile maestrului Marcian și ale consoartei Elena (născută Hallipa, fostă Drăgănescu), nu se lovește decât de propriile rezistențe; au în comun admirația pentru muzician și pentru muzică, ce îi aduce oarecum la stadiu de copii adoptivi ai celor doi, copii formați și crescuți (din punct de vedere psihologic) pentru a se căsători; într-un fel, ereditatea personajelor hortensiene își pune amprenta și asupra Inei și a lui Lucian, ce aparțin aceleiași familii spirituale; prin analizele lor interioare ei reușesc însă să se desprindă de balastul teratologic, aducând o nouă imagine a iubirii în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, o iubire ce nu este nici patimă, nici ambiție, cu atât mai puțin rutină. Deși cei doi trec prin toate aceste dificultăți, reușesc să le depășească, să se autocunoască.

Nimic din ce reprezintă corpul nu îi este străin prozatoarei, iar nuvelistica ei, anterioară ciclului romanesc, are și alte dimensiuni și fiziologii pe care prozatorii contemporani nu doar că nu le cunosc, dar nici nu au intenția de a le cunoaște, în același mod în care mizerabilismul fracturist de mai an descoperea și relua, inconștient, expresivitatea erotică de tipul algiștilor.

Străina de Hortensia Papadat-Bengescu este un roman al eliberării de sub tirania modelelor, un roman neterminat, dar cu atât mai provocator, ce reprezintă un moment apreciabil în perceperea autohtonă a corpului.

Dan Gulea este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Viteazu” din Ploiești și critic literar.