Fragmentul de mai jos face parte din prefața volumului Arta revendicării. Antologie de poezie feministă, coordonat și prefațat de Medeea Iancu și publicat în variantă digitală în cadrul programului Literatură și Feminism, inițiat de Mihaela Michailov și Laura Sandu, derulat de Asociația Quantic și cofinanțat de AFCN.

În spiritul misiunii acestui program, volumul și-a propus să creeze spațiul pentru exprimarea artistică a unor subiectivități produse la intersecția mai multor axe ale opresiunii și să se constituie ca unul dintre pașii făcuți în direcția afirmării unei literaturi feministe autohtone.

Autoare: Iuliana Lungu, Jasmina AlQaisi, Tina Haș, Mihaela Michailov, Alina Soare, Sașa Zare, bianca ela,

Alina Purcaru, Veda Popovici, I.M.Clau

Vă așteptăm sâmbătă, 23 noiembrie 2019, de la ora 15 30 la standul Editurii FrACTalia, la evenimentul de lansare a volumului și la o discuție cu Iulia Militaru, Laura Sandu și Medeea Iancu.

Înainte de a fi învățate să scriem, am fost învățate că cel mai potrivit lucru pentru noi, fetele, este să fim ascultătoare, cuminți; am fost învățate să stăm nemișcate, să nu vorbim neîntrebate, să nu facem prea mult zgomot; am fost învățate să nu ne facem părinții, rudele de rușine; am fost învățate că sîntem mereu în pericol; am fost învățate să ne fie frică, rușine, am fost învățate să ne ferim, să ne ascundem, să fim drăguțe ca niște păpuși, să fim păpuși. Înainte de a fi învățate să scriem, am fost învățate că istoria noastră este cea a tăcerii, obedienței, inferiorității, rușinii și vinei; am fost învățate că viața noastră depinde de bărbat, am fost învățate că sîntem impure, că trupul nostru este impur, periculos, inferior, păcătos; înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate că sîntem păcatul; înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate că nu avem minte, că nu avem istorie, voință, inteligență, putere creativă și talent. Înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate să fim victime, am fost învățate că anumite lucruri sînt făcute exclusiv pentru bărbați iar altele, exclusiv pentru femei. Înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate că viețile noastre nu contează. Înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate că în spatele oricărui bărbat puternic, se află o femeie; am fost învățate că deciziile aparțin bărbaților, că politica este domeniul bărbaților, că legile sînt domeniul bărbaților, că religia este domeniul bărbaților, că arta este domeniul bărbaților, că medicina, știința, experimentul, invențiile, iubirea, literatura sînt domenii doar ale bărbaților. Înainte de a fi învățate să citim și să scriem, am fost învățate că sîntem greșite; anormale și anomalii, nefirești, inadecvate, că furia și revolta nu sînt atribute feminine, că a gîndi cu propria minte și a avea o viziune asupra propriei vieți, asupra lumii, că a fi independente, sînt erezii. 

Înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate cum să fim soții și mame; am fost învățate că trebuie să fim soții și mame; am fost învățate că femeile care creează artă și-au pierdut demnitatea, feminitatea, că sînt femei „ușoare,” nebune, isterice, o „monstruozitate a naturii” sau excepții. Înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate că nu avem nimic de spus, iar viețile noastre nu contează. Înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate că sîntem și trebuie să rămînem anexa bărbatului; am fost învățate să așteptăm să fim salvate, am fost învățate să fim muze; am fost învățate să ne dorim să fim muze; am fost învățate să privim, simțim, gîndim, trăim viața și lumea prin ochii, dorințele și acțiunile bărbatului. Am fost învățate că teoria literară, critica sînt domeniile bărbatului; că romanul, poezia, sînt domeniile bărbatului; am fost învățate că trebuie să fim validate de bărbat pentru a exista; am fost învățate că literatura feministă nu e, pur și simplu, literatură. Am fost învățate că literatura confesivă nu e, pur și simplu, literatură; am fost învățate că literatura scrisă de femei nu e cu adevărat literatură; am fost învățate că literatura politică este propagandă și ode pentru conducător. Am fost învățate că Marea Literatură este și trebuie să rămînă heterosexuală, națională, masculină; am fost învățate să acceptăm și să promovăm rasismul, misoginismul, xenofobia, clasismul, homofobia, antisemitismul Marii Literaturi; am fost învățate că Marea Literatură, cea care elogiază obiectificarea femeii, care promovează cultura violului și violenței,  este singura acceptată și validă. Am fost învățate că cel mai bine va scrie bărbatul despre experiențele noastre, cel mai bine va scrie el despre cum simțim, gîndim, iubim, experimentăm noi propriile vieți, pentru că el ne-a creat. Am fost învățate că el ne-a creat iar noi nu avem viață, artă, știință fără el.

Înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate că trebuie să scriem și să citim ca el. Înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate că este în regulă să fim excluse, obiectificate, hărțuite, martire, victime și necuvîntătoare. Înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate că nu avem nevoie de feminism și de o literatură feministă, că nu avem nevoie de drepturi, de voce, de furie, de revoltă și protest, de o literatură văzută prin ochii noștri, creată de noi, conform propriei viziuni, dorințe și nevoi. Înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate că este greșit să ne dorim să fim noi însene și să ne dorim o literatură feministă. Înainte de a fi învățate să scriem și să citim, am fost învățate că nu avem istorie, că nu avem autor-itate.

(…)

Creativitatea femeii este de neconceput conform principiilor patriarhale; aceasta intră în contradicție cu natura, capacitatea și menirea și vocația femeii: Robert Southey, într-o scrisoare adresată lui Charlotte Brontë, scria: „Literatura nu este treaba vieții unei femei și nici nu trebuie să fie”. Nu trebuie să fie și nici nu poate fi, spune patriarhul. Astfel de afirmații nu sînt străine zilelor noastre sau istoriei literaturii romîne; Titu Maiorescu scria, convins fiind: „Cum am putea în adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mîna unor ființe a căror capacitate craniană e cu 10% mai mică [decît a bărbatului]?” Ibrăileanu credea că: „Și poate că nici nu este posibil unei femei să se ridice pînă la gradul suprem al creației literare. Stăpînirea atotputernică a realității, acel fiat dumnezeiesc al creatorului genial poate că întrece forțele unei femei”. Călinescu, misogin prolific, exemplu de masculinitate toxică și creativă, susținător al violenței asupra femeii spunea că „noțiunea de violență are farmecul ei și o literatură cu femei nu s-ar putea construi fără ea. A devenit aproape convențională situația în care femeia preferă brutalitatea bărbatului, lovirea, în locul indiferenței. Lovirea ca manifestare a mîniei virile este un semn de interes biologic și sentimental susținut”. Creativitatea, capacitatea, activitatea și creația autoarei sînt privite cu dispreț și neîncredere de-a lungul istoriei literaturii romîne; Marin Mincu, O. Soviany, O. Olaru scriau, referindu-se la literatura scrisă de femei, la obiectificarea și misoginismul din poezia contemporană romînă: „intersecțiile cele mai abjecte ale individualității feminine,” (M. Mincu) „excesul de sensibilitate al unei feminități agresate de mizeriile propriei sale condiții”, „virilitate malefică”, „caricatură feminoidă a textului”(O. Soviany); „dincolo de cîteva instanțe de obiectificare a femeii, ipostazele unei prezumate masculinități excesive, care-i arogă drepturi absolute cu privire la actul creator sau care își satisface, egoist, propriile nevoi în detrimentul celorlalți, lipsesc cu desăvîrșire din poezia douămiistă”, „raporturile amoroase sînt vădit mai sexualizate în imaginarul poetelor decît în cel al poeților, poeții își rezervă statutul de romantici suferinzi”. (O. Olaru)

Dumitru Crudu spunea că tot ceea ce-și doresc bărbații este „să dea draperia într-o parte și să ne lase să ne uităm prin gaura cheii”, Bogdan Crețu afirma că: „nu cred că există actualmente nici misoginism generalizat, nici machism în viața noastră literară” și că „Emily Dickinson, surorile Brontë, Jane Austen, Virginia Woolf, Marguerite Yourcenar, Herta Müller etc. sînt scriitori, nu scriitoare. Vreau să spun că ele își depășesc statutul feminin, plasîndu-se, fără complexe, într-o competiție axiologică, nu ideologică”. Acestea sînt doar cîteva dintre opiniile unor critici, scriitori de ieri și de azi despre literatura scrisă de femei, despre masculinitate toxică, existența misoginismului, sexismului, discriminării și violenței. De la răspunsul dat de Sofia Nădejde lui Titu Maiorescu, nu pare să se fi schimbat prea mult în literatura romînă. 

Crescute cu ideea că bărbatul este unicul creator, că acesta este unicul care are dreptul la creație, că acesta este proprietarul și creatorul lumii și a tot ce compune această lume, femeile au asimilat această idee: creația lor, atunci cînd există, este în propriii lor ochi, de rangul doi. Autoarele au internalizat această idee că nu pot fi creatoare sau, dacă îndrăznesc și reușesc, ele nu vor fi niciodată cu adevărat creatoare; creatorul este unic, lui îi datorează ele identitatea lor; acceptînd și internalizînd acest mit, femeile și autoarele se privesc ca proprietate a patriarhului. Ele nu mișcă fără acordul lui; nu încalcă, nu chestionează regulile și legile acestuia. Chestionarea, dezacordul, în genere, în patriarhat este greu de realizat: patriarhul are grijă să mențină controlul, să anihileze și să înăbușe revoltele și autonomia; el nu permite să fie obiectificat și nici ca autor-itatea să îi fie pusă la îndoială. Patriarhul are grijă să șteargă emoțiile care i-ar periclita regatul: furia, în cazul femeilor, precum și libertățile care creează autonomia, demnitatea și determinarea persoanei. Lipsite astfel de voință, determinare și libertate, autoarele nu au nicio autor-itate. 

(…)

Statutul de muză, pe care multe femei/ autoare îl acceptă destul de ușor, dezvăluie alte mecanisme perverse ale patriarhului. Pe de o parte, patriarhul se recunoaște și se autoproclamă ca unic creator; el este proprietarul lumii pe care o creează și face ceea ce dorește cu ea; el este proprietarul, tatăl lumii ficționale pe care o creează. El este stăpînul personajelor pe care le creează: el are libertate și putere absolută. Fiind stăpîn, el face ceea ce dorește cu această muză: el îi deține corpul, viața, traseul existențial; el incriminează, este legiuitorul. Femeia/ autoarea neavînd recunoscută nicio autor-itate, neputînd să perceapă diferit (gaslighting-ul este o metodă comună de anihilare a percepției în cultul patriarhal), să (se) imagineze, să (se) interpreteze ca autor-itate și creatoare, interzicîndu-i-se aceste libertăți, ea se mulțumește cu această firimitură primită din partea patriarhului: această mișcare de măgulire a femeii, transformînd-o în muză (creatoare), este perversă. Muza este obiect, nu subiect. Patriarhul știe asta și își dorește asta. Femeia/ autoarea, neputînd să perceapă, nu vede această acțiune perversă: ea se lasă măgulită, se lasă obiectificată, denigrată; femeia/ autoarea își dorește să fie măgulită, să fie muză, pentru că astfel, inconștient își satisface dorința și libertățile care i-au fost suprimate: ea își satisface dorința, nevoia de a fi creatoare, de a fi autor-itate. Din această mișcare perversă a patriarhului se naște și dorința mistică a femeii/ autoarei de a fi validată; nepermițîndu-i-se să fie autor-itate, femeia/ autoarea își dorește ca unică validare, pe cea a patriarhului căci, autoarea recunoaște ca unic creator pe patriarh; singura autor-itate pe care o recunoaște este cea a patriarhului. Orice validare venind din partea altcuiva, sau chiar propria validare, nu o va satisface. Astfel, autoarea a fost transformată într-un ființă pasivă, dependentă care nu poate trăi fără patriarh și care poate vedea doar prin ochii acestuia. Crezînd că-i datorează identitatea și viața patriarhului, femeia a fost dresată și va face și reproduce ceea ce îi dictează patriarhul.

Acum, autoarea va scrie ceea ce a fost învățată: ea este ucenica, propovăduitoarea patriarhului, ea va servi patriarhului; ea va crede în mitul eternului feminin, se va mutila, încercînd să fie ceea ce standardele patriarhului i-au impus: imaginea de sine și tot ce va crea, va fi o scindare; impunerea castității, Veșnic-Fecioara, imagine a purității, obedienței, tăcerii, pasivității, contemplației, absorbției, va fi simbolul feminității absolute în poezia patriarhală. Veșnic-Fecioara este altă mișcare perversă a patriarhului; patriarhul dorește să fie unicul proprietar al femeii: el este suveranul, cel superior, unicul care va dezvirgina/ poseda femeia; el este primul care va descoperi, cuceri femeia. Această impunere a castității vine și din această dorință: bărbatul dorește ceea ce nu a fost posedat, descoperit, cucerit înainte. Prin această mișcare perversă a mitului absurd al Veșnic-Fecioarei, patriarhul își asigură întîietatea și astfel va putea recrea și repeta această posesiune prin intermediul artei. Afirmația lui Călinescu, în această realitate cultic-patriarhală, are autor-itate: el spune că femeia își dorește brutalitatea bărbatului, pentru că el își afirmă (și proiectează dorințele) suveranitatea prin presupusa lui superioritate biologică: el este reprezentantul sexului tare, al forței, agresivității, protecției și deci își afirmă „violența dorințelor ca un semn al suveranității sale”. El este dominația, transcendență și așa se și prezintă în viață, artă și literatură. Femeia/autoarea va dori această ipostază a fecioarei care contemplă, care nu are nicio poveste, care ascultă înțeleaptă greutățile eroului, care îngrijește cu devoțiune egoul, prestigiul penisului eroului și venerează presupusa suveranitatea a acestuia; femeia/ autoarea dorește această ipostază a fecioarei care nu supără, deranjează cu nimic, care este un instrument, o harpă, o vioară, o floare pe care o înflorește bărbatul, pentru că față de această imagine/ipostază patriarhul arată stimă. El pare să poarte o stimă absolută imaginii fecioarei-mamă, martiră, pură și mută. Acest model este toxic și disociază femeia/autoarea; cu toate acestea, simbolul acestei feminități patriarhale va fi continuat de bărbați în literatură și reprodus cu loialitate de autoare în literatură. E plină literatura lumii de femei diafane, pure, smerite, mute, dresate, de femei care contemplă peisajul, închise în cămăruțe din care nu pot să evadeze, în care se sufocă și din care așteaptă să fie salvate de….patriarh, cămăruțe din care nu își imaginează cum pot ieși, că pot ieși. Singura lor legătură cu lumea este fereastra; autoarele au preluat acest laitmotiv al ferestrei, rămînînd să contemple la nesfîrșit ceea ce e dincolo de ele: viața care le-a fost interzisă. Încadrate de rame, de interdicții, de praguri, de texte obiectificatoare ale creatorilor patriarhi, de impuneri, controlate, sufocate de mobile, cufere, rafturi, bufete, sobe, lavițe, tapete, ziduri, oglinzi, mortar, baldachine și perdele, aceste personaje feminine și aceste autoare se sufocă în literatura patriarhală creată de bărbați și în propria literatură, copie fidelă a cultului patriarhal.

Estetica poeziei patriarhale și a literaturii patriarhale, în genere, are legătură cu obediența, constrîngerea și (auto)obiectificarea femeii, cu dominația, suveranitatea, dorința de putere, de cucerire și posesie a patriarhului; cu imaginea femeii trofeu, cu mituri despre feminitate și puritate, estetica patriarhală își întinde tentaculele pînă la a  impune identitatea sexuală femeii/autoarei. Această estetică se bazează pe duble standarde, pe decizii politice și pe incriminarea existenței femeii/autoarei. Eroticul joacă un rol important în estetica și literatura patriarhală căci, femeia fiind obiect sau obiectificîndu-se, este mereu prezentată sau se prezintă ca instrument, pasivă, luată în posesie, cucerită, asediată, cîștigată, ca decorațiune, aparent inertă sau chiar inertă, moartă, alteori o nălucă, un spirit translucid pe care poetul îl posedă, asupra căruia poetul își deșartă fanteziile, dorințele, sperma, brutalitatea, disprețul. Poetica și estetica patriarhală are în vedere narcisismul femeii/autoarei și confuzia, lipsa de inițiere sexuală a tinerei fete, astfel femeia/autoarea rămasă în această etapă a naivității, va imita foarte ușor clișeele și miturile patriarhale despre posesie, obiectificare și etern feminin. Obiectificarea nu presupune autonomie; femeia și corpul ei, în poezia patriarhală sînt pradă, vînat, străpunse, devorate, luate în posesie cu violență sau nu, cu autor-itate de bărbat; bărbatul intervine asupra corpului, vieții femeii și creează această intervenție în poezie. El posedă poezia, asemenea femeii, căci, „femeia însăși este poezie”. Deseori, muza, cum este numită femeia în poezia patriarhală, nu are nimic de spus despre aceste acte sexuale, (și despre nimic altceva în afară de veșnica adorație a patriarhului) ea, aflăm prin intermediul poetului, ar dori ceea ce dorește el: să devină posesie, obiect, plantă, fructe, flori, templu, mare, înger, păpușă, în genere, ceva fără voință, determinare, fără identitate, fără libertate și cunoaștere, căci cunoașterea o va avea prin intermediul înțelepciunii și geniului poetului. Ea, ne spune poetul, e mută de iubire, de adorație, poetul însuși nu dorește ca muza sa să vorbească, ea, ne spune el, își dorește să fie poezie; ea vede în ea însăși ceea ce îi spune poetul să vadă și să continue; ea caută în ea însăși ceea ce îi spune poetul să caute și să accepte sau să reprime. Presupusa ei plăcere, în poetica patriarhală se poate îndeplini doar prin intermediul bărbatului/poetului. Poetul stabilește identitatea sexuală a femeii, inițierea sexuală, fiind suveran; deseori el nu caută/exprimă decît propria plăcere, fantezie, îmbătat de presupusa potență și prestigiul propriului penis; rareori este interesat de plăcerea sexuală a femeii, iar cînd își imaginează că satisface sexual femeia, rezultă o erotică penibilă; cele mai proaste texte erotice din literatură sînt scrise de bărbați. Necunoscînd și neinteresîndu-se să cunoască femeia altfel decît prin obiectificare și imaginar dezumanizant, prin dominație și brutalitate, crezînd cu ardoare că femeia este sexul slab, veșnic disponibilă, pasivă și dependentă, poetul creează niște scenarii erotice primitive, cărora le lipsește umanitatea, profunzimea, psihologia, empatia, iubirea și respectul. 

Cînd poetul scrie despre maternitate, imaginea Veșnic-Fecioarei reapare, imagine care de altfel este constantă în poezia patriarhală. Elogiul maternității, fără nicio legătură cu realitatea și cu ce presupune maternitatea, ignorînd și interzicînd deciziile femeii, abandonînd și mistificînd femeia, poetul ajunge să creadă și să spună/scrie că muza este o mamă între mame. Muza este o nimfă, o zeiță, o sirenă care seduce, ispitește pe sărmanul poet suveran și-i distruge tinerețea, genialitatea. Muza este mamă, soră, amantă, înger și demon, păpușă care ispitește mintea și trupul pur al sărmanului poet suveran. Muza este castă sau experimentată, vampă, după cheremul poetului suveran. Cu toate acestea, muza trebuie să-și apere onoarea, să se ferească de penetrare și însămînțare, să-și dorească să fie mamă, amantă, soră, prietenă, oracol, sfinx, mereu mută și enigmatică. Muza este dată, luată, furată, vîndută, (de)căzută, vînată, pură sau impură, muza este în serviciul poetului suveran; ba chiar își dorește, ne spune poetul, să fie sclavă, să fie furată, violată, să fie salvată, să fie trezită din morți, din somnul plin de ignoranță în care ar rămîne dacă nu ar apărea poetul suveran. Poetul, în delirul său dominator, ignorant și patriarhal crede că el trezește senzualitatea tinerei fete, astfel el neagă autonomia, experiența și relația tinerei fete pe care aceasta o are cu propriul corp, el transformă tînăra fată din subiect în obiect. 

Cealaltă ipostază, imaginea femeii ca păcat, diabolică, vrăjitorească, nimfă, ispită, vampă, subiect și nu obiect, autonomă și răzvrătită a scindat femeile/autoarele, creîndu-le o și mai mare anxietate a autor-ității și creației. Femeia care îndrăznește, care dorește mai mult decît ceea ce i s-a prescris, va fi decăzută/alungată, exilată, ei i se vor atribui toate relele. Pedepsită în operele patriarhilor pentru revoltă, autonomie, curaj, pentru respingerea eternului feminin, puternică, cu voce și poveste, considerată impură, decadentă, demonică, această imagine reversă a Veșnic-Fecioarei, sub viziunea și penița patriarhilor, a derutat și manipulat autoare și femei. Poetul, creator și proprietar al cosmosului, femeii, iubirii, lumii a inhibat prin mitul și imaginarul său patriarhal creația multor autoare. Cît de mică, inferioară, cum i s-a repetat, se simte o autoare în fața acestui destin deja stabilit? În fața acestui Titan neînfricat, victorios, atotcunoscător, nemuritor care pare să respecte Veșnic-Fecioara, mereu loială, care cîntă despre ea și care alungă, pedepsește răzvrătirea feminină? Încercînd să urmeze aceste modele rigide, literar-patriarhale practicate de scriitori și poeți, unele autoare au început să vadă tiparul și constrîngerile: mame vitrege diabolice, fete de împărați docile, pure și pasive, toate rîvnind după admirația, validarea vreunui patriarh; poeme mistice în care personajele feminine se dau, se oferă cu ardoare Tatălui, îl servesc pe Tată, se călugăresc poetic sperînd că astfel vor avea parte de recunoașterea și stima patriarhilor literari.

Pasivitatea cu care sînt educate femeile/ autoarele prin intermediul educației și literaturii patriarhale, interdicția libertăților de a gîndi cu propria minte, de a percepe, de a crea, de a imagina și interpreta, le-au făcut pe autoare să internalizeze ideea că literatura, cultura este construită exclusiv de bărbați, iar meritul pentru acestea le revine exclusiv bărbaților. Aceste realități și condiționări le-au păstrat pe autoare și femei sub cheia turnului de fildeș, sub cheia căminului (hetero)patriarhal, printre taftale și ștergare, în lanțuri, cuminți și ireale ca icoanele; astfel, autoarele au rămas pe margine, la liziera pădurii, în căsuța piticilor, inițiate în muncile casnice; puține dintre aceste autoare au îndrăznit să-și revendice o cameră doar a lor, să-și revendice procesul creativ, să-și creeze locul în literatură și să-și reclame contribuțiile, să-și declare autonomia și ipostaza de subiect. 

(Fragmente din Prefață pentru o Revoluție Literar-Feministă de Medeea Iancu)