Chestiunea proprietății (1864-1938)

Scurtă sinteză realizată de Marius-Alexandru Dan în anul 2020, în cadrul proiectului Housing, social mobilisations and urban governance in Central and Eastern Europe, finanțat de Swedish Research Council FORMAS [Grant 2016-00258]. Scopul textului este acela de a veni în sprijinul activităților Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire, de rezistență la evacuările din imobilele retrocedate.

Situația socio-politică în ajunul reformei agrare din 1864

Principatele Unite

După recensământul efectuat în anii 1859-1860, populația Principatelor Unite număra 3,9 milioane de locuitori; majoritatea lor, cca. 90% trăia în localități cu caracter rural; la oraşe, fără târgușoarele de tip sătesc, locuia cca. 10% din populaţie. După profesiuni, 71 % erau agricultori, cca. 10% meșteșugari și lucrători în ateliere, 6,5 % negustori, cămătari și liberi profesioniști, 5% funcționari și clerici, restul slujbași și alte categorii. Compoziția demografică, ca și localizarea populației, relevau o structură agrară țărănească tradițional medievală, categoriile din meserii și negoț, ca și aparatul funcționăresc fiind relativ reduse. Regimul politic și social era de natură feudală, puterea aparținea domnitorului și boierimii; din rândul acestora se forma Adunarea obștească și guvernul; marea majoritatea a populației era exclusă de la drepturi politice; regimul social la sate avea la bază raporturi feudale, în care boierii erau stăpânii pământului, iar țăranii clăcași, obligați și dependenți de aceştia, fuseseră declarați „chiriași” pe moșiile feudale, de către Regulamentele Organice. Primele elemente de organizare modernă au fost introduse în deceniile patru-şase ale secolului al XIX-lea, de către Regulamentele Organice – 1831-1856 – și de către Convenţia marilor puteri europene de la Paris – 1858: domnie constituțională, adunare obștească cu funcții legislative, separarea puterilor în stat, uniformizarea financiară, precum și unele prevederi asupra libertății comerțului, meseriilor, industriei. La sate, unde se realiza partea cea mai mare a producției materiale a țări – cca. 85-90% – domina regimul agrar feudal; deşi în proces de erodare și slăbire, el îşi păstrează, până la 1864, caracterele sale esențiale.

Pe plan social, în agricultură se regăsesc două clase fundamentale: boierimea (de ranguri diferite), stăpână pe majoritatea solului țării, care reprezenta clasa feudală dominantă; boierimea de la cea mare, latifundiară, posesoare a unor moșii de 30.000-50.000 ha, până la cea mică, furniza, ca regulă, slujbașii statului, de la guvern până la cei de ţinut. Țărănimea clăcașă se constituia în clasa socială care muncea aservită și obligată pe moșiile feudale.

În zonele de coline și munte trăiau țărani liberi – numiți răzeși și moșneni – nesupuși regimului feudal și reprezentând 20-25% din numărul total al familiilor țărănești; erau organizați în comunități tradiționale – obști sătești – exploatându-și pământul în comun, în devălmășie. În secolele XIV-XV, aproape toată țărănimea era liberă și organizată în obști; de-a lungul veacurilor următoare, boierii și domnitorii au aservit majoritatea țărănimii, răpindu-i și pământurile cele mai productive.^[1]

Pământul cultivabil al țării se afla în proporție covârșitoare în posesie feudală: boierimea 63% și mănăstirile 21%, în total 84%; restul de cca. 16%, în principal pășuni, fânețe și păduri, revenea țăranilor liberi-răzeși și moșneni.

În anul 1863, statul român secularizează, respectiv etatizează, averile mânăstirești închinate (dăruite) de boieri și domnitori români, în cursul secolelor, forurilor ecleziastice grecești de la Athos; statul intra, astfel, în posesia unei mari suprafețe de pământ (arabil, pășuni, păduri), care va servi, parțial, la împroprietărirea clăcașilor la reforma agrară din 1864.

Stăpânii feudali – boierii și mănăstirile – dețineau proprietatea condiționată asupra pământului agricol, pădurilor și apelor, adică erau posesori, dar erau obligați să asigure țăranilor clăcași, pe moșii, pământ de arătură, pășuni, fânețe și lemne din pădure; boierii aveau dreptul la clacă, la dijmă și alte sarcini impuse clăcașilor, în natură sau în bani; de asemenea, stăpânii dețineau dreptul de monopol feudal pe moșiile lor la vânzarea băuturilor alcoolice, la cârciumă, băcănie, moară, brutărie, măcelărie etc.; de obicei, acestea se arendau negustorilor și altor arendași, procurând stăpânilor de moșii venituri bănești și stabile. Numai boierii de rang puteau ocupa slujbele domniei; ei erau, totodată, și stăpânii satelor și târgurilor așezate pe moșiile lor; satele nu erau constituite în comune de tip modern și nu aveau independență administrativă. Boierii, clerul, mănăstirile și slujbașii erau privilegiați și beneficiau de scutire de impozite, dări etc.

Țăranii clăcași, considerați, prin legiuirile agrare din anul 1851, „chiriași” pe moșie, se aflau în dependență de boieri și obligați față de ei, prin lege, să efectueze gratuit clacă de 18-20 zile, care se prelungea până la 30-40 zile de muncă pe an, pe moșia și la curtea boierului, în condiţii hotărâte de acesta; să dea dijmă din produsele gospodăriei, 10%-15%, sau, în unele cazuri, echivalentul ei în bani. Dijma, darea în produse de clăcași – cereale, carne, fân, vin, miere, brânză, lână, fructe etc. – era folosită parțial pentru necesitățile curții boierești, dar majoritatea se vindea pe piața internă și pe cea externă. Țăranii clăcași nu posedau pământ, decât lotul casei; dar ei aveau dreptul să ceară, și stăpânul moșiei era obligat să le dea, terenuri pentru arătură, pășune, cât și lemn din pădure, în limita prevederilor legilor; starea de clăcaș era transmisibilă; copiii la majorat, întemeindu-și gospodării, deveneau clăcași, cu obligații față de stăpân, ca și părinții lor; clăcașii nu erau liberi să se mute pe altă moșie decât în anumite condiții, cu asentimentul stăpânului, dar acesta putea să-i izgonească de pe domeniu; ei nu puteau și nu aveau practic mijloace bănești să-și cumpere pământ, nici să se elibereze de servituțile feudale. Sătenii clăcași datorau statului capitația – impozit personal – precum și alte forme de contribuții. Țărănimea dependentă, ca și cea liberă, se afla într-un grad relativ de diferențiere socială: fruntașă, bogată – o minoritate; mijlocașă – majoritatea locuitorilor; și săracă – restul, o parte importantă. Pe această structură se va înfăptui reforma agrară din anul 1864.

Transilvania

În celelalte „provincii istorice românești”, sistemul feudal îmbracă forme diferite de cele din principatele române dunărene. Până la 1848, când s-a desființat iobăgia în Transilvania, pământul în folosința țărănimii iobage (pământul urbarial) era despărțit de cel aflat în posesia nobilimii (pământul alodial). În medie, loturile în folosință ale iobagilor, inițial de peste 11 ha, au ajuns, prin reducere, la 8-9 jugăre, respectiv de 4-5 ha. Cea mai mare parte a țărănimii dependente folosea loturi mai mici, până la 3 ha. Pășunile și pădurile, spre deosebire de situaţia din Principate, erau în folosința comună a țăranilor și nobililor. Țărănimea dependentă se constituie din punct de vedere istoric în mai multe categorii: cea mai largă era cea a iobagilor, posesori de casă și curte și având în folosință un lot de pământ arabil, numit sesie; prin moștenire, sesiile s-au fărâmițat și diminuat; a doua categorie o reprezentau țăranii fără lot de pământ în folosință, numiți jeleri, care fie că luau pământ de la nobili, pentru lucru cu contract, fie că lucrau în gospodăriile nobililor, la munci sezoniere, sau în ale iobagilor înstăriți. Robota, obligația feudală în muncă, era stabilită la 2-4 zile pe săptămână, în funcție de situaţia de iobag sau jeler și de mărimea lotului avut în folosință; robota apărea astfel mai grea decât claca în Principate. Dijma se dădea din cereale și din vin atât nobilului, cât și bisericii. Peste obligațiile extraeconomice legale către nobili și boieri, în toate provinciile românești se adăugau abuzurile în variate forme și alte angarale^[2] impuse țăranilor, ceea ce ducea la înrăutățirea situației majorității țărănimii, la proteste și, uneori, răscoale împotriva regimului agrar feudal.

Producătorul principal, țăranul iobag sau clăcaș, dependent și sărăcit în mare parte, lipsit de drepturi politice, fără perspectiva schimbării poziţiei sale sociale, îşi pierduse, în general, interesul pentru sporirea producției și dezvoltarea gospodăriei; el lucra cu mijloace de muncă rudimentare, folosite și în urmă cu 2-3 secole, dar ducând o viaţă mai grea decât înainte. Sistemul de relații feudale agrare, vechi de câteva secole, întemeiat pe constrângerea extraeconomică^[3] și pe lipsa de drepturi a majorității populației, devenise deci o frână puternică a producției agricole, a dezvoltării economice și a modernizării politice a societății românești.

Viața rurală în ajunul reformei agrare de la 1864

Populația rurală clăcașă locuia în sate și cătune aparținătoare, în majoritate, moșiilor. Organizare modernă locală comunală nu exista. Căile de acces, drumurile și ulițele, mai ales la șes și în zonele de colină, erau numai de pământ, nepietruite, fără șanțuri pe margine, puteau fi făcute pe oriunde; casele erau așezate la voia săteanului, iar satele nu beneficiau de sistematizare. Până la începutul secolul al XIX-lea, în special în zonele de șes, așezările clăcașilor erau formate din locuințe dispersate, fără împrejmuiri și sădiri – grădini, vii, livezi. După 1830, prin diferite acțiuni, se urmărește centralizarea așezărilor în sate compacte, ca o primă măsură de sistematizare a localităților rurale, ceea ce s-a realizat, în parte, concomitent cu diminuarea mulțimii de bordeie predominante la câmpie.

Casele de locuit, după recensământul din anul 1859 pentru Muntenia și Oltenia, aveau, în medie, 1,5 camere; majoritatea erau construite din lemn (71%) și pământ (27%), iar din acestea, la câmpie, o parte o formau bordeiele; pardoseala era făcută din pământ lipit, iar acoperișul din paie, stuf sau scânduri. O familie (2-8 persoane) locuia, de regulă, într-o singură cameră, care iarna constituia și bucătăria. În Banat, Transilvania și Bucovina, multe case erau construite din cărămidă, piatră și acoperite cu țiglă și șindrilă, în timp ce în Basarabia continuă să fie făcute din paiantă și acoperite cu stuf și coceni, în cea mai mare parte.

Casele erau iluminate cu opaițe, mai rar cu lumânări. Pentru o parte din case, ferestrele fixe nu aveau geam, ci vezica uscată de porc sau vită, prin care pătrundea o lumina slabă și difuză; geamul de sticlă era puțin răspândit la țară. Mobilierul casnic se rezuma la o platformă întinsă din pământ sau scânduri, cu funcția de pat, pe care dormea toată familia, apoi o masă și câteva scaune joase și o lada în care se păstrau hainele de sărbătoare și alte lucruri mai bune. A doua cameră, când exista la gospodării mai înzestrate, numită „casa mare”, „de oaspeți”, era îmbrăcată cu scoarțe, ștergare, lăvicere, cusături; aici se păstrau și lucrurile de zestre pentru fetele de măritat, cât și hainele de sărbătoare ale familiei. Se gătea și se mânca unul sau două feluri, de două sau trei ori pe zi; vasele erau de lut ars, iar lingurile de lemn. Hrana o formau, mai ales, făinoasele, mămăliga apoi fasolea, cartofii, verdețurile, murăturile; peste 3/4 din gospodării aveau vaci și oi și mai consumau astfel lapte, brânză; iar carnea provenea, îndeosebi, de la porcul de Crăciun și de la păsările din curte; apoi fructe proaspete și uscate etc. Posturile, cu hrana vegetală, se țineau cu sfințenie și ajungeau la 140-185 zile pe an. Obezitatea era necunoscută printre țărani; în schimb, subnutriția frecventă.

Gospodăria țărănească de rând cumpăra puține mărfuri, dar și vindea puțin, întrucât clăcașul nu dispunea de multe surplusuri; se cumpăra: sare, lumânări, bumbac, lână de tors și țesut, unelte de fier și lemn (când nu le făcea gospodarul/gospodina), tutun, produse de băcănie (la sărbători și praznice), alcool și vin, în cazul în care nu-l produceau în casă. Mai târziu, după deceniile opt-nouă ale secolului al XIX-lea, chibriturile vor înlocui amnarul, iar petrolul lampant, opaițul și lumânările. Produse industriale se cumpărau mai puțin și de acestea de la meșteșugari, de la târguri și iarmaroace, mai rar de la orașe. În casă se țesea și confecționa îmbrăcăminte de țară, de lucru și de sărbătoare, din pânză, dimie – învelitori, covoare, lenjerie sumară; mintenele, cojoacele etc. erau mai degrabă cumpărate de la meșteșugari. La sate încă nu pătrunsese portul „nemțesc” sau „domnesc”; se purtau opinci iarna, iar vara aproape toți oamenii umblau desculți; doar în zile de sărbătoare, la biserică sau la târg, cei maturi apăreau îmbrăcați și încălțați mai bine.

Ca instituții publice principale funcționau: biserica și în puține sate mai mari, școala, cu 1-2 săli de clasă; de obicei, în aceeași sală, învățătorul lucra cu cele patru clase concomitent, pe grupuri separate de școlari. Frecventarea școlii s-a considerat de către săteni, mult timp, inutilă. Peste 90% din țărănime era analfabetă; învățătorul, preotul și alți câțiva știau carte; de multe ori și primarii erau analfabeți; patru decenii mai târziu, pe la 1900, încă cca. 30% din primarii de la sate nu știau carte. Activități de cultura, divertisment se realizau la biserică, școală, cârciumă, la hore, șezători, la bâlciuri și iarmaroace, la praznice, botezuri, nunți și înmormântări. Cu aceste prilejuri, se desfășurau variate obiceiuri, jocuri, cântece religioase și laice, specifice culturii țărănești. Cartea, presa, cu puține excepții, nu ajungeau la sate; biserica, cârciuma, târgul și iarmaroacele constituiau surse principale de vehiculare a informațiilor sociale.

Viața urbană în aproximativ aceeași perioadă

În așezările urbane propriu-zise locuia cca. 10% din populația țării, „fizionomia generală a orașelor”, menționa un cercetător, „chiar și a celor mari era aceea a unor sate întinse”. Ele aveau caracter meșteșugăresc-agrar, cu periferii de agricultori; una sau mai multe ulițe concentrau meșteșugarii cu atelierele lor pe meserii, precum și negustorii pe bresle. În capitalele de județ, o parte din oraș era ocupată de curți boierești cu grădini întinse, cu clădiri trainice și impunătoare, unele adevărate palate. Cu câteva excepții – București, Iași, Craiova etc. – orașele aveau puține străzi pietruite, în afară de cea principală; adesea ulițele erau fără trotuare, pe ele circulând amestecate care, căruțe, călăreți, animale și oameni în sensurile dorite.

Casele, după statistica timpului, erau construite din zid (40%), lemn (35%) și pământ (25%); în multe județe, mai ales de munte, în construcțiile urbane predomina lemnul: Gorj 92%, Vâlcea 75%, Muscel 88%, Argeș și Dâmbovița 66%. Din care cauză incendiile erau frecvente și devastau cartiere întregi; dar se refăceau repede, construcțiile fiind simple și, în general, cu un singur nivel; 6,8% din total aveau și al doilea nivel, dar 6,4% erau beciuri și bordeie. În oraşe, în perioada de dinaintea reformei agrare, funcționau 375 biserici și 82 școli primare și câte un spital în centrele mai mari.

În localitățile urbane, în afară de câteva mai importante (iarăși București, Iași, Craiova) nu se iluminau străzile; nu aveau canalizare; străzile pietruite, acolo unde erau, aveau înclinația în V spre mijloc, pe unde se scurgeau apele și murdăria; nu exista instalație de apă prin conducte, nici servicii de salubritate, decât în câteva centre urbane mai mari; doar câteva servicii: sanitar cu 1-2 medici, pompieri, fanaragii, hingheri etc.; gunoaiele, adesea, se aruncau pe maidane sau în râuri. De regulă, apa de uz casnic se aducea din fântâni sau se căra de la râu; în unele localități mai mari ea se vindea pe străzi, sacale. În afară de câteva, orașele vechi nu erau sistematizate, ulițele șerpuiau întortocheate printre case și curți, așezate după placul fiecărui proprietar.

Capitala țării devenise, din anul 1862, orașul București; cuprindea 142.000 de locuitori, iar centrul său se întindea de-a lungul râului Dâmbovița (2 km și pe o lățime de 0,5 km). În jurul orașului, gravitau o mulțime de localități rurale (la 2-10 km), ca satele: Izvor, Dudești, Văcărești, Ghencea, Șerban Vodă, Colentina, Militari, Tei, Pipera, Balta Albă, Pantelimon, etc., care, în decurs de un secol și trei decenii, au fost integrate în municipiul București și au devenit cartiere ale capitalei, unele aflându-se acum în poziție centrală.

Iată o foarte sumară descriere a situației economico-sociale, a nivelului de dezvoltare întârziat și scăzut al României la momentul demarajului istoric pe calea modernizării. Tot atât de slabe erau și resursele materiale, umane, financiare pentru eforturile ce urmau să fie întreprinse; alături de lipsa voinței politice, este motivul general pentru care, cu toate reformele (cu grade diferite de radicalism), marea întârziere în dezvoltare avea să fie, până la 1945, recuperată numai parțial.

Reforma agrară din 1864

Eliberarea țăranilor clăcași fusese cerută în unele documente programatice ale revoluției de la 1848. În 1863, guvernul a secularizat, trecând în proprietatea națională a statului român, peste 2,5 milioane de ha de la mănăstirile autohtone, închinate forurilor ecleziastice grecești, care deveniseră stăpâne, în decursul secolelor, pe aproape un sfert din suprafața țării. Aceasta a facilitat reforma agrară, peste o treime dintre țărani primind loturi din pământurile statului. Între 1862-1864, după îndelungate dezbateri ale mai multor proiecte în parlament și în presă, Legea rurală de reformă agrară s-a adoptat în august 1864, printr-un act^[4] de forţă politică a domnitorului A.I. Cuza, susținut de primul ministru Mihail Kogălniceanu, împotriva opoziției boierilor conservatori. Prin Legea rurală, s-au desființat toate obligațiile feudale ale clăcașilor față de boieri (claca, dijma, rușfeturile etc.), țărănimea clăcașă fiind eliberată de constrângerile extraeconomice, statuându-se libertatea sa juridică. Pentru aceasta, foştii clăcași trebuiau să plătească, timp de 15 ani, anual, în raport cu starea lor socială – de fruntaș, mijlocaș sau pălmaș – sume diferite, între 133 lei și 53 lei, care se constituiau ca fond de despăgubire pentru boieri; aceste sume se depuneau în contul Comitetului de Lichidare a Obligațiunilor Rurale, însărcinat să administreze fondurile care se adunau de la foştii clăcași. În contul acestora, statul, în anul 1865, a emis obligațiuni în suma nominală de 107 milioane aur, plus dobânda de 10% anual, cu care a plătit despăgubirile destinate boierilor, urmând ca suma să fie recuperată în 15 ani, de la țăranii debitori.

Toți clăcașii au fost împroprietăriți cu suprafețe diferite de pământ arabil, atât din moșiile particulare expropriate – cca. 2/3 – cât și din cele ale statului – 1/3, provenite din secularizarea bunurilor mănăstirești. Loturile de împroprietărire variau ca mărime, în funcție de zona agro-geografică, provincie și disponibilitățile suprafeței de 2/3 expropriată. Țăranii fruntași, cu patru boi, au primit, în medie, între 5-8 ha; țăranii mijlocași, cu doi boi, au fost împroprietărit, în medie, cu 3-6 ha; iar pălmașii, fără vite de munca, cu 2-3 ha. Cei care nu erau clăcași, văduvele, orfanii, tinerii din armată au primit până la un pogon de casă și grădină în vatra satului. Suprafața de pământ s-a atribuit, astfel, după capacitatea de lucru a gospodăriei. Pentru a împiedica pierderea de către împroprietăriți a pământului, Legea specifica interdicția, pe timp de 30 de ani, de înstrăinare a lotului primit la reformă; el putea, însă, să fie vândut sătenilor din localitate sau comunei.

Legea nu a prevăzut și nu s-au atribuit țăranilor suprafețe deosebite de pășuni, de islaz și fânețe, necesare hranei vitelor, ceea ce va avea urmări grave pentru țărani și hotărâtoare pentru noul regim agrar. Până la 1879, pe baza Legii rurale, 512.000 de gospodării au primit pământ în suprafețe de aproape 2 milioane ha; peste 112.000 de săteni au cumpărat, ulterior, de la stat încă 547 mii ha. În total, țăranii au devenit stăpâni pe cca. 2,5 milioane ha, iar împreună cu pământul moșnegilor și răzeșilor, proprietatea mica țărănească reprezenta cca. 40%, iar proprietatea mare, de toate formele, 60% din pământuri.

Reforma agrară de la mijlocul secolului al XIX-lea a produs transformări importante în viaţa țărănimii și a întregii societății. Ea nu poate fi redusă doar la rezolvarea problemei agrare a vechiului regim – eliberarea clăcașilor și înzestrarea lor cu pământ. Printre consecințele reformei agrare se numără următoarele:

reforma a reprezentat un moment important în înlăturarea regimului feudal, unul dintre obstacolele principale în procesul de democratizare și modernizare a societății;
ea a avut un caracter de revoluție agrară, schimbând un regim social agrar – cel feudal – cu altul (cel moșieresc-țărănesc), care, prin reforma agrară următoare, de la anul 1921, se va transforma în regim agrar țărănesc preponderent;
legislaţia agrară, înlăturând regimul feudal agrar, a așezat raporturile sociale din agricultură pe baza proprietății private, particulare și a muncii eliberate; țărănimea clăcașă, 2/3 din populația rurală a țării, a devenit liberă din punct de vedere social-juridic, un pas important (deși nu decisiv) în democratizarea țării;
prin această reformă s-a început procesul de transformare pe cale extraeconomică, respectiv prin măsuri legislative, de stat, a proprietății funciare în mică proprietate țărănească, proces continuat și desăvârșit prin exproprierile și împroprietăririle din anii 1921 și 1945;
Legea rurală din 1864 a pus bazele organizării autonome a populației rurale, care a avut o importanță națională: constituirea comunelor moderne ca entități administrative locale.

Proprietatea funciară după reforma din 1864 – polarizare și diferențiere

Pentru țărănime, pământul a constituit principalul mijloc de producție, sursa sa de existență. Aceasta explică și lupta seculară a țărănimii dependente din feudalism de a-și redobândi pământul care odinioară îi aparținuse. Pentru latifundiari, moșiile stăpânite, principală avere a țării atunci, constituiau baza puterii lor economice, cât și a puterii politice în stat, în guverne; moșiile aduceau cele mai mari venituri dintre toate veniturile țării, formând bogăția particulară cea mai importantă. Ca urmare, regimul politic al țării, până la noua reformă agrară din anul 1921, a fost predominat de interesele proprietarilor mari funciari, mai mult sau mai puţin liberali, și ale burgheziei în proces de consolidare. Menționăm că, în terminologia istorică, stăpânii de pământ până la reforma agrară, de regulă, se denumesc boieri, iar după 1864 marii proprietari se desemnează cu termenul de moșieri.

Deși prin reformele agrare o mare parte a solului țării s-a distribuit țărănimii, majoritatea suprafețelor – arabile, de pășuni, fânețe și de păduri au rămas în posesia deplină a marilor proprietari. În jumătate de secol, după reformele agrare, proprietatea funciară rurală a evoluat în câteva direcții de bază:

Proprietatea mare, latifundiară, care ajungea până la 20.000-30.000 ha, și-a menținut prioritatea în cadrul agriculturii; o parte a ei, însă, a fost transferată de la vechii stăpâni în mâna noilor proprietari – arendași, cămătari etc. – așa zișii „ciocoi noi”, mai rapace decât vechii boieri pământeni și neîndurători în exploatarea țărănimii.
Proprietatea mică, țărănească, a suferit prefaceri însemnate rezultate din procesul general de diferențiere:

fărâmițarea loturilor primite la împroprietărire, din cauza creșterii de peste două ori a populației rurale; deci prin moștenire, cât și datorită sărăcirii unei părți a țărănimii;
pierderea pământului, din diferite motive, de către unele categorii de plugari, proletarizarea lor;
dizolvarea marii părți a obștilor de moșneni și răzeși;
începutul acumulării de pământ, a îmbogățirii unei categorii înstărite la sate; apariția unei proprietăți mijlocii cu suprafețe de 50-100 ha, acumulate în principal de la moșieri; noile categorii de proprietari mijlocii erau reprezentate, de regulă, de cârciumari, comercianți, cămătari, arendași, fiind denumită în literatura timpului „lipitorile satelor”; această categorie, cea mai mică, posedând de la 10-15 ha la 50-100 ha, va forma elementele principale ale capitalismului rural românesc, care se vor dezvolta, însă, lent.

Suprafața cultivabilă (arabilă, de fânețe, livezi și vii) a României la începutul secolului al XX-lea, se estima la cca. 8 milioane ha și se distribuia, pe categorii de proprietăți, astfel:

Categoria de mărime	Proprietăți		Suprafață		Suprafață medie ha
Categoria de mărime	Număr	%	Hectare	%	Suprafață medie ha
Total	965 047	100	7 826 796	100	8,11
până la 10 ha	920 939	95,43%	3 153 645	40,29%	3,42
10-50 ha	36 318	3,76%	695 953	8,89%	19,16
50-100 ha	2 405	0,25%	166 847	2,13%	69,38
100-500 ha	3 314	0,34%	816 385	10,43%	246,34
peste 500 ha	2 071	0,21%	2 993 966	38,25%	1 445, 66

(Proprietatea funciară cultivabilă, pe categorii de mărime, după număr de proprietăți și suprafață, în anul 1905)

Dacă la pământul cultivat se adaugă și pădurile, de cca. 2 milioane ha, rămase marii proprietăți, reiese că majoritatea solului productiv al țării – 63% – se afla în posesia a cca. 5000 de proprietari latifundiari, în vreme ce țărănimea, de aproape un milion de gospodării, dispunea de mai puțin de două cincimi. Disproporția evidentă, ca și insuficiența pământului pentru o mare parte din țărani și agravarea învoielilor agricole vor genera aspre contradicții, răscoale și, în final, o nouă împroprietărire a sătenilor, în anul 1921. Structura proprietății țărănești, la rândul ei, marchează o diferențiere și stratificare economică internă mai adâncă decât cu jumătate de secol în urmă:

Categoria de Mărime	Proprietăți		Suprafață		Suprafață medie-ha
Categoria de Mărime	Număr	%	Hectare	%	Suprafață medie-ha
Fără pământ	300 000	25	0	0	0
0,1–2 ha	291 771	24	336 212	11	1,2
2-3 ha	131 630	11	337 000	11	2,6
3-5 ha	321 163	26	1 342 997	43	4,2
5-10 ha	176 375	14	1 137 436	36	6,4
Total	1 220 939	100	3 153 645	100	2,6

(Proprietatea funciară cultivabilă, mică țărănească, pe categorii de contribuabili, în anul 1896)

În timp de patru decenii, s-a ajuns ca gospodăriile fără pământ (cca. 25%) și cu suprafețe insuficiente pentru procurarea hranei (cca. 24%), să reprezinte aproape jumătate din totalul gospodăriilor țărănești; specialiștii apreciau că întinderea minimă pentru existență a unei gospodării țărănești era de 4-5 ha, ceea ce corespundea cu mai puțin de 40% din totalul gospodăriilor (cele între 3-10 ha). Despre această situație, economistul G.D. Creangă afirma că: „Așa se explică dependența absolută a țăranilor față de proprietari și arendași; țăranii trebuiau să-și amaneteze brațele de muncă din timpul iernii pentru anotimpurile de lucru viitoare, spre a putea acoperi lipsa de hrană; ei sunt nevoiți să se supună condițiilor, oricare ar fi ele, pentru a lua pământ în arendă, a-și completa nutrimentul și a-și satisface alte trebuințe neapărate”. Situația, spune autorul, nu se va schimba „cât timp va sta față în față, sub imperiul așa-zisei libere concurențe, cel puternic în fața celui slab, proprietarul și țăranul care nu are nici un mijloc de scăpare, nu-și poate găsi nici o altă ocupație și își vede existența periclitată […] el este silit să primească orice condiții i s-ar cere de către proprietari și arendași”.

Diferențierea proprietății rurale a fost, însă, unilaterală; a predominat latura sărăcirii în masă a țărănimii; nu s-a produs dezvoltarea, în aceeaşi măsura, a gospodăriilor înstărite, capabile de acumulare, de investiții menite să conducă la modernizarea activității agricole, de ofertă de mărfuri agroalimentare. Această categorie poseda abia 11% din suprafața cultivată.

Aceeași stare de polarizare, între marea și mica proprietate funciară, exista și în provinciile cu o importantă populație românească, dar care se aflau în componența altor state. În Transilvania, gospodăriile cu pământ până la 5,7 ha formau 71 % din total, dar posedau numai 18% din suprafață, în vreme ce marea proprietate, cu peste 115 ha, deținea 37% din pământul cultivabil. În Bucovina și Basarabia marea proprietate particulară și publică dețineau majoritatea suprafețelor agricole și forestiere.

Procesul de polarizare a pământului se afla într-un stadiu avansat: pe de o parte, milioane de țărani cu pământ puţin și fără pământ; de cealaltă parte, câteva mii de latifundiari deținători ai majorității solului cultivabil; aceasta genera acute contradicții sociale. La începutul secolului al XX-lea, problema agrară devenise din nou, ca la mijlocul secolului al XIX-lea, de mare gravitate și s-a manifestat în România prin evenimentele tragice ale anului 1907. Problema agrară a acestei perioade nu se reducea, cum apare uneori în lucrările istorice, numai la lipsa sau insuficiența pământului în proprietate. Ea îmbrățișa întregul ansamblu al raporturilor sociale rurale: și cele de proprietate, și de nedreapta repartiție a produselor muncii, de estorcare și abuzuri, lipsa de drepturi, comportamentul discreționar al moșierilor, arendașilor și autorităților față de țărănime, înapoierea materială și culturală a acesteia etc. toate, fie generate, fie amplificate de regimul agrar.

Regimul agrar în perioada de după 1864

Regimul agrar din România, de după anul 1864, se referă la legislația și normele de organizare, la practicile promovate în raporturile de muncă și repartiție din agricultură, dintre marii proprietari, arendașii lor, pe de o parte, și țărani, de cealaltă parte. Baza socială și juridică o formau învoielile agricole, contractele de muncă încheiate între cele două părți.

Regimul agrar a fost produsul inevitabil al condițiilor economico-sociale din agricultura de dinainte și de după reforma agrară. Ca dimensiune și cuprindere și ca tip de raporturi sociale și consecințe, acest regim a fost mai rar întâlnit în Europa secolului al XIX-lea. În țările Europei Occidentale, desființarea iobăgiei și acumularea primitivă a capitalului au condus, în 1-2 secole, la formarea unei structuri clasice cu trei componente a raporturilor agrare, pe marea exploatație agricolă: marii proprietari funciari – deținătorii pământului; arendașii – capitaliști, agrarieni sau fermieri – care arendează pământul de la proprietarii funciari, investesc capital în mijloace de muncă și salarii și organizează procesul de producție, de exploatare agricolă, pentru a vinde producția la piață; lucrătorii agricoli salariați care, neavând alte mijloace de existență, se angajează pentru salariu să muncească la arendași. La rândul său, mica gospodărie țărănească s-a transformat treptat: o parte redusă, în ferme agricole moderne, producătoare de mărfuri pentru piață; alta, pierzând pământul, s-a dizolvat, oferind o masă mare de lucrători salariați agricol, pentru fermele mai mari sau plantațiile și exploatațiile capitaliste. Acestea sunt, expuse simplificat, condițiile și structurile agricole capitaliste înfăptuite în câteva secole.

În România, după 1864, nu puteau exista asemenea condiții pentru ca agricultura să evolueze direct pe cale capitalistă: nu existau micii capitaliști pentru investiții agricole pe moșii, nici lucrători salariați suficienți – țăranii primiseră pământ și aveau propria gospodărie. Producția agricolă, înainte de reforma agrară, a funcționat pe baza mecanismului feudal; boierii, stăpânii pământului, de obicei, dispuneau de un inventar redus de lucru și nu foloseau decât rar lucrători agricoli salariați. În schimb, ei îi obligau pe țăranii clăcași, care posedau vite, unelte agricole și brațe de muncă, să presteze muncă pe pământul boieresc; totodată, în virtutea condițiilor feudale, clăcașii primeau spre folosință de la stăpâni o suprafață de pământ arabil, pășune, fânețe, din produsele căreia dădeau dijmă (zeciuiala).

Țăranii cu mai multe brațe de muncă în gospodărie și mai multe vite puteau cere stăpânilor suprafețe suplimentare de pământ de lucru, numite prisoase, pentru care încheiau cu boierii învoieli, angajându-se să le facă, în schimb, zile de muncă pe moșie și să le dea dijme. Învoielile agricole între boieri, arendașii lor și țărani s-au practicat, deci, înainte de reforma agrară, dar pe scară mai redusă (și erau reglementate de legiuirile agrare anterioare). Mecanismul relațiilor feudale agricole avea astfel la bază legături de interdependență și „complementaritate”, impuse astfel de puterea feudală, îmbinând obiectul muncii – pământul aparținând boierilor – și mijloacele de muncă, vite, unelte, care etc., și brațele de muncă aparținând clăcașilor. Numai îmbinarea acestora, într-o anumită relație obligatorie, prin constrângere extraeconomică, punea în funcțiune procesul de producție.

Reforma agrară de la 1864, prin separarea proprietății asupra pământului, prin statuarea proprietății libere, private, prin eliberarea țăranilor de obligațiile feudale, a rupt sistemul de legături funcționale feudale între cele două clase, care asigura articularea factorilor de producție și desfășurarea producției sociale. Această ruptură amenința cu dezorganizarea marii producții agricole, cu paralizarea ei. Marii proprietari au rămas cu 2/3 din pământul țării, dar nu dispuneau de capitaluri bănești, nici suficiente vite, unelte agricole, nici de brațe de muncă necesare, ca să cultive moșiile: o pare din țăranii eliberați și împroprietăriți cu pământ, posedând vite de muncă, unelte și brațe de lucru, puteau să-și ducă autonom gospodăria; o altă parte poseda pământ insuficient sau nu avea deloc; iar toată țărănimea, fostă clăcașă, nu avea în proprietate pășuni și fânețe pentru hrana vitelor.

Soluția imediată a fost una singură: să se revină la sistemul „complementar” anterior, cunoscut și practicat, de „cooperare” dintre țărani și moșieri, dar în alte forme și dictat de noile condiții juridice. Această soluție s-a aplicat din inițiativa marilor proprietari, vital interesați să nu le rămână moșiile nelucrate. Ea a fost ridicată la rangul de problemă de interes național și promovată printr-o legislație specială, deasupra legilor de bază ale țării.

În 1866, la doi ani după reforma agrară, ani consecutivi de secetă, ce au înglodat țărănimea în datorii și nevoi, se adoptă Legea tocmelilor agricole, ca bază juridică a viitorului regim agrar. Până la 1907, s-au promulgat și alte legi asemănătoare, li s-au făcut modificări, dar esența a rămas aceeași.

În ce constă necesitatea și mecanismul învoielilor agricole? Pentru nevoile lor de pământ arabil, de islaz și fânețe, de produse agricole în anii de foamete, de bani, credite etc., țăranii apelau la moșieri și arendași; aceștia le satisfăceau cererile, însă le impuneau, în schimb, să presteze muncă pe moșii în condiții dictate de ei; tranzacțiile se conveneau în contracte de învoieli; pământul arendat de țărani era lucrat în dijmă, era plătit în muncă, produse sau bani; datoriile pentru islaz, credite etc. ei le plăteau tot în zile de muncă, necesare cultivării moșiilor, sau în bani.

Contractele de învoială se încheiau verbal sau în scris, între marii proprietari sau arendașii moșiilor și grupuri de țărani învoiți sau sate întregi pe termene până la 5 ani, cu prelungiri. Povara și gravitatea contractelor consta în prevederi adesea înrobitoare impuse țăranilor învoiți și acceptate de aceștia, pentru că nu aveau altă soluție. Prețul zilelor de muncă era socotit de moșieri la nivel scăzut; datoriile și dobânzile la ele creșteau și învoiții rămâneau mereu datori moșierilor, de la un an la altul, și obligați să facă noi zile muncă; contractele de învoieli, de regulă înainte de expirare, se reînnoiau pentru o nouă perioadă, continuându-se, astfel, angajarea învoiților, pe durate de timp foarte lungi, la moșie și în condiții tot mai grele. În acest fel, fiecare proprietar și arendaș își asigura, din start, pe o perioada ce câţiva ani, munca țărănească, cu mijloacele de lucru pentru cultivarea moșiei; contractele prevedeau ca învoiții să execute întâi lucrările pe pământul proprietarilor de pământ/arendașilor; numai în timpul rămas liber puteau să-și muncească ogorul propriu, întârziere ce dăuna producției agricole țărănești.

Legea învoielilor agricole apărea ca o lege excepțională, calificată de mulți autori anticonstituțională, întrucât toate neînțelegerile rezultate din învoieli nu urmau calea juridică, normală, la instanțe de judecată, cu aplicarea dreptului comun, ci erau „rezolvate” de organele administrației locale; primarul era prima și ultima instanță care decidea, iar acesta se afla, practic, la dispoziția proprietarului și arendașului, învoiții neputându-și afla dreptatea. Legea prevedea scoaterea cu forța a țăranilor învoiți la lucru, pentru executarea sarcinilor din contracte, iar la nevoie interveneau jandarmeria și armata să-i determine.

Drepturile politice trunchiate ale țărănimii (votul cenzitar, în care un alegător țăran dispunea doar de 1/50 parte din votul unui alegător obișnuit), analfabetismul de masă (70-80% dintre țărani), necunoașterea legilor, corupția organelor locale, pe de o parte, și puterea discreționară a moșierilor și a marilor arendași asupra satelor, pe de alta, au generat abuzuri neîngrădite. Acestea au înrăutățit de doua-trei ori mai mult condiţiile de muncă și exploatarea țărănimii învoite, în raport cu prevederile Legii învoielilor agricole: zile mai multe de lucru decât în contracte, măsurători false la pământul arendat, încărcarea datoriilor din contracte, la care se adăugau numeroase pedepse, confiscarea bunurilor, animalelor, bătaia pentru țăranii nesupuși etc.

De-a lungul celor 5 decenii de domnie a regimului învoielilor agricole, contractele au modificat condițiile în defavoarea țărănimii: munca prestată de țărani era socotită la prețuri mici, însă arenda pământului, dijma luată de proprietari și arendași se afla în creștere.

Din anchetele întreprinse în anul 1907 reiese că, într-o perioadă de 37 de ani (1870-1906), prețul zilei de muncă socotit țăranilor a crescut doar de la 0,98 lei la 1,33 lei, în vreme ce arenda pământului, plătită de țărani moșierilor în muncă, produse sau bani, a fost sporită, în medie, de la 18-20 lei/ha la 40-60 lei/ha; dijma dată de țărani, la 1864, se socotea, în medie 10%, iar în 1907 ajungea la 50-60%, deci a devenit de 5-6 ori mai mare. Extorcarea țărănimii învoite a condus la sărăcirea unei mari părți a acesteia, la pierderea pământului și la înrăutățirea condițiilor de viață, la unele categorii chiar mai mult decât în vechiul regim feudal.

S-a estimat că, în jumătate de secol, treptat, au intrat în sistemul învoielilor agricole 50-60% din totalul gospodăriilor țărănești. Restul gospodăriilor, majoritatea de la coline și de la munte, și unele mai înstărite de la câmpie, și-au desfășurat activitatea în afara legăturilor directe și a consecințelor regimului agrar moșieresc; situația lor a fost relativ mai bună și ele au realizat un anumit progres.

Un factor agravant al raporturilor agrare l-a constituit marea arendășie speculativă. Latifundiile, în proporție de 50-70%, erau luate în arendă de mari arendași^[5], astfel că țărănimea, de fapt, era supusă, în principal, exploatării directe a acestora; în majoritate, ei nu făceau investiții, ci practicau același sistem de învoieli pentru lucrarea pământului cu munca și inventarul țărănesc, dar condiţiile impuse deveneau mult mai grele; contractele de învoială de la începutul secolului al XX-lea arată că arendașii închiriau moșiile de la marii proprietari cu 20-30 lei ha anual și le subarendau la țărani cu 50-60 lei ha, dublând sau triplând venitul lor și exploatarea țărănimii.

S-au format chiar asociații de arendași, numite de presa vremii, pentru caracterul lor monopolizant, „trusturi arendășești”, care au ajuns să ia în arendă, de la marii proprietari, zeci de moșii, în suprafață de 150.000-270.000 ha, pe teritoriul câtorva județe, cum a fost cazul în Moldova. În această situaţie, țărănimea în nevoie se putea învoi numai cu arendașii, în condiţii mult mai grele decât cu moșierii. Din rândurile lor, arendașii îmbogățiți au devenit apoi mari proprietari, cumpărând moșii, iar alţii s-au transformat în capitaliști agrarieni, care utilizau capitaluri și lucrători salariați pe moșiile lor sau în industriile agricole.

După răscoalele din anul 1907, în urma unei legislații promovate pentru a relaxa implicarea țărănimii învoite și a controla raporturile dintre marea proprietate și săteni, regimul agrar devine mai suportabil; între 1907 și 1916, situaţia economică a majorității țăranilor a cunoscut o mică îmbunătățire.

Acest regim agrar a primit variate denumiri ca: „moșieresc”, „semifeudal”, „semiiobag”, sau direct „iobag”, „rămășița feudală” etc. În literatura socială, el a intrat însă ca „neoiobăgie”, noțiune consacrată de liderul socialist C. Dobrogeanu Gherea (1910) în lucrarea sa de analiză sociologică, de mare răsunet în epocă. Ulterior, o serie de istorici, sociologi, economiști au subscris la această formulă. Deși din cultura română nu lipsesc abordările critice, cum este cazul lui Gherea, analizele cele mai severe au aparținut unor istorici străini. Astfel, Daniel Chirot a interpretat întreaga evoluție istorica a României moderne ca aparținând unei tipologii (neo)coloniale, în cadrul căreia structurile economice, sociale și politice au fost adaptate pentru îndeplinirea rolului de periferie a Occidentului. Totuși analiza lui Daniel Chirot este mult prea nuanțată pentru a susține ideea că el atribuie integral Occidentului responsabilitatea pentru modul cum a evoluat structura socială a României moderne. Mai radical este în această privință Stefan Welzk: „Calea românească a fost un caz particular pentru această regiune și epocă (secolul al XIX-lea) și totodată prototip al unei evoluții pe care au parcurs-o multe țări ale Lumii a Treia în secolul XX. O combinație specială de elemente feudale și capitaliste, tradiționale și moderne, a declanșat procesul de pauperizare deseori concomitent cu înlăturarea feudalismului, dar totodată a împiedicat impunerea unor progrese ale productivității și a unei dinamici de creștere stabilă la nivelul economiei naționale. Odată cu pătrunderea economiei cerealiere orientate spre export s-a format o structură agrară, care a rămas ca atare în liniile ei fundamentale până la sfârşitul primului război mondial. Schimbările pe care le-a cunoscut în această perioadă au condus de fiecare dată la o accentuare evidentă a efectelor ei distructive economic și social”.

Alți autori insistă însă asupra faptului ca responsabilitatea centrală pentru deteriorarea situației țărănimii a aparținut factorilor interni din societatea românească. De altfel o observaţie de bun-simț este aceea că nu toate țările care au fost antrenate în exporturi masive de cereale în secolului a XIX-lea au avut o structură socială atât de opresivă și polarizată ca Vechiul Regat. Exemple diferite ar putea fi nu numai țările exportatoare de cereale din lumea extraeuropeană (Statele Unite, Canada, Australia etc.) sau din Europa Apuseană (Danemarca), ci și țările balcanice, unde marea proprietate a fost eliminată în procesul constituirii statelor naționale, prevalând mica proprietate țărănească. De altfel, majoritatea analiștilor sunt de acord cu faptul că structura socială din Vechiul Regat, deosebit de favorabilă pentru marii moșieri, reprezintă un caz care, fără a fi singular (comparații valabile pot fi făcute cu Ungaria, Polonia, chiar și Rusia), era totuși extrem în lumea de dinainte de primul război mondial. Este limpede că dezechilibrarea raporturilor agrare în favoarea marilor proprietari și în defavoarea țăranilor începuse deja în mod semnificativ înainte de constituirea statului modern prin unirea principatelor. Această considerare ne obligă să credem nefondată aprecierea deosebit de critică a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, care a considerat că autorii reformei agrare din 1864 – în principal, deşi nenominalizați expres, Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu – au fost de rea-credință prin faptul că, în loc să opteze fie să împartă tot pământul moșieresc în loturi mari țăranilor, fie să nu le dea deloc pământ, au ales să distribuie loturi relativ mici, insuficiente pentru supraviețuire decentă, și au patronat astfel geneza sistemului hibrid al „neoiobăgiei”, care a condus la supraexploatarea țăranilor. De fapt, legiuitorii din 1864 erau convinși că îi protejează pe țărani de rapacitatea marilor proprietari, iar pentru înfrângerea rezistenței marilor proprietari au trebuit să forțeze sistemul politic prin lovitura de stat care a instituit regimul de autoritate personală a domnului, pas care a contribuit la compromiterea șanselor lui Alexandru Ioan Cuza de a se menține o perioadă mai îndelungată pe tron. Mai degrabă, autorii reformei agrare din 1864 pot fi acuzați de o înţelegere insuficientă a mecanismelor de funcționare a gospodăriei țărănești și a condițiilor necesare pentru modernizarea semnificativă a agriculturii românești. Prin reforma agrară din 1864 nu numai că s-a statuat libertatea juridică și s-au răscumpărat obligațiile de natură feudale ale acestora față de moșieri, dar țăranii au și fost împroprietăriți cu circa 2,5 milioane de hectare de pământ. Această măsură, pe lângă împroprietăririle mai puţin ample care au avut loc în deceniile următoare, nu a oprit însă procesul de deteriorare a poziţiei țăranilor în raport cu moșierii. Moșierii au câştigat mai întâi politic, prin îndepărtarea lui Cuza în 1866 și prin instituirea sistemului electoral structurat în colegii, care aveau la bază criteriul cenzitar; au câștigat prin legile de învoieli agricole; au câștigat apoi datorită capacității lor de a controla funcționarea statului și a aparatului administrativ la nivel local și județean; iar pe de altă parte datorită creșterii demografice. Rolul factorului demografic în deteriorarea situației țărănimii din România modernă a fost considerabil. Astfel, dacă în primă fază penuria relativă a forței de muncă îi favoriza pe țărani în raporturile cu marii proprietari și acționa ca o frână în calea intensificării exploatării, dublarea populației rurale în jumătatea de secol scursă din 1864 până la declanșarea primului război mondial a condus la diminuarea graduală a suprafeței medii de pământ deținute de țărani și la slăbirea poziţiei acestora în raport cu moșierii și/sau arendașii. Pe de alta parte, sporul demografic a contribuit la profilarea cerealieră a agriculturii românești, la scăderea suprafeței pășunilor și a numărului de animale ce revenea unei gospodarii, precum și la deteriorarea capacității țăranilor de a-și moderniza durabil activitatea economică.

Inechitatea socială și caracterul exploziv al raporturilor agrare de la începutul secolului al XX-lea sunt indubitabile. Legătura lor cu creșterea economic este mai puţin univocă. Într-adevăr, pe marile proprietăți moșierești productivitatea muncii a fost mai ridicată decât pe loturile țărănești: în 1912, pe marile exploatații se recoltau în medie 16,1 hectolitri de grâu și 21,3 hectolitri de porumb boabe la hectar, în timp ce pe loturile țărănești producția medie era de numai 14,3 hectolitri de grâu și 17,1 de porumb boabe la hectar. Având însă în vedere mediocritatea acestor randamente în context mai larg european, constatarea superiorității față de micile exploatații țărănești nu este suficientă pentru a putea considera că marele domeniu moșieresc ar fi fost un vector semnificativ de modernizare agricolă în Vechiul Regat. Celelalte implicații economice ale preponderenței proprietății moșierești și ale raporturilor sociale opresive din mediul rural au fost în mod evident nefavorabile pentru dezvoltarea economică a României. Un element-cheie este distribuția pe grupe de venituri a proprietarilor rurali. Situaţia veniturilor funciare impozabile pe anul 1907 atestă faptul că circa 1,2 milioane de țărani (95,4% dintre proprietari) realizau 40,6% din veniturile totale, tot atât cât realizau 2.248 de mari proprietari (sub 0,2% dintre proprietari). Un studiu publicat de Nicolae Xenopol în 1909 dă cifre ușor diferite, dar o imagine de ansamblu similară: mai mult de 1,2 milioane de țărani (reprezentând 98,3% din numărul total al proprietarilor) aveau venituri medii de 95 lei/an, alți 15.200 de proprietari mijlocii aveau venituri medii de 110 lei/an, 3.100 de moșieri aveau venituri medii de 7.260 lei/an, iar o categorie de circa 2.200 foarte mari proprietari aveau venituri medii de 45.400 lei/an. Aceasta înseamnă că aproximativ 0,5% dintre proprietarii de pământ din mediul rural își însușeau 54,3% dintre veniturile realizate în agricultura românească de la începutul secolului al XX-lea. Acapararea celei mai mari părți a veniturilor agricole de câteva mii de familii de mari proprietari a contribuit nu numai la mizeria socială a țăranilor, ci și la deteriorarea puterii lor de a investi pentru modernizarea activității economice, agravând deci fenomenele de criză din mediul rural. Pe de altă parte, concentrația foarte mare a veniturilor a generat o structură a cererii care a privilegiat consumul de produse de lux, majoritatea importate, și a inhibat cererea de mărfuri de larg consum, care ar fi putut crea efecte de antrenare la nivelul întregii economii naționale. Structura socială din lumea rurală se dovedea astfel un factor de blocaj economico-social. Ea împiedica nu numai modernizarea agriculturii, ci și dezvoltarea industriei autohtone, ceea ce explică planurile liberale din preajma începutul primului război mondial de a realiza o nouă reforma agrară.

Chiar dacă nu cuprindea în raporturile sale de dependență economică și exploatare decât 50-60% din țărănime, acest regim al învoielilor agricole realiza, pe marea exploatație, majoritatea producției agricole de marfă. Caracteristicile regimului agrar post-reformă pot fi definite prin luarea în considerare a următoarelor elemente:

proprietatea funciară, mare și mică, liberă, particulară;
țărănimea, eliberată de obligații feudale și liberă juridic, în majoritate împroprietărită cu pământ;
mare parte a solului arabil, cât și pășunile și fânețele, aflate în posesia marii proprietăți;
lipsa predominantă a condițiilor fundamentale ale exploatației moderne;
insuficientă experiență și personal specializat pentru exploatarea modernă a moșiilor;
insuficiența pământului arabil pentru o parte a țărănimii; lipsa de pășuni și fânețe pentru majoritatea țărănimii și imposibilitatea desfășurării independente a activității gospodăriei țărănești;
existența, în patrimoniul țărănimii, a mijloacelor de muncă – unelte și instrumente agricole, animale de tracțiune;
necesitatea imperativă a „cooperării” între țărănimea în nevoi și marii proprietari/arendași, pentru desfășurarea producției agricole pe marea exploatație, sub condițiile impuse de aceştia din urmă;
constrângerea economică ca motivație esențială a „cooperării”, atât din partea țărănimii, împinsă de necesitățile existenței sale materiale, cât și din partea moșierimii, determinată de interesele sale economice, constituia baza relațiilor reciproce dintre cele două părți angajate în învoielile agricole – ca, de altfel, a oricăror contracte și raporturi generate de ele, dintre agenții economici în economia de piață.

Legislația învoielilor agricole – jurisdicție specială de reglementare a raporturilor contractuale dintre moșieri și țărani – a fost axul central al regimului agrar moșieresc; instrumentul economic și expresia concentrată a regimului agrar îl reprezenta dijma, în formele sale: la tarla, în produse, bani sau combinate; ea reprezenta și un element de bază al mecanismului raporturilor regimului agrar.

Stadiul incipient al așa zisei democrații românești din acea perioadă permitea abuzuri neîngrădite și nesancționate ale majorității moșierilor și arendașilor, sprijinite de puterea administrativă locală și centrală, asupra țărănimii învoite, care dădeau substanță și gravitate regimului agrar. În plan comportamental, al mentalității sociale, țărănimea, în majoritate analfabetă, practic lipsită de puterea de a-și obține drepturile, era tratată de păturile dominante, de autorități, în mod discreționar și disprețuitor. Dintre toate clasele și categoriile sociale – moșieri, arendași, comercianți, întreprinzători, slujbași, meșteșugari, lucrători etc. țărănimea, alături de persoanele rome fără pământ și fără resurse, reprezentau cea mai umilită și nedreptățită parte a societății românești; era aceeași componentă determinantă a regimului agrar și un act de acuzare împotriva instituțiilor politice care l-au promovat. Prea puțini intelectuali, oameni de știință, istorici, economiști, politicieni, au dezvăluit public și condamnat regimul agrar.

Sistemul agrar de tranziție, de la feudalism spre economia modernă capitalistă, funcționa în două zone sau sectoare, cu tipuri diferite de raporturi agrare^[6]:

zona economiei agrare țărănești, dominată de tipul de mică exploatație agricolă, întemeiată pe proprietatea particulară asupra pământului și a celorlalte mijloace de producție, pe raporturi agrare de colaborare în cadrul comunității sătești, cu caracter dominat de economie naturală și parțial producție de mărfuri; această zonă, relativ delimitată și geografic la aria satului și domeniului său, rămânea în afara raporturilor economice specifice, de învoieli agricole; ea se extindea la aproape jumătate din gospodăriile țărănești;
zona relațiilor agrare de „conlucrare” a marii proprietăți și marii arendășii cu mica exploatație țărănească; aceasta din urmă era constrânsă de nevoi să desfășoare procesul de producție agricolă, atât pe pământul său, cât și pe cel al marilor latifundii, în condițiile de învoială, dictate de moșieri și arendași; și în această zonă, proprietatea, atât cea latifundiară, cât și cea mică, erau de natură privată; relațiile dintre cele două categorii de agenți participanți – moșierii și arendașii, pe de o parte, și țărănimea învoită, pe de altă parte – se bazau pe nevoi și interese economice reciproce, ele aveau caracter de constrângere economica, de extorcare a ultimei categorii de către prima; aceste raporturi economice aveau de asemenea caracter predominant natural: folosința pământului moșierului contra uncii și produselor (dijmă) țăranilor învoiți și, în măsură mai redusă, a arendei în bani.

Majoritatea producției agricole, îndeosebi cea obținută de moșieri și arendași, devenea marfă, fiind vândută pe piața internă și pe cea externă. În cele două zone de raporturi agrare deosebite, apăreau și, în perspectivă, se vor dezvolta forme de exploatare capitalistă agricolă cu capital și muncă salariată, producătoare de mărfuri pentru piață. Gospodăriile țărănești înstărite, exploatațiile mari agricole ale unor moșieri și arendași practicau și culturi intensive de plante industriale, vii, livezi, producție animalieră; ponderea acestora era, însă, redusă; probabil 10-15% din producția agricolă totală.

Această structură de raporturi agrare, apărută după desființarea regimului feudal și ca necesitate și formă a tranziției spre sistemul agriculturii moderne, va dispărea practic odată cu reforma agrară din anul 1921, cu desființarea latifundiilor și a învoitelor agricole.

Forța de impunere și funcționare a regimului agrar a constituit-o constrângerea economică a țărănimii (din cauza lipsurilor de care suferea – pământ, pășuni, bani etc.) de către marii proprietar și arendași. Regimul, însă, prin Legea învoielilor (ca lege excepțională), cât și din practicarea abuzurilor, din lipsa democrației la sate și subordonarea faptică a autorităților comunale marelui proprietar și arendaș, a asimilat din relațiile de producție agrare vechi elemente de constrângere extraeconomică (juridică) și forme ale vechiului regim (dijma etc.), care s-au integrat hibrid în relațiile agrare ale noului regim.

Forme și mijloacele de constrângere neeconomică, excrescențe de la vechiul regim fără ființare legală, dar și practici ale noului regim agrar, manifestate timp de peste cinci decenii, după interesul stăpânilor și exploatatorilor de moșii, printr-un noian de abuzuri, care încălcau drepturile și libertățile țărănimii, proclamate de Legea rurală din 1864 și Constituția din 1866, decurgeau nu doar din esența tipului nou de proprietate și de relații și din legalitatea raporturilor agrare, ci și din stadiul înapoiat al societății românești însăși, în general, și al satului îndeosebi.

Regimul agrar din perioada 1864-1921, în conținut și forme, era expresia tranziției de la sistemul agrar feudal al marii exploatații spre sistemul agrar țărănesc, a prefacerilor de natură juridică socială și economică din cadrul agriculturii; acestea se desfășurau greoi, frânate din cauza insuficientei condițiilor financiare și a intereselor marilor proprietari și arendași, unicii beneficiari ai avantajelor economice extraordinare ale regimului, pe seama și în detrimentul țărănimii eliberate.

Prin mecanismul său, regimul agrar de tranziție, al învoielilor agricole, asigura beneficii în creștere (rentă și profituri) marilor proprietari și arendașilor, de câteva ori mai mari la aceleași fonduri utilizate decât nivelul acestora în agricultura occidentală; dar fără investiții mari de capital – inventarul agricol și munca fiind, în majoritate, avansate de țărani – și fără riscurile întreprinderilor agricole ale economiei capitaliste. Sub acest regim, agricultura României a fost orientată și împinsă spre extensivitate, spre cerealizare excesivă, spre secătuirea solului și exploatarea intensă a țărănimii. Progresul s-a exprimat în lărgirea însemnată a suprafețelor arate, creșterea de circa trei ori a producției de cereale și transformarea țării într-un exportator însemnat pentru Europa.

Tipul de mare exploatație moșierească și arendășească, deși producea de 2-3 ori mai multe venituri la ha pentru stăpâni decât pentru țăranii care-l munceau, nu a cumulat aceste venituri în investiții agricole; veniturile mari, de zeci și sute de milioane de lei erau cheltuite, în mare parte, neproductiv, parazitar; o mică parte din venituri au fost plasate în alte ramuri – comerț, camătă, industrie. Astfel, se relevă cel mai grav paradox pentru economia națională a României: domeniul cel mai important – agricultura – utilizând munca a 80% din populație și aducând 70-80% din producția națională, nu putea folosi, pentru propriul progres și pentru îmbunătățirea stării producătorului rural decât o parte foarte mică a venitului său.

Transilvania

În provinciile românești din imperiul austro-ungar, regimul agrar a urmat calea dezvoltării bipolare: a marii proprietăți funciare și a micii proprietăți, rezultate din legiuirile agrare de la 1848-1854. Pe marile proprietăți, aparținând în proporție de peste 80% nobililor maghiari, s-au desfășurat exploatații agricole, prioritar cu muncă salariată și, în măsură mai redusă, în dijmă; o parte din pământul latifundiilor era arendat în bani țărănimii cu pământ insuficient; munca salariată agricolă apărea mai numeroasă în părțile vestice ale provinciei, în Crișana, Banat, unde se dezvoltau și relații agrare capitaliste, proprietarii investind capital în mijloace de muncă și salarii.

Cum reglementarea separării pământurilor urbariale de cele alodiale, în baza reformelor agrare din anii 1848-1854, s-a prelungit câteva decenii, pentru unele categorii de țărani dependenți, cât și pentru răscumpărarea sarcinilor jelerilor alodiali, prevăzute în Legea din 1896, în agricultura Transilvaniei s-au practicat încă diverse forme de dependență, de muncă gratuită, robotă etc. pentru moșieri, până la începutul secolului al XX-lea.

Raporturile agrare au fost dominate de activitatea judecătoriilor urbariale, întemeiate pe legile din 1857 și 1858, în vederea clarificării caracterului pământului urbarial sau alodial (adică a celui care trecea în proprietatea țărănimii eliberate, la 1848, de iobăgie) și a celui care rămânea în proprietatea moșierilor. Tendința marilor proprietari era să revendice pentru ei suprafețe noi ca pământ alodial.

Mica exploatație dispunea, inițial, de pământ arabil, dar și pășuni și fânețe, întrucât reforma agrară de la 1848, înfăptuită în timpul revoluției, a fost mai radicală. Procesul de fărâmițare și polarizare socială fiind mai adânc, țărănimea cu pământ insuficient și fără pământ a fost mai numeroasă ca în România, oferindu-și forța de muncă pe bani, marilor exploatații. Suprafața arabilă medie pe gospodărie, în Transilvania, era mult mai mică decât în România. O caracteristică a suprafeței cultivate, mari și mici, o constituia dispersarea proprietății funciare încă din vremea feudală. O mare varietate de dependențe și subordonări feudale a generat împărțiri și reîmpărțiri repetate ale pământului. Pe la 1880, în Transilvania, cele 9,8 milioane ha erau fărâmițate în 10,6 milioane de parcele. Același caracter dispersat îl avea și pământul arabil în Bucovina.

În scopul strângerii pe locuri mai puține a parcelor proprietarilor, în virtutea prevederilor legilor de reformă agrară, s-a început și desfășurat procesul de comasare funciară; aceasta a provocat multe nemulțumiri și împotriviri, întrucât țăranilor li se atribuia, uneori, pământ mai prost în locul celui bun; marii proprietari, în înțelegere cu autoritățile, au profitat în primul rând. Sentințele nedrepte și comasările părtinitoare au produs mari mișcări și răscoale țărănești locale în toată perioadă până la 1916, pe fondul sărăcirii majorității țărănimii.

În Basarabia, în cele trei județe din sud care au aparținut României până la 1878, reforma agrară s-a înfăptuit după Legea rurală din 1864. În celelalte județe, din centrul și nordul provinciei, s-a aplicat Legea imperială rusă, din 1868, pentru gubernia Basarabia. Aceasta prevedea eliberarea iobagilor de sarcinile feudale, dar pământul era dat în folosință obștilor țărănești, nu ca proprietate privată; ulterior a urmat, conform Legii, un proces de cumpărare de către țărani a părții cuvenite din obște și intrarea în proprietate personală, proces ce a durat până la începutul secolului al XX-lea; între timp, au mai persistat resturi de forme de dependență, obligații ale țăranilor față de foștii stăpâni.

Modernizarea condițiilor habitatului urban. Evoluția demografică

În această perioadă de modernizare politică și instituțională, s-au produs, treptat, mutații importante în domeniul habitatului: mai reduse în mediul rural și mai radicale în mediul urban. Aici, unde veniturile erau mai mari, receptivitatea și interesul mai ridicate față de formele de viață cotidiană occidentală, autoritatea publică – statală și comunală – a finanțat procesul de urbanizare. Habitatul urban s-a modificat mai rapid și mai profund, fiind mult stimulat și de factorii de cultură, de învățământ, cât și de cei politici. El a transformat nu numai vestimentația, alimentația, manierele, dar și locuința, modul ei de construcție, ambianță interioară, mobilierul și aranjamentele pieselor. În epoca modernă, orașul se constituie ca sediu al ramurilor noi ale economiei, al claselor avute și privilegiate, al bogăției și inițiativei în toate domeniile, el devine motorul și centrul dezvoltării economico-sociale și culturale a națiunilor. Ca atare, interesul pentru amenajarea lui, la nivel cât mai ridicat, devine din ce în ce mai important.

În provinciile românești, începuturile procesului de urbanizare se situează în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când iau amploare producția de mărfuri, activitățile administrative și comerciale, și când se încearcă a se pune ordine în viața comunităților urbane. Regulamentele Organice se ocupă în câteva articole, în mod special, de „înfrumusețarea orașelor”, delimitarea perimetrului lor, întocmirea planurilor orașelor, precizând și recomandări de sistematizare. Primele realizări în acest sens au avut loc în Brăila (1832), Giurgiu (1847), Oltenița (1852), Focșani (1855), aflate pe căi comerciale importante.

Orașele românești, cu caracter feudal-agrar, aveau nevoie de prefaceri fundamentale pentru a dobândi caracteristici urbane moderne. Direcțiile principale ale acțiunii de urbanizare și modernizare implicau ample transformări cât și investiții, atât ale puterii publice, cât și ale locuitorilor. Astfel, în prima linie de necesități edilitare se impunea sistematizare generală, trasarea străzilor, afectarea de spații de utilitate publică și îndeosebi, pavarea străzilor, în scopul evitării noroaielor și a mizeriei acumulate pe ulițe. A doua urgență consta în asanarea gârlelor, gropilor, eradicarea surselor de infecții și boli. Urmau apoi, cu aceeași necesitate, organizarea serviciilor de salubritate, de curățire periodică a orașelor, organizarea sau dezvoltarea activității sanitare de depistare și izolare a bolnavilor contagioși, a controlului sanitar, iluminatul străzilor, introducerea apei filtrate, prin conducte, atât pe străzi, cât și în locuințe, construirea rețelelor de canalizare, pentru evacuare reziduurilor în afara orașului.

Lucrări de urbanizare s-au desfășurat în fiecare oraş, mai ales în capitalele de județe, din inițiativă și cu mijloacele financiare ale comitetelor locale ale căror funcții și rol au crescut decisiv în această perioadă. Autonomia locală (care venise tot cu Regulamentele organice din 1831) le-a permis să contracteze, pentru construcțiile de modernizare urbană, împrumuturi la bănci interne și externe. În țară, la începutul secolului al XX-lea, ia ființă o instituție bancară special organizată pentru acordarea de credite de urbanizare: Creditele județene. După unele date incomplete, dar centralizate, până în 1914 numai lucrările principale de urbanizare cumulau o valorare de peste 520 milioane lei aur; ca mărime, aproape de capitalul investit în industria prelucrătoare a țării.

În anul 1912, în România, din 72 de localități declarate urbane, doar 52 întruneau un caracter mai urban, celelalte erau târgușoare; și numai 10 dintre ele dispuneau de planuri de sistematizare pe baza cărora se dezvoltau. Până la această dată, instalații, uzine de apă trimisă prin conducte sub presiune, funcționau în 25 de oraşe. Primele, amenajate pentru captarea, filtrarea și pomparea apei, se construiesc în deceniul nouă, proiectul din 1881 fiind al Bucurestiului. Cele mai importante lucrări s-au efectuat la începutul secolului al XX-lea: Rm. Vâlcea (1902), Botoșani (1903), Constanta (1904), Iași (1906). Rețeaua de distribuire a apei ajungea până la aproape 900 km de conducte. În marile oraşe, introducerea apei curente s-a desfășurat paralel cu construcția reţelei de canalizare; aceasta s-a realizat în 38 din cele 52 de oraşe, dar în nicio localitate rețeaua de canalizare nu era completă; în anul 1914, lungimea reţelei se aprecia a fi de circa 750 km.

Un alt domeniu important de edilitate l-a constituit ce al iluminatului public. Inițial, Bucureștiului adoptă iluminatul cu lămpi cu petrol lampant, apoi trece la cel cu gaz aerian, produs (din huilă) de uzinele Filaret, și, din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, începe introducerea electrificării. Majoritatea orașelor – 35 din total – au trecut direct la iluminatul public prin uzine electrice, iar după anul 1900 s-a răspândit și utilizarea electricității în consumul casnic. Rețeaua de conductori electrici ajungea, în anul 1914, la peste 150 km. În același an, capitala, din cei 556 km de străzi, dispunea de instalații de iluminat pe 381 km, restul de 175 km de străzi nefiind iluminate.

Construirea și pavarea străzilor s-a desfășurat în toate orașele, pe distanțe mai mari sau mai mici. Din totalul de 2800 km de străzi ale orașelor, 43% erau pavate, iar 57% nepavate, de pământ. Din cele pavate, un sfert erau acoperite cu piatră cubică și abia 2% cu asfalt. Sistematizarea orașelor a presupus și trasarea unor bulevarde largi, a unor străzi principale, amenajarea unor piețe publice și spații de recreere, spații pentru comerţ – piețe de produse agricole și animaliere, hale de carne, legume, fructe; pentru aceasta s-au dărâmat numeroase cartiere vechi, cu despăgubiri pentru proprietari, făcându-se loc sistemului de străzi drepte și spațiilor pentru nevoi publice. Asigurarea curățeniei, salubrizarea orașelor s-a impus o dată cu pavarea străzilor, organizându-se servicii de curățenie, de adunare a gunoaielor și resturilor menajere și de depozitare a lor în gropile din afara localităților.

Urbanizarea, parțială desigur, a orașelor țării până la 1914 a urmărit și realizat, de asemenea, asanarea gârlelor, bălților, râurilor, construirea de băi publice, abatoare comunale, hale, amenajarea cimitirelor publice și interzicerea înmormântării în curtea bisericilor, instituirea poliției urbane și a gardienilor publici pentru securitatea bunurilor și persoanelor, dezvoltarea serviciilor sanitare, a celor de aprovizionare cu produsele strict necesare consumului – carne, pâine, legume.

În legătură cu asanarea bălților de la marginea capitalei, amintim că parcul Cișmigiu de astăzi forma, în secolul al XIX-lea, până la amenajare, prelungirea bălții de la poalele Cotrocenilor. După adâncirea și drenarea albiei Dâmboviței, apele s-au retras și, în prima jumătate a secolul al XX-lea, s-a construit, pe terenul fostelor bălți, cartierul Cotroceni. Urbanizarea modernă a însemnat pentru România și ridicarea, în marile oraşe, a unor însemnate edificii publice: localuri pentru prefecturi, primării și alte instituții administrative, tribunale, închisori, camere de comerţ și industrie, școli elementare, licee și gimnazii, teatre, case de cultură, monumente ale unor mari personalități ale artei, literaturii, științei, ale domeniul politic și social.

În afară de acestea, se fondează și se dezvoltă, mai ales după 1859, întreprinderi, fabrici, uzine, depozite, rețele de magazine comerciale, hoteluri, tipografii și redacții de ziare etc. În București și Iași se introduce transportul cu tramvaie.

Locuințele, în mod special cele din centrul orașului și din cartierele centrale, au luat o înfățișare modernă; s-a renunţat la lemn, ca material de bază, și s-a trecut la construcții din cărămidă, iar la periferie, la construcții din paiantă; se generalizează, în locul scândurilor, tabla și țigla la acoperișuri, ferestrele devin mai mari, camerele mai luminoase.

În locuințele celor privilegiați se introduce electricitatea pentru iluminat și alte utilități casnice, apa prin conducte; în câteva oraşe se introduc și calorifere cu apă; se instalează, la începutul secolului, aparate de telefon în instituții. Radioul, deja produs și utilizat în Occident, în România încă nu intrase în habitatul urban. În schimb, în primul deceniu al secolului al XX-lea, pe șoselele țării circulă câteva zeci și apoi sute de automobile; în 1906, se introduce legea de circulație a acestora.

Ambianța urbană se completează cu noi grădini publice, parcuri iluminate, cu bulevarde și străzi flancate de copaci ornamentali. Devine o instituție comună și utilă în aproape toate orașele, gara de cale ferată pentru transportul călătorilor și mărfurilor, peste 400 de localități fiind legate între ele prin rețeaua feroviară. La fel, telegraful și poșta, cu sedii în toate orașele mari, joacă un rol important în intensificarea comunicațiilor interne și internaţionale.

Procesul de urbanizare demarase cu mijloace moderne (iluminat, distribuirea apei, canalizare, telecomunicații, construcții de edificii și locuințe, strai), solicitase investiții considerabile, dar se realizase până în anul 1914 numai la vârful piramidei sociale, parțial, inegal și privilegiat. Marea masă a populației urbane era departe de a avea străzi pavate, locuințe moderne, încălzire centralizată, lumină electrică, apă curentă, caldă și rece, telefon, instituții de cultură și agrement, de învățământ – utilități care nu-i vor fi asigurate complet nici până la sfârşitul perioadei interbelice.

La sate, mutațiile sunt slabe și fără efecte adânci în viața populației sătești; sătenii au rămas și în continuare vor rămâne, și în anii interbelici, să se aprovizioneze cu apă de la fântâni și râuri, să-și ilumineze cu lămpi cu petrol lampant, cu o asistență medicală mediocră, cu drumuri proaste și noroioase, sate neiluminate noaptea. Apărea, și în acest domeniu, un decalaj tot mai mare între orașul în prefacere și modernizare, și satul aflat în obscuritate și înapoiere.

Măsurile de modernizare a orașului au creat condiţii mai bune de sănătate; apa curentă și canalizarea au sporit valoarea acţiunilor de igienă și prevenire a bolilor, rezultând în reducerea morbidității și mortalității; iluminatul electric a stimulat dorinţa și nevoia de cultură în rândul citadinilor, viaţa urbană, habitatul general se ameliorase, deci, pentru o parte a acestora.

În intervalul 1860-1915 s-au înregistrat schimbări cantitative și calitative în evoluția structurii populației. În primul rând, se observă o sporire demografică însemnată, mult mai mare în comparație cu perioada anterioară. După calculele INS, în 1910, populația României era de peste 7,2 milioane de locuitori.

Creșterea populației s-a datorat tendințelor de sporire a natalității și de menținere a nivelului mortalității. Natalitatea medie a crescut, cu unele oscilații, de la 32,8‰, între 1862-1864, la 42,2‰, între 1912-1914. Mortalitatea, în schimb, a urmat o curbă de sporire de la 24,7‰, în anii 1862-1864 până la 32,4‰, în anii 1892-94, pentru a coborî apoi până la 24,2‰ – media anilor 1912-1914. După relaţia dintre rata natalității și rata mortalității, ambele ridicate, România se afla în faza a doua de tranziție (conform clasificării ONU), în care rata mortalității începe sa scadă ușor, iar rata natalității rămâne ridicată sau chiar crește.

În consecinţă, sporul natural s-a mărit, crescând numărul populației de la o perioada la alta; sporul natural mai mare îl dădea mediul rural, având între 1900 și 1914 o pondere de 85-86%, mediului urban revenindu-i între 14-15% din totalul populației. De menționat că în perioada respectivă, s-au adus ameliorări, slabe desigur, de natură medicală și alimentară: au fost eradicate epidemii ca holera, ciuma etc., dar a sporit mortalitatea datorată tuberculozei (12-13%, din totalului decedaților), bolilor de inima (4-5%), debilități congenitale (7-7,5%), enteritelor (10-11%), cele mai multe având drept cauze lipsa de igienă, de asistență sanitară și nutriția proastă.

Cea mai gravă „boală” a societății românești, în acea epocă, era mortalitatea infantilă. Chiar la începutul secolului al XX-lea, după aproape jumătate de veac de modernizare a țării, în perioada 1901-1903, copiii decedați până la 1 an reprezentau 31,1% din totalul morților; în comunele rurale numărul acestora fiind mai mare (32,3%), iar cele urbane mai redus (26,3%). Tot la fel de ridicată era și mortalitatea până la 5 ani (18%). La celelalte categorii de vârstă, peste 5 ani, procentul de decese oscila între 5-8%.

Creșterea numărului populației a mărit densitatea locuitorilor pe teritoriu, indicator important al condițiilor demografico-sociale. În 1860, erau în România 31,34 persoane pe km2, iar în 1914 se ajunge la 55,6 locuitori pe km2, o creștere cu 77,4%. Ca rezultat general al creșterii densității, în cca. jumătate de secol, zone întinse de câmpie, slab populate înainte și necultivate, în primul rând Câmpia Dunării, a Dobrogei, s-au populat cu sute de noi sate, s-au transformat în arături cultivate cu cereale; întinderea arabilă, în aceeaşi perioadă, s-a extins de la 2,2 milioane ha la 6,1 milioane ha. Distribuită după sexe, populaţia României și-a păstrat, relativ, paritatea între masculin și feminin, dar ponderea populației masculine se reduce ușor (de la 51,64% în 1860 la 50,53% în 1912).

Mult mai importantă este structura locuitorilor după mediul pe care-l locuiau – rural și urban. Datele statisticilor vremii arată o menținere a raportului inițial de la 1860: 17,08% din populaţie trăia în mediul urban și 82,92% la sate. La recensământul din anul 1912, proporția era de 18,39 și, respectiv, 81,61%. O serie de economiști și demografi, însă, contestă caracterul urban al multor localități de la 1860, referindu-se la unele târgușoare cu 1000-1500 de locuitori, fără niciun atribut urban, în afară de aglomerarea agricol-comercială. Astfel se rectifică proporția urbană la 10,8%. De asemenea, este necesar să luăm în considerare că o parte din populaţia târgurilor și orașelor de provincie și de la periferiile orașelor mai mari aveau caracter rural agricol chiar și în anul 1914.

În ceea ce privește gradul de instrucție, la 1860, populaţia de peste 7 ani, știutoare de carte, reprezenta, în medie, sub 10%, cu o proporție mai ridicată la oraşe și una scăzută la sate. Diferența mare exista, și va persista încă un secol, între gradul de instruire al bărbaților, mai ridicat, și al femeilor, mult mai redus. La 1899, după datele recensământului general al populației, știutorii de carte reprezentau 22%, iar analfabetismul caracteriza 78% din populaţia de vârstă școlară; până în 1912, ponderea acestuia se reduce la 60,7%, aproape 40% fiind știutori de carte. Analfabetismul era mai extins la femei – 76,8%, din totalul lor – și mai redus, 45,2% la bărbați.

În ceea ce priveşte piramida vârstelor, populaţia României, datorită speranței reduse de viaţă, apărea mai tânără ca în alte țări. Astfel, copiii până la 15 ani reprezentau 40,6% din total, persoanele de la 16 la 40 ani aveau o pondere de 38,5%, iar împreuna, deci populaţia de până la 40 de ani, forma 78,5% din totalul populației.

Reforma agrară din anul 1921

Modul de evoluție a agriculturii și fenomenele specifice agrare interbelice au fost influențate într-un mod decisiv de restructurarea funciară și socială a proprietății, prin reforma agrară din anul 1921. Inițiată în 1913 de Partidul Național Liberal și promisă^[7] de regele Ferdinand în 1917, reforma agrară s-a exprimat juridic în legile provizorii din anii 1918-1920 și legile definitive din anul 1921, distincte pentru Vechiul Regat și pentru Transilvania, Bucovina și Basarabia.

Reforma agrară postbelică s-a impus ca o necesitate națională, ca o variantă în rezolvarea celei mai importante probleme sociale, cea a țărănimii:

ea urmărea în mod direct satisfacerea, cu mijlocul de producție de baza – pământul – a nevoilor majorității țărănimii de a-și duce relativ independent gospodăria agricolă și a diminua starea de pauperitate și sărăcie, acumulată după 1864, în satul românesc;
avea scopul, totodată, să mărească interesul producătorului agricol în refacerea și sporirea producției agricole;
în mod indirect, gruparea industrial-bancară a burgheziei, reprezentată de PNL, căuta, prin exproprierea latifundiilor, să reducă puterea economică a moșierimii conservatoare, redutabilă în competiția pentru puterea politică a țării;
de asemenea, în condiţiile marilor lupte sociale și revoluții din Europa postbelică, reforma agrară avea scopul de a ameliora și liniști starea politică tensionată a maselor țărănești.

Toate aceste țeluri au fost doar în parte realizate. În acest scop au fost expropriate cu plată 6,4 milioane ha de pământ arabil, pășuni și fânețe ale marilor proprietari, reprezentând 2/3 din suprafața moșiilor particulare, și în întregime domeniile Coroanei și ale statului. Legile prevedeau o cotă neexpropriabilă proprietarilor între 100-500 ha, de mărimea maximă beneficiind moșiile cu gospodării, investiții, plantații, crescătorii de vite. S-au împroprietărit definitiv aproape 1,6 milioane de gospodării țărănești fără pământ sau având până la 5 ha, dându-se prioritate soldaților participanți la război, văduvelor de război, orfanilor, țăranilor fără pământ; suprafața totală acordată de 3,5 milioane ha era formată nu numai din pământ arabil, ca la reforma agrară din 1864, dar și din pășuni și fânețe, ceea ce a completat mai bine necesitățile gospodăriei sătești. Prin aceleași legi de reformă agrară s-au constituit izlazuri comunale în suprafață de cca. 1,1 milioane ha și păduri comunale de cca. 800 mii ha. Restul pământului, până la întinderea expropriată, a format rezerve și ferme agricole de stat sau ale unor instituții publice.

Împroprietărirea țăranilor s-a făcut prin răscumpărare, plata pământului reprezentând de 20 de ori arenda, după prețurile din anul 1913 ale regiunilor respective; suma ratelor de plată ale împroprietăririlor s-a ridicat la 6,2 miliarde lei, din care, până în 1939 s-au achitat doar 3,2 miliarde lei^[8]. La rândul lor, marii proprietari au primit ca despăgubire titluri de rentă – obligațiuni de stat – în valoare de 9 miliarde lei. Notăm că, în urma inflației postbelice, valoare reală a obligațiunilor primite de expropriați, cât și a ratelor de plată ale țăranilor s-a redus de 4-5. Aceasta a ușurat considerabil sarcinile de plată ale împroprietăriților, pe de o parte, și a diminuat, pe de alta, posibilitățile de investire ale marilor proprietari despăgubiți.

Un rezultat major și imediat al împroprietăririi țărănimii a fost restrângerea categoriilor sale sărace și proletarizate, și lărgirea celor mijlocașe. Din această privință, reforma agrară, ca toate reformele de acest tip, nu a contribuit la diferențierea gospodăriilor țărănești, la dezvoltarea lor pe calea capitalismului, cum se susține adesea, ci, din contră, a frânat aceste procese, a lărgit categoria gospodăriilor cu relativă independență economică și a diminuat intensitatea proletarizării economiei țărănești. Reformele agrare, pe de altă parte, au avantajat indirect și gospodăriile înstărite și procesul de generare a capitalismul, întrucât au mărit oferta de pământ țărănesc, necesar formării exploatațiilor agricole mari (prin comasare).

Înfăptuirea reformei agrare cu toate operațiunile juridice și tehnice, de măsurare și punere în proprietate, s-a prelungit 6-7 ani; procesul îndelungat s-a desfășurat în condițiile unor acțiuni ale marilor proprietari de a diminua suprafața cuvenită țăranilor și a-și menține întinderi cât mai mari; s-au răspândit practicile de corupție, de fraude și înșelăciune la măsurarea loturilor, la înscrierea în tabelele de împroprietărire; sute de mii de procese s-au judecat la tribunale, iar numeroși politicieni s-au implicat în neregulile exproprierii și împroprietăririi, îmbogățindu-se.

În concluzie, prin reforma agrară din 1921 s-a restrâns considerabil rolul și importanța marii proprietăți moșierești, dar și a marii exploatații în agricultura țării. Totodată, înzestrarea cu pământ a majorității țăranilor a redus tensiunea agrară socială și a transformat agricultura într-o zonă de exploatare predominant mică țărănească. Reforma a modificat atât structura socială, cât și pe cea politică a țării: desființarea marilor latifundii a subminat baza de putere economică a unuia dintre principalele partidele de guvernământ de până atunci – Partidul Conservator – care a și fost desființat în 1924. În același timp, aplicarea votului universal și împroprietărirea majorității țărănimii au adus pe scena țării, la viaţa politică, cea mai numeroasă clasă din România și corespondentul său politic, Partidul Țărănesc. Lupta electorala dintre partide se va da de acum pentru influențarea și cucerirea masei țărănești, care constituia 75-80% din electorat.

Dispariția marilor latifundii (moșiile de peste 5000 ha) și a marii arendășii a restrâns și sfera de dependență economică a țărănimii de marea proprietate, iar practicile învoielilor agricole s-au diminuat considerabil, nemaiconstituind o problemă socială majoră.

Reforma agrară din 1921 a realizat prioritar funcții sociale și politice, scopul economic rămânând în subsidiar. Agricultura românească, după reformă și datorită modului în care a fost implementată aceasta, și-a diminuat capacitatea productivă și contribuția sa la economia națională, întrucât mica exploatare țărănească (predominantă în noua economie agricolă) a fost supusă unui puternic proces de deteriorare din partea unor factori externi și interni. Agricultura românească în urma acestor restructurări fundamentale evolua, în perioada interbelică, în trei planuri și urmând trei tendințe principale: exploatația mica țărănească (până la 10-15 ha); exploatația agricolă mijlocie (peste 10-15 ha); exploatația agricolă predominant capitalistă (30-50 ha).

Structura proprietății după reforma agrară

Redistribuirea proprietății funciare rurale și procesul de diferențiere și împărțire prin moștenire au contribuit la modificarea compoziției suprafețelor pe grupe sociale. Piramida grupelor de proprietate, după un deceniu de la reforma agrară, arăta un grad ridicat de polarizare a pământului, cu efecte economice și sociale profunde asupra vieții satului. La recensământul agricol din anul 1930 au fost înregistrate 3,3 milioane exploatații agricole posedând 12 milioane ha suprafață însămânțată, întinderea totală fiind de 19,8 milioane ha. Exploatațiile se distribuiau astfel pe categorii și după suprafață agricolă, în procente:

Categorii de mărime	Ponderea numărului exploatațiilor	Ponderea suprafeței exploatațiilor	Suprafața medie pe exploatație ha
Total	100	100	–
Până la 10 ha	92	48	3,1
10-50 ha	7,2	19,8	16,6
Peste 50 ha	0,8	32,2	254,6

Micile gospodării țărănești în număr de cca. 3 milioane și reprezentând 92% din totalul exploatațiilor agricole ale țării foloseau 48% din suprafața totală; exploatațiile mijlocii, țărănești în mare măsură, în număr de 235.000, sau 7,2% din total, utilizau 19,8% din întinderea agricolă; exploatațiile mari, în număr de numai 25.000 unități, posedau peste 6,4 milioane ha pământ agricol și păduri, din care arabil 2,4 milioane ha. Diferența de suprafață medie exploatată de fiecare cele trei categorii de exploatații este semnificativă: cele mici țărănești 3,1 ha, cele mijlocii țărănești 16,6 ha și cele mai predominant capitaliste 254,6 ha.

Exploatațiile mijlocii și mari manifestă o tendință evidentă de consolidare, de concentrare, în timp ce gospodăriile mici țărănești sunt supuse procesului de diferențiere – puține se consolidează, mai ales cele mai înstărite, dar majoritatea, cele mici și foarte mici suferă un proces de ruinare, pierzând pământul și mijloacele de muncă. Polarizarea gospodăriilor țărănești în cele doua direcții este evidentă după datele recensământului din 1930. Astfel, 610.000 gospodării aveau în medie numai 0,5 ha; 1,1 milioane gospodării posedau în medie 2 ha; 750.000 dispuneau în medie de 4 ha, iar 560.000, mai bine situate, aveau în medie 7 ha; din cele 3,3 milioane de gospodării, peste jumătate, adică 1,7 milioane, dispuneau în medie de 1,5 ha, ceea ce punea familiile respective în imposibilitatea de a trăi din produsul agricol; la acestea se adaugă, în aceeaşi situație, încă cca. 600.000 gospodării fără pământ. Prin urmare, 2,3 milioane de familii țărănești sărace, reprezentând majoritatea țărănimii, nu aveau o bază proprie, întreagă, de mijloace de muncă necesare pentru asigurarea existenței; ele vindeau forță de muncă pe bani sau produse agricole gospodăriilor agricole mai mari, se angajau la construcții, în industrii extractive și sezoniere la diferite activități în orașe.

În concluzie, structura proprietății funciare și a exploatației agricole, modificate radical prin reforma agrară, au fost supuse proceselor inerente economiei de mărfuri, legilor concurenței și valorii, urmând procesul general de diferențiere a gospodăriilor mici țărănești. Evoluția și structura agriculturii interbelice se afla sub semnul bipolarității: pe de o parte, majoritatea gospodăriilor țărănești (milioane), cu resurse slabe, cu rezultate mediocre și proaste, fără perspectiva unei dezvoltări superioare; pe de alta, vreo 260.000 de exploatații agricole, sub o zecime din totalul exploatațiilor agricole ale țării, capabile de dezvoltare și acumulare, dar cu totul insuficiente pentru modificarea tendinței generale regresive a agriculturii românești.

În anii interbelici, cu toate condițiile dificile pentru agricultură, are loc un proces de înzestrare cu mașini și unelte agricole mai susținut decât în perioada antebelică. Beneficiarele acestui proces sunt însă, în principal, exploatațiile mijlocii și mari, cu resurse financiare pentru investiții. Operațiunile agricole care solicitau cel mai mare volum de muncă, aratul, întreținerea culturilor, transportul, rămân în continuare manuale. Gospodăria țărănească de până la 10 ha, acoperind 60% din suprafața arabilă, utiliza, ca și înainte, mijloace tradiționale – plugul, grapa, căruța, sapa, coasa, secera etc. – și munca sa manuală. Ca urmare, procesul de mecanizare din agricultura românească era încă în faza de început, câmpul agricol fiind dominat de mijloace de muncă și tehnologii de cultură tradiționale, întârziate, care produceau randamente scăzute la ha. Potențialul economic al țării din acea vreme nu putea asigura marile investiții în mecanizarea agriculturii, după cum nici mica exploatație țărănească, parcelară, fărâmițată nu putea să utilizeze mașini și nici tehnologii agricole moderne. Agricultura intrase într-un cerc vicios: mica gospodărie nu dispunea de resurse pentru înzestrare din cauza randamentelor și veniturilor sale reduse; dar creșterea veniturilor agricole nu se putea realiza fără reorganizarea exploatațiilor și înzestrarea lor cu inventar modern.

La vremea respectivă, numeroși economisiți, agronomi, sau politicieni români au propus variate soluţii pentru scoaterea din impas a agriculturii țărănești din care aceea de constituire a țărănimii în cooperative de producție și desfacere, sprijinite de stat, a întrunit majoritatea opțiunilor și argumentelor.

Cooperația – soluție posibilă a problemelor agrare

Între căile proiectate de economiști și agronomi pentru deschiderea progresului în agricultură era și aceea a organizării țăranilor în variate forme de cooperare: de consum, aprovizionare, desfacere, producție etc. Problema necesităţii și avantajelor cooperației a fost mereu dezbătută în presa interbelică, continuare de fapt a discuţiilor de dinainte de 1914. În România, cooperația avea nu numai tradiția discuțiilor, ci și a aplicării practice. Dacă până atunci cooperația sătească își punea ca obiectiv principal să înlesnească arendarea sau cumpărarea de pământ de către țărănime, o dată cu înfăptuirea agrară din anul 1921, obiectele ei s-au schimbat; cooperația era chemată să aprovizioneze satele cu mijloace de producție, mașini agricole, cu bunuri de consum ieftine; să procure, în continuare, credite avantajoase țărănimii; să realizeze, prin înlăturarea intermediarilor speculativi, valorificarea produselor agricole, iar după unii economiști să modifice sistemul economico-social al agriculturii.

În perioada interbelică a crescut preocuparea statului, a guvernelor, pentru extinderea și dezvoltarea cooperației rurale și urbane (cooperative meșteșugărești). Legislativul a elaborat o serie de acte normative de funcționare, control și sprijin a cooperației din partea statului.

Până la 1917, țărănimea, în marea ei majoritate, nu conta prea mult pentru partidele politice în alegerile electorale, ea având dreptul de vot cenzitar, respectiv doar 1/50 parte din voturile directe. Ca urmare, luptele electorale puneau în joc mai ales populaţia urbană. După acordarea dreptului de vot egal și general a crescut foarte mult interesul partidelor politice pentru electoratul țărănesc, acesta reprezentând partea hotărâtoare din numărul de voturi. Astfel că orice măsură legislativă care privea viaţa economică, socială, politică, culturală a satelor intra în miza de luptă pentru cucerirea voturilor țărănimii. Aceasta, pe de o parte, a creat o emulație între partidele și guvernele diferitelor culori politice să se preocupe mai intens de problematica rurală; dar interesul apărea cu precădere în campaniile electorale sau în postura de opoziţie. Odată venite la guvernare, diferitele partide scădeau tensiunea preocupărilor agrare, cu excepţia situațiilor în care se mai formau unele organisme, instituții noi.

Cooperația a fost cea mai cuprinzătoare forma de activitate organizată în mediul rural, cu organe centrale, județene și în teritoriu, de însemnătate deosebită pentru lupta politică. Și oricâte străduințe s-au depus și oricâte pledoarii s-au făcut de către unii lideri politici pentru scoaterea cooperației de sub influențe politice, valoarea ei pentru dobândirea voturilor era atât de mare, încât toate declarațiile politice electorale despre independența acestei mișcări au rămas fără finalizare. Aşa se face că legislaţia cooperatistă din perioada interbelică a fost bogată și substanțială și datorită faptului că un guvern venit proaspăt la putere anula legislaţia elaborată și aplicată de precedentul guvern și introducea una nouă, în concordanță cu viziunea sa social-politică și cu interesele sale, sau numai pentru a arăta că vechea lege era proastă și cea nouă era mai bună.

Imediat după înfăptuirea „Marii Uniri”, se organizează conducerea cooperației prin crearea unui organism: Casa Centrala a Cooperației și a Împroprietăririi Sătenilor, accentul căzând pe imperativele momentului și ale problemei țărănești. Pentru cooperația urbană se înființează o Direcție Generala a Cooperativei Orășenești, în 1920, pe lângă Ministerul Muncii și Ocrotirii Sociale. Apoi, până în anul 1923 se adopta câteva legi privitoare la extinderea legislației românești a cooperației asupra tuturor societăților cooperative din provinciile unite la România.

Cea mai importantă legiferare o constituie însă adoptarea Codului Cooperației, în iulie 1928, fiind prima integrală a legislației cooperative în România și subliniind importanța majoră acordată de parlament acestei probleme. După schimbarea guvernului liberal cu guvernul național-țărănesc, în anul 1929, este suspendat Codul Cooperației adoptat cu un an în urmă și se aplică o nouă lege „pentru organizarea cooperației”, în viziunea Partidului Național Țărănesc. După venirea la putere în anul 1934, guvernul Partidului Național Liberal anulează legea cooperației din 1929 și aplică o nouă legislație, cea din 1935; în 1938, după instituirea puterii politice dictatoriale regale în stat, se dă o nouă organizare cooperației, Institutul Național al Cooperației.

Ceea ce s-a modificat prin schimbarea repetată a legislației nu au fost însă normele de organizare și funcționare ale cooperativelor, care au rămas practic nemodificate, ci formele de organizare și conducere, centrale și federale, conducătorii acestora, după culoarea partidelor, și modalitățile de control, îndrumare, precum și raporturile lor cu statul. Specialiștii români în domeniul cooperației calificau aceste schimbări legislative – în parte dăunătoare sistemului – ca instabilitatea legislativă a cooperației.

Principiile cooperației porneau de la proprietatea individuală cu toate avantajele și dezavantajele de ordin economic, cultural și social care decurg de aici. Acțiunea cooperatistă se sprijinea pe ideea de bază a solidarității asociaților. Aderarea la organizația cooperatistă se făcea voluntar și interesat în avantajele pe care le oferea, iar cooperația trebuia să aibă autonomie față de partidele politice și față de stat; amestecul lor în viața cooperatistă era considerat dăunător. În viziunea promotorilor acestui concept, statul putea însă să folosească organismul cooperativ pentru anumite acțiuni de intervenție în favoarea unor categorii economice, în special ale țărănimii.

În ultima legislație a cooperației din anul 1938, se prevedea direct că „toate avantajele pe care statul le acordă în vederea îmbunătățirii agriculturii ca: distribuirea de semințe selecționate, înlesnirea pentru procurarea de reproducători de rasă, ușurări pentru procurarea de mașini se vor acorda de preferință cooperativelor de exploatare”.

În viziunea lui G. Mladenatz (unul dintre cei mai mari teoreticieni ai cooperației) „cooperația reprezintă un adevărat sistem de economie socială”. Celula lui este „întreprinderea cooperativă” care, adoptând în mare măsură regulile de organizare și funcționare ale întreprinderii capitaliste… prezintă totuși caracteristica fundamentală de a fi o întreprindere colectivă, în sensul că este legată în chip organic de economiile particulare ale asociațiilor care formează întreprinderea”. În ansamblul său, „sistemul economic al cooperației este federalist și ține seamă de condițiile de viață speciale ale diverselor categorii și ale diverselor regiuni economice”; el permite „prin articularea graduală a acestor organizații pe regiuni ori pe categorii să se elaboreze și să se execute un plan economic”, așezat pe baze raționale și unitare și „nu cade într-un centralism colectivist uniformizat”. Este cert, conclude autorul, că „ideea și acțiunea cooperativă au interesat masele largi ale populației muncitoare de la sate și din orașe. În special în lumea satelor cooperația a fost singura formă de manifestare colectivă a țărănimii noastre pe tărâm economic”.

În perioada interbelică, evoluția cooperației a urmat curbele ascendente și descendente ale vieții economice românești în general. Îndată după „Marea Unire”, în patrimoniul cooperatist al țării a intrat cooperația din provinciile istorice românești ingrate în statul naţional unitar. Cele din Transilvania și Banat erau organizate, prin tradiția din imperiul habsburgic, pe naționalități: ramura românească, cea maghiară și cea săsească și șvăbească; toate s-au integrat treptat în sistemul național de cooperație.

Cooperația postbelică cunoaște evoluția ascendentă a anilor 1921-1929, determinată de nevoia de credite a țărănimii după reforma agrară, de nevoia de aprovizionare mai avantajoasă a gospodăriei rurale și urbane, a populației muncitoare, de necesitatea de valorificare a produselor țăranilor. În consecinţă, sporește numărul de cooperative, numărul asociaților și fondurile financiare utilizate.

Ca întreaga economie, și cooperația intră, după 1929, în criză economică; crizele comercială, bancară și agrară s-au repercutat asupra cooperației de consum, a celei de credit și a obștilor, cu o forță distructivă. Criza cooperației se prelungește până la mijlocul anilor 1930. Asupra efectelor negative ale crizei, în reducerea numărul de cooperative, a numărului de asociați și a capitalul cooperației, a acționat și conversiunea datoriilor agricole din 1934^[9] care a lăsat cooperativele de credit fără resurse.

Numărul asociaților pe principalele categorii de cooperative, între 1921 și 1938, redat în mii:

Anii	Total	Credit	Consum, aprovizionare	Forestiere	Obști	Diverse
1921	856	705	136	35	–	9
1930	1433	1127	228	34	27	16
1935	1381	1097	208	24	21	32
1938	1453	1115	214	29	26	69
1938 %	100%	76,7%	14,7%	2%	1,8%	4,8%

Până la 1930 cooperația făcuse progrese sensibile. Apoi, până în anul 1938, diferitele categorii de cooperative abia reușesc să revină sau să se apropie de nivelul lui 1930, cu excepţia celor din categoria „diverse”, în ascensiune.

Tabelul de mai sus ne dă posibilitatea să determinăm și structura cooperației: în 1938, 76,7% din membrii erau cuprinși în cooperativele de credit, în Băncile Populare; 14,7% în cele de consum și aprovizionare, 1,8% în obști de arendare și cumpărare a pământului, iar 4,8% în cele diverse – meșteșugărești. Nu putem folosi pentru dinamica cooperației ca și pentru oricare alte ramuri economice, indicatori valorici, întrucât marea variație a valorii monedei sub acțiunea inflației denaturează rezultatele.

O caracteristică a cooperației interbelice românești constă în dezvoltarea ei mult mai firavă decât la începutul secolului, atât ca timp de creștere a unităților și membrilor, cât și în privința surselor financiare. Dar spre deosebire de perioada anterioară lui 1914, se remarcă două tendințe: dezvoltarea slabă și stagnarea cooperației rurale, pe de o parte, și ascendența cooperației urbane, pe de altă parte.

Astfel, între 1931 și 1937, numărul membrilor cooperativelor rurale se reduce la 85,7% din total, în timp ce acela ai cooperativelor urbane sporește de la 9,2% la 12,4%; cresc și mai mult mijloacele financiare ale cooperativelor urbane ajungând până la 32% din totalul fondurilor utilizate. Centrul de greutate al cooperației tinde să se mute la orașe, crescând importanța cooperativelor de consum, de aprovizionare și meșteșugărești.

O apreciere generală, dar nu și de capacitate economică este aceea că, prin numărul său, de circa 1,5 milioane de membri, la sfârșitul perioadei, mișcarea reprezenta circa 13,8% din totalul populației active a țării, atestând și astfel însemnătatea cooperației în România. Cu toate acestea, în comparație cu alte țări, îndeosebi occidentale, mișcarea cooperatistă era încă slabă, neconsolidată. În România la o unitate cooperativă reveneau peste 2600 locuitori, în vreme ce în Elveția reveneau 482 locuitori, în Danemarca 523, în Cehoslovacia 1318, dar în țările vecine, Polonia 1860, Ungaria 2952, Iugoslavia 2111 și Bulgaria 3936. Densitatea participării la cooperație în România era de câteva ori mai mica decât în țările cu o mișcare dezvoltată.

În concluzie, se poate constata că în anii interbelici cooperația nu a înregistrat progrese spectaculoase, deşi transformarea marii proprietăți funciare în mica proprietate ar fi presupus să impulsioneze pe țărani în folosirea cooperației pentru dezvoltarea gospodăriilor lor. O cauză importantă a participării slabe a populației la formele cooperatiste era considerată de specialiști a fi neîncrederea celor interesaţi în capacitatea cooperației de a-i sprijini în rezolvarea problemelor lor materiale și financiare. Această neîncredere era generată, după cum o relatează o întreagă literatură, de abuzurile numeroase și corupția politică practicate în cooperative. Nicolae Ghiulea, un specialist în cooperație, considera că prin „incapacitatea aproape obișnuită a conducătorilor, neîncrederea în conducători și totuși lipsa de discernământ în alegerea conducătorilor, a formării de partide care urmăresc vădit scopuri personale, certuri nesfârșite între membri care conduc cele mai bune cooperative la ruină sau lichidare” determină populația să privească cu suspiciune participarea la aceste organisme. Alte cauze ale eficienței scăzute a cooperației erau: dispersarea mișcării cooperatiste prin unități mici, fără putere economică; slaba forţă economică a membrilor săi; sprijinul precar al statului; folosirea cooperației și a membrilor săi în luptele politice.

Bibliografie:

AXENCIU, Victor, Avuția națională a României. Cercetări istorice comparate 1860-1939, Centrul Român de Economie Comparată și Consensuală, București, 2000.

AXENCIU, Victor, Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă și contemporană, Editura Fundației România de Mâine, București, 1997.

BAN, Cornel, Dependenţă şi dezvoltare: economia politică a capitalismului românesc, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2014.

CHIROT, Daniel, Social change in a peripheral society: the creation of a Balkan colony, Academic Press, New York, c.1976.

DOBROGRANU-GHEREA, Constantin, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Editura Librăriei SOCEC & Comp., Societate Anonimă, București, 1910.

MURGESCU, Bogdan, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iași, 2010.

PĂTRĂȘCANU, Lucrețiu, Un veac de frământări sociale 1821-1907, Editura Politică, București, 1969.

[1] Pătrășcanu, pornind de la cercetările lui Radu Rosseti, spune că pământul aparținea cu titlu de folosință obștii locuitorilor dintr-un sat. Un drept de proprietate în sine nu a existat nici pentru boier, nici pentru obștea satului:

„În ce consta dreptul stăpânului de moșie? În aceea de a sili pe țăran la îndeplinirea îndatoririlor. Mai mult, dreptul de folosință era subordonat în mod absolut, îndeplinirii acestor obligații. Țăranul liber nu-și putea valorifica acest drept de folosință decât în aceste condiţii, care nu aveau caracterul unui raport personal între stăpânul de moșie și țăran, ci au luat forma unui raport direct între stăpânul de moșie și pământ. (…) Numai în măsura în care boierul avea drept de dreptul de folosință asupra pământului – și nu asupra persoanei țăranului – țăranul era obligat să-i servească rentă în natură”. (Lucrețiu Pătrășcanu, Un veac de frământări sociale, Editura Politică, 1969, p.13)

Tot Pătrășcanu: „Veacuri de-a rândul, țărănimea din cele două principate a trăit în cadrul unei economii naturale. În gospodăria sa, țăranul român, cu uneltele sale și-a produs toate cele necesare vieții. Până în secolul al XVIII-lea el nu apare nici ca vânzător, nici ca cumpărător de mărfuri, decât în mod cu totul excepțional. Numai către sfârşitul acestui secol intervine o schimbare. În tot acest timp însă (…) obligațiile țăranului față de stăpânul moșiei erau de a da a zecea parte din roadele pământului, să-i furnizeze anumite produse ale industriei lui casnice, să-i dea anumite plocoane de Paști și Crăciun – în completarea rentei în natură pe care o plătea. El mai are obligat să lucreze și trei zile pe an – zile de clacă. Această obligație – Radu Rosseti – era însă ușoară, munca țăranului fiind mai mult folosită la reparații și transport și nu în agricultură. Însuși numele arată că era vorba de o muncă fără deosebită consistență sau intensitate.” (Ibidem, p.11)

În continuare, Pătrășcanu spune că începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea se face trecerea, treptat, de la un regim feudal, la unul iobăgist. Asta însemna că acum renta se plătește în principal în muncă, și nu în natură: „Odată cu apariția rentei în muncă, devenită obligația principală a țărănimii, apare și tendința stăpânului moșiei să limiteze dreptul de folosință al țărănimii asupra pământului. Din punct de vedere al cadrului economic general, în care apare regimul iobăgist, asistăm la dezvoltarea economiei de schimb, pe seama economiei naturale, aflată în floare, în regim feudal” (Ibidem, p.14).

[2] Angara – nume generic dat obligațiilor în muncă impuse țărănimii; dificultate, greutate de ordin material, necaz, belea.

[3] De natură juridică.

[4] Actul/Lovitura de stat de la 2 mai 1864: În contextul opoziției conservatorilor la reformele pe care le dorea implementate, mai ales reforma agrară, Cuza dizolvă Adunarea Legiuitoare (parlamentul) și promulgă un act fundamental nou (practic o nouă constituţie) în care domnitorul are puteri sporite. Acțiunile lui Cuza au fost aprobate de cetățeni printr-un plebiscit.

[5] S-a făcut multă vâlvă despre faptul că mulți dintre acești arendași ar fi fost „străini”, evrei (în Moldova) și greci (în Țara Românească). Acești arendași „străini” erau cei mai urâți dintre toți, fapt ce a dus la nașterea unor puternice sentimente xenofobe. Evreii erau într-adevăr suprareprezentați la nivelul arendașilor, dar asta se datora faptului ca nu aveau dreptul să dețină pământ i.e. erau obligați să se orienteze spre alte domenii. Nu erau majoritari, dar în Moldova puteau crea impresia de majoritate din cauza suprareprezentării. Despre situația din Țara Românească, Daniel Chirot spune că, în afara Câmpiei Bărăganului, mai puţin de o treime din pământul dat în arendă era administrat de arendași străini. Ce știm sigur e că arendașii erau oameni „ai locului”, i.e. nu puteau să administreze pământuri în Botoșani și să locuiască în București.

[6] Chirot afirmă că, în 1864, 2% din pământul productiv (adică excluzând pădurile și pârloagele) era „proprietate de stat”, dar nu dezvoltă problema; posibil să fie vorba despre pământul care avea sa fie folosit la reformă. Ideea de proprietate de stat e ceva ce se va dezvolta în perioada interbelică.

[7] Este important de menționat faptul că elitele și-au „regăsit” voința politică de a rezolva cea mai importantă problemă socială și politică a țării, abia în momentul în care jumătate din aceasta era ocupată de armate străine și când însăși privilegiile de care se bucurau erau puse serios în pericol.

[8] Se făceau presiuni asupra țăranilor în vederea achitării impozitului funciar (foncirea). În contextul marii crize, guvernul a urmărit o politică de-a dreptul draconică de percepere a tuturor taxelor care îi erau datorate de către țărani, mergând atât de departe încât a ajuns să scoată la licitație proprietățile celor ce nu-și plătiseră impozitele. La aceasta se mai adăugau și alte cheltuieli personale ale țăranilor care erau obligați să facă credite pentru a cumpăra echipament agricol. Situația economică a țăranilor a devenit atât de gravă încât statul a fost obligat să dea o serie de legi de conversiune a datoriilor agricole.

Keith Hichens spune: „Datoria particulară s-a dovedit a duce la ruinarea unui număr mult mai mare de țărani decât au făcut-o impozitele către stat. Majoritatea datornicilor contractaseră împrumuturi atunci când prețurile agricole erau înalte, iar perspectivele de rambursare luminoase. Totuși, chiar atunci, în anii ’20, țăranii avuseseră mari dificultăți în obținerea de împrumuturi avantajoase, într-o epocă de extindere a creditelor, ce a caracterizat anii ’20, investițiile au curs spre industrie și comerț, domenii ce promiteau mari beneficii, mai curând decât spre mai puțin profitabila și mai riscanta agricultură. Întrucât societățile oficiale de credit, precum băncile populare, aveau doar resurse limitate, mulți țărani s-au îndreptat spre cămătari, care, de obicei, le acordau împrumuturi pe termen scurt și cu dobânzi mari. Totalul datoriilor agricole a atins repede proporții cutremurătoare. Povara a fost resimțită cel mai greu de țăranii mai săraci; în 1932, două treimi dintre aceștia, posedând mai puțin de 10 ha, nu-și achitaseră împrumuturile. La început, guvernul a încercat să rezolve problema pe felii, dar, în cele din urmă, la 18 decembrie 1931, acesta a suspendat strângerea forțată a datoriilor proprietarilor rurali și a adoptat un masiv program de conversie a datoriilor. În anii 1932-1934, au fost aprobate patru legi privind datoriile agricole, ce nu au lăsat nici o îndoială în privința gravității situației și a dorinței multora dintre cei de sus de a pune capăt agitației țărănești, care, se temeau ei, amenința ordinea socială existentă. Pentru a pune capăt crizei datoriilor, aceștia au găsit însă o soluție ce a adus beneficii oligarhiei financiare, pe seama maselor de contribuabili, care trebuiau până la urmă să suporte povara costului conversiunii datoriilor.” (Keith Hitchins, România 1866-1947, Humanitas, 2013, pp. 410-411)

[9] „Reducerea puterii de cumpărare, cauzată de criza economică mondială, a sporit şi alte poveri. În anii anteriori, de comparativă prosperitate, când prețurile obținute de agricultori pe produsele agricole fuseseră încurajatoare, mulţi țărani mai înstăriți s-au îndepărtat de sistemul tradițional de agricultură făcut pentru subzistență. Ei au împrumutat bani de la bănci ori de la persoane particulare cu care şi-au sporit suprafețele de pământ pe care le-au ameliorat, au cumpărat mașini agricole, animale de rasă, seminţe selecţionate sau au plătit forța de muncă închiriată. Cei mai săraci dintre săteni au împrumutat, de asemenea, bani, dar pentru a cumpăra alimente în perioadele critice ale anului, în lunile de dinaintea recoltării, când rezervele lor din recolta precedentă erau epuizate, pentru care au plătit, de regulă, dobânzi uzuale, de până la 50% sau chiar mai mari. Odată cu scăderea prețurilor produselor agricole toţi acești țărani datornici au devenit insolvabili.

Creditorilor le stătea la dispoziţie soluția legală a scoaterii la vânzare silită a bunurilor persoanelor rău platnice. Însă diminuarea prețului pământului a fost atunci atât de mare încât, în foarte multe cazuri nu mai acoperea valoarea creanței restante. În plus, deposedarea debitorilor de averea avută în proprietate devenea o operație extrem de riscantă, atâta vreme cât numărul celor datornici dintr-o anumită localitate era destul de mare. Împotrivirile acestora din urmă faţă de încercările creditorilor de a le prelua bunurile deveniseră o acțiune extrem de riscantă pentru executorii trimiși la sate. Cum neliniștea socială se extindea continuu, guvernanții s-au văzut nevoiți să intervină pe căi legale pentru a stopa executările silite. Apoi, s-a încercat prin patru legi de conversiune reducerea datoriilor agricole şi urbane. Ultima, cea din 7 aprilie 1934, care a devenit operantă, a redus datoriile agricole şi urbane la un cuantum de 50% şi la plata lor eșalonată în decurs de 17 ani, cu o dobândă de numai 1% pe an.

Măsura conversiunii datoriilor a salvat pe agricultori şi pe ceilalţi debitori de la faliment, dar, pe de altă parte, în pofida faptului că statul a acoperit, prin Banca Națională a României, o bună parte a pagubelor suferite pe această cale de către instituțiile de credit, multe dintre acestea nu s-au mai putut reface, dispărând în anii următori de pe piața financiară. Astfel, dacă la bilanţul din 31 decembrie 1930 fuseseră înregistrate 1122 bănci comerciale, cu un capital social de 16 980 milioane de lei, la 31 decembrie 1941 numărul lor scăzuse la 272, iar capitalul social la 7500 milioane de lei. Nu numai că prin aplicarea legii de conversiune din 7 aprilie 1934 organizația bancară a României a primit o lovitură violentă, dar, în același timp, ea a exclus total populaţia de la credite. Mitiţă Constantinescu scria în acest sens, în anul 1934, că, după conversiune, milioane de țărani şi de muncitori nu mai găseau nicăieri credite pentru rezolvarea celor mai elementare probleme ale lor.” (Dumitru ȘANDRU, „Criza din 1929-1933 și criza actuală” în Sfera Politicii, Anul XVII, nr. 133, martie 2009, pp. 53-60 ).

Chestiunea proprietății (1864-1938)

Fără adăpost: politica de locuințe în Ucraina pe timp de război

The land question (1864-1938)