BLOCul pentru Locuire – poziţia sa critică faţă de evenimentul „Housing Forum” (12 septembrie 2018, Bucureşti) şi faţă de propunerile de politici de locuire prezentate acolo 

Este al doilea an în care ONGul Habitat for Humanity România organizează un forum despre locuire, la care reprezentanţi ai intereselor private – corporaţii multinaţionale bancare, de utilităţi şi materiale de construcţie, Banca Mondială (BM) – sunt invitaţi de seamă. Invitaţii din mediul privat multinaţional îşi dau cu părerea despre nevoia de locuinţe şi viitorul locuirii, desigur promovând strategii publice/măsuri politice/programe profitabile pentru corporaţiile lor şi trecând sub tăcere problemele pe care chiar ei le produc.

Aceste evenimente reflectă că există o deschidere din partea BM față de temele celor două ateliere ale forumului: (1) legalizarea așezămintelor informale; (2) nevoia de locuințe sociale. Noi observăm modul în care cele două pro­blematici se integrează în discursul și practica dominantă a BM, subordonându-se principiului de bază al politicii sale, și anume eficientizarea pieței de locuințe. Mai concret, BM creează o oportunitate pentru organizațiile neguvernamen­tale și companiile private ca acestea să caute soluții de legali­zare, respectiv de creare de locuințe sociale care să slujească la rândul lor piața de locuințe, respectiv privatizarea, como­dificarea și financializarea locuirii.

Anul acesta, scena forumului a fost ocupată de două re­prezentante ale Băncii Mondiale, care au susținut, pe scurt, următoarele:

1. Politicile de locuire trebuie concentrate pe susţinerea dezvoltatorilor imobiliari şi a instituţiilor financiare-adică exact ceea ce a condus la criza din 2008, exact ce impune BM de câteva decenii, prin acordurile sale de împrumuturi, cu rezultate dezastruoase peste tot în lume. Ne uimeşte am­nezia de care dă dovadă BM în această privinţă.
2. Protecţia chiriaşilor blochează dezvoltarea de locuinţe -ceea ce nu este doar aberant, ci şi periculos pentru chiria­şii şi aşa aflaţi în poziţii vulnerabile pe piaţa chiriilor private, de-reglementate.
3. Se dorește o separare între politicile de locuire pentru cele mai sărace persoane, care să primească sprijin de la stat (ajutoare sociale deja mult reduse faţă de nevoi), şi politici­le pentru persoanele care, deşi sunt sărace, au totuşi nişte resurse limitate, astfel încât ar putea fi lăsate să se descurce singure pe piaţa imobiliară şi pe piaţa de credite/împrumu­turi (mergând către îndatorare profundă).
4. Numărul mare de proprietari individuali îi încurcă pe marii dezvoltatori şi investitori imobiliari şi, deci, ar trebui limitat; în schimb, ar trebui încurajate să crească firmele private deţinătoare de imobile pentru închiriere. Din nou ne uimeşte amnezia de care dă dovadă BM, care a impus guvernelor României în anii ’90 şi 2000 facilitarea privatiză­rii locuinţelor şi direcţionarea de programe bugetare către proprietarii de locuinţe. Acum însă, BM îi preferă doar pe marii proprietari imobiliari, de tipul corporaţiilor, care încă nu au destul loc pe piaţă din cauza proprietarilor mai mici.

Rapoartele şi discursurile BM susțin că statul social nu mai funcţionează, fără să ne spună cum acordurile cadru de împrumuturi cu BM, de-a lungul ultimelor decenii, au măcinat treptat statul social.

Rapoartele şi discursurile BM spun că nu ne mai putem aştepta ca statul să facă locuinţe sociale şi publice, fără să ne spună că BM descurajează implementarea de programe naţionale/locale de construcţie de locuinţe sociale în fondul locativ public, pentru că locuinţele publice limitează pro­fiturile posibile pe piaţa imobiliară şi interesele private pe care BM le susţine.

Prin autoritatea lor, BM şi alte organizaţii internaţionale definesc discursul dominant pe tema locuirii, pe care foarte rapid îl şi naturalizează, prezentându-l ca pe ceva neutru, de la sine înţeles. Principiile centrale ale acestui cadru discur­siv şi ideologic sunt:

a) statul să bugeteze programe de locuinţe astfel încât să susţină dezvoltatorii imobiliari, asigurându-i că îşi vor rea­liza obiectivul (acumularea de profit);

b) aşezările informale să fie reglementate prin lege astfel încât ele să faciliteze acumularea de taxe, precum şi con­tracte noi (deci acumularea de profit) pentru distribuitorii multinaţionali de utilităţi.

BM şi alte organizaţii internaţionale creditoare cheamă experţi, ONGuri, cercetători etc. să găsească soluţii tehnice care să se subordoneze acestor principii şi acestui cadru dis­cursiv/ ideologic/ politic deja dat.

Asta este şi ceea ce am văzut la forumul organizat de Habitat: nu doar că nu au existat păreri contrare din partea altor invitaţi la eveniment, dar nici măcar publicul nu a fost lăsat să vorbească. Trebuia să stai cuminte pe scaun, în tă­cere, să trimiţi întrebări de pe smartphone printr-un portal online, iar moderatorul alegea ce întrebări „mai populare” să pună. Şi asigura aparenţa consensului, astfel încât invita­ţii de la BM să nu fie deranjaţi de vreo critică.

 

Recapitulare: care este situaţia locuirii în Europa de Est?

Pentru a răspunde, e necesară o analiză critică a activi­tăților Băncii Mondiale în acest context în ultimele decenii.

BM a impus ţărilor creditate, prin documentul „Hou­sing: Enabling Markets to Work” (1993), o privatizare rapidă a locuirii, retragerea autorităţilor publice din construcţia şi dezvoltarea de locuinţe sociale, precum şi dereglementarea dezvoltărilor imobiliare. BM a continuat să impună aceste direcţii de politici publice pe tot parcursul anilor ’90 şi 2000 și să facă presiunea pentru privatizarea locuirii şi lărgirea şi dereglementarea pieţei imobiliare venită de la UE, în peri­oada de preaderare.

Apoi, BM a impus politici de austeritate post-criză, oda­tă cu împrumutul din 2009, care au însemnat o mare limita­re a tuturor tipurilor de susţinere socială pentru persoanele sărăcite. În plus, BM a colaborat din plin cu BNR pentru politicile de privatizare în general şi pentru dereglementa­rea creditelor, ceea ce a dus la împovărarea multor familii. Ulterior, BM, în calitate de consultant al Guvernului Româ­niei susținut din fonduri europene, a elaborat, în perioada 2014-2016, studiul care a fundamentat draftul Strategiei Naționale a Locuirii, în care și-a reiterat convingerea că eficientizarea pieței de locuințe este soluția la problemele locuirii în România.

Între timp, în România, costurile pentru păstrarea şi în­treţinerea unei locuinţe au crescut enorm, cu 500% din anul 2000 încoace, în timp ce salariile au fost blocate. În acest timp, mii de locuinţe stau goale-chiar în zone în care oa­menii ar vrea să locuiască, dar nu îşi permit şi în care dez­voltatorii aşteaptă profituri mai mari pentru investiţiile lor (din turism, speculă, scheme financiare). În acest context, este important să analizăm critic şi propunerea BM de a limita distribuţia de locuinţe sociale doar către „grupurile cele mai vulnerabile”, pentru că:

1. presupune ca de la sine înţeles cine sunt „grupurile vulnerabile”, sugerând că ar fi vorba despre un număr re­strâns de cazuri, care sunt excepţii; lăsând să se înţeleagă că ar fi vorba despre cazuri de persoane/grupuri care au defi­cienţe personale/fizice/culturale şi care, din cauza acestora, nu sunt capabile să îşi facă rost ele însele de locuinţele de care ar avea nevoie;
2. astfel, ascunde faptul că lipsa de locuinţe adecvate şi ieftine afectează o foarte mare parte din populaţie-25% din populaţia ţării find sub pragul sărăciei, 40% fiind în risc de sărăcie şi excluziune socială, 18% dintre persoanele angaja­te fiind în sărăcie, 50% dintre angajaţi având doar venitul minim;
3. ascunde faptul că „grupurile vulnerabile” sunt vulne­rabile din cauza costurilor mari ale locuirii, veniturilor tot mai reduse odată cu măsurile de austeritate, inegalităţilor şi nedreptăţilor locative;
4. ascunde cauzele structurale ale acestei situaţii: cos­turile mari ale locuirii se explică nu prin simplista schemă cerere-ofertă, ci prin faptul că locuinţele au devenit o marfă şi obiect al tranzacţiilor imobiliare speculative, efectuate cu scopul de a investi pentru a face profit, şi, mai mult, locuin­ţele au devenit obiect al speculaţiilor imobiliare derulate de marii dezvoltatori imobiliari şi marii proprietari de locuin­ţe/clădiri de birouri;
5. susţine că nu statul, ci organizaţiile neguvernamenta­le şi/sau companiile private sau diverse asociaţii privat-pu­blice ar trebui să distribuie aceste locuinţe sociale, prin pro­iecte punctuale-ceea ce ar măcina şi mai mult statul social şi responsabilităţile sale faţă de interesul public.

Din toate aceste puncte reiese că BM şi politicile (anti) sociale pe care aceasta le impune de trei decenii sunt cauzele problemelor actuale de locuire.

 

Propunerile BLOCului, din poziţia sa critică, sunt următoarele:

1. BM este parte din problema locuirii şi singura atitu­dine pe care putem să o avem este una de opoziţie faţă de lucrurile pe care această instituție le propune, le promovea­ză şi le impune.
2. Corporaţiile bancare, din domeniul construcţiilor, energiei, tranzacţiilor imobiliare şi investiţiilor îşi doresc să extragă cât mai mult profit din programele pentru locuinţe -bani publici şi bani de la categoriile aflate la limita vulne­rabilităţii. Dacă noi avem în vedere interesul public, atunci reprezentanţii intereselor private nu au de ce să fie invitaţi la formularea de politici publice pentru locuire.
3. ONGurile care sar în această barcă condusă de BM, căutând să îşi ducă la capăt proiectele, trebuie să conştien­tizeze cum devin instrumente în această politică a locuirii. Dar, desigur, nu contestăm capacitatea acestor organizaţii de a fi conştiente de ceea ce se întâmplă: probabil că, de fapt, aderă la ideologia BM şi la principiile sale bazate pe promo­varea profitului privat. ONGurile care se asociază cu actorii privaţi ai pieţei de locuinţe şi cu organizaţiile internaţionale de creditare ar trebui să îşi asume faptul că promovează ace­leaşi măsuri care au dus la bula imobiliară şi criza financiară din 2008-punând milioane de vieţi în risc.

Îi revine în continuare şi tot mai mult BLOCului pen­tru Locuire rolul de a coagula grupuri active şi mişcări care susţin o altă politică de locuire. Considerăm că dezvoltarea fondului de locuinţe publice este soluţia principală pentru rezolvarea nevoii de locuinţe.

Locuinţele sociale pentru persoanele cu venituri reduse (nu doar pentru acele „grupuri vulnerabile” vag şi limitat definite) trebuie asigurate ca o componentă a unei politici mai largi de locuinţe publice care transpune în practică principiul dreptului la locuință pentru toți. Aceasta tre­buie bazată pe o evidenţă centralizată a nevoii de locuinţe publice în general şi de locuinţe sociale în mod particular, operaţionalizate în măsuri multianuale bugetate de la stat (eventual completate din fonduri europene, de exemplu, ca sursă adiţională existentă).

Programele pentru locuinţe sociale şi publice nu în­seamnă doar construcţii noi-înseamnă şi crearea de lo­cuinţe prin diverse căi administrative de conversie a unor clădiri vacante, achiziţionate de pe piaţă de către stat cu acest scop, şi/sau expropriate cu scopul de a le transforma în locuinţe sociale ca obiectiv de interes public.