de Elena I.

În peisajul politic local de influență socialistă/marxistă, predominant masculin, atât prin procentul de voci bărbătești cât și prin subiectul și forma discursului, teme precum critica anti-capitalistă a iubirii romantice, alternative emancipate și etice la monogamie, configurația afectelor și a psihicului în societatea capitalistă și patriarhală etc. sunt ignorate, sau, în cazul în care sunt tangențial conștientizate, sunt relegate feminismului.

Dacă adăugăm convingerea (vezi ultimul capitol din volumul Locuri Comune[1] al lui Florin Poenaru) că feminismul cu conștiință de clasă este aproape absent pe meleagurile noastre, putem deduce, din lipsa preocupării pentru asemenea teme pe platforme asumate de stânga precum Critic Atac, Revista Vatra, Baricada etc., că lipsește o conștiință marxistă a urgenței lor. În paralel cu, dar și din cauza acestei deficiențe, alte spații discursive se configurează: persoane care recunosc modul în care viața lor este determinată de constrângerile și de propaganda heteronormativă, patriarhală și capitalistă în planurile interdependente ale vieții lor intime, profesionale și domestice, se adună, cercetează și caută împreună, în colectiv, răspunsuri și soluții[2].

­­­­­Totuși, volumul Sexul și Capitalul[3], publicat de Bogdan Popa în 2017, care își propune să dezvolte „o teorie marxistă care regândește legătura dintre muncă, valoare și sex” a trezit în numeroși tovarăși marxiști un val de revelații, entuziasm și uimire. Pe un fond care pare că începe să devină mai favorabil și în contextul aniversării a 100 de ani de la Revoluția din Octombrie, încerc în acest articol să îndrept atenția spre idei, preocupări și teorii revoluționare comuniste ale raporturilor de gen și ale iubirii, cu rol deloc marginal în efervescența ideologică a acelui moment.

La începutul secolului trecut, Alexandra Kollontai, revoluționară cu rol fundamental în lupta de propagandă, care s-a aflat după 1917 în prima linie a construcției socialiste a Uniunii Sovietice (ca șefă, comisar al poporului, a Ministerului de Bunăstare Socială în Guvernul Sovietic, singura femeie din acest guvern și prima femeie din lume membră a unui cabinet guvernamental) a dezvoltat o teorie comunistă a iubirii și sexualității, ulterior ignorată și ocultată atât în URSS, odată cu începutul perioadei staliniste, cât și internațional, în mediile feministe și socialiste deopotrivă. În măsura în care s-a răspândit, totuși, o imagine a Alexandrei Kollontai, în Occident sau în URSS, ea a fost asociată eronat și reducționist cu teoria „paharului cu apă”[4] și cu „extremismul” sexual, neînțelegere apărută în urma dezbaterilor din epocă (la care au participat, între alții, Lenin, Inessa Armand, Alexandra Kollontai, Clara Zetkin) asupra comportamentului sexual adecvat teoriei și practicii comuniste. ­După cum vom vedea mai departe, Kollontai vine de fapt cu o înțelegere foarte nuanțată a ceea ce însemnau pentru ea relațiile de gen și erotice într-o lume în proces de emancipare, care conținea promisiunea dezvoltării libere de constrângeri materiale a ființei umane.

În primul rând, pentru Kollontai, „familia și căsătoria sunt categorii istorice”[5] (vezi eseul Teze asupra moralității comuniste în sfera relațiilor maritale[6] din 1921), strict „determinate de sistemul economic dintr-o anumită epocă”, și, ca atare, variabile: o economie și o organizare socială comunistă se pot foarte ușor dispensa de aceste categorii și pot suplini toate funcțiile lor materiale, sociale și emoționale, eliberând relația de iubire între doi tovarăși, parteneri egali la munca de construire a unei societăți fără oprimare. Kollontai analizează materialist în mai multe eseuri (Teze asupra moralității comuniste în sfera relațiilor maritale, Relațiile sexuale și lupta de clasă[7]) formele de iubire și sexualitate produse în sânul diferitelor clase sociale, pe măsură ce omenirea trece prin succesive stadii economice, pentru a insista apoi pe faptul că schimbarea economică și ideologică, și redefinirea relațiilor de gen au mers întotdeauna mână în mână. O amânare a chestionării vechilor norme sexuale și a dezvoltării de noi norme nu este justificată, dimpotrivă, ea trebuie să constituie o preocupare prioritară a ideologilor clasei muncitoare. Această nouă moralitate trebuie să reflecte interesele clasei muncitoare: proletariatul are deja de-a face cu o criză sexuală care creează situații acute de conflict și suferință psihologică cu care până în acel moment se confruntaseră doar cei din categoriile privilegiate (problemele acestea au fost o preocupare importantă a societății sovietice în ansamblu, vezi de exemplu  filmul lui Abram Room din 1927, Pat și Sofa).

Iubirea este recunoscută de Kollontai drept o emoție profund socială, al cărei potențial de uniune este foarte valoros pentru colectiv, și ca atare nu poate fi redusă la o preocupare strict personală a celor implicați în relația de iubire. „Personalul este politic”, o idee tradițional atașată feminismului de val doi, este, iată, centrală unei viziuni feministe comuniste, produse într-o perioadă asociată istoric cu feminismul primului val.

Ideea de iubire romantică așa cum o cunoaștem (din păcate) prea bine și astăzi, acea iubire sexualizată bazată pe posesiunea absolută a trupului și a sufletului partenerei/partenerului, concretizată prin căsătorie și construirea unei familii mononucleare, își are, subliniază Kollontai, originea în procesul de constituire a burgheziei și capitalismului, când a fost necesară ca mecanism de asigurare a cooperării maritale și a stabilității în procesul de acumulare și păstrare a capitalului. Un astfel de ideal, care încorseta în mod neimaginabil anterior spiritul femeii burgheze, nu a prins inițial în straturile proletare, unde, în aceeași perioadă, femeia intra treptat pe piața muncii salariate, și începea, în paralel, să devină conștientă atât de mediul extra-domestic și de rolul ei ca subiect social, cât și de „dubla povară” pe care o purta prin norma dublă de muncă, salariată și domestică. Dimpotrivă, din cauza tensiunilor generate de capitalism, familia proletară tinde să se destrame: bărbatul pierde din rolul dominant pentru că nu mai este unicul susținător economic al familiei, femeia câștigă în independență datorită posibilității de a-și câștiga existența și de a-și întreține copiii (uneori, chiar și soțul) prin muncă salariată, iar copiii cresc departe de supravegherea părinților, pe stradă, cu o educație precară (vezi eseul Comunismul și familia[8] din 1920).

Practica iubirii romantice a fost însă, încă de la început, încărcată de standarde duble (reguli diferite pentru femei și bărbați) și de ipocrizie, iar împreună cu ideea toxică a inegalității între sexe la nivel de abilități, valoare și experiență a născut un model de interacționare de gen plin de contradicții și incapabil de a oferi împlinire emoțională femeilor. Kollontai cunoaște foarte bine acest (ineluctabil și azi) ideal al iubirii romantice: „până acum (1917-18, în zorii construcției statului comunist sovietic, n.m. E.I.), fondul principal al vieții unei femei era direcționat către experiența iubirii. Iubirea, chiar și pentru o viață supraîncărcată de avuție materială superfluă, era totuși cel mai de preț ornament. În schimb, absența iubirii (romantice, n.m. E.I.) transforma viața femeii lăsând-o goală, săracă, fără culoare. Nicio binecuvântare externă iubirii, nicio distincție onorifică nu putea înlocui pentru o femeie pierderea fericirii în dragoste, nici măcar bucuria maternității!” (vezi Femeia nouă[9]).

Dacă multă vreme această preocupare pentru împlinire prin iubire nu privea, după cum am văzut, clasa muncitoare, propaganda (occidentală) a întețit, după cel de-al doilea război mondial, bombardamentul de îndoctrinare romantică prin mijloace media (cinematograf, radio, presă, tv etc.) contaminând în final toate straturile sociale. Dar pentru Kollontai, în primii ani ai Revoluției Ruse, o altă evoluție istorică era posibilă și o „femeie nouă” începea să se întrezărească: un psihic feminin cu noi nevoi și cu un nou temperament, o ființă umană valoroasă prin ea însăși, cu personalitate.

Femeia nouă, eseu din 1917 care analizează reprezentarea literară a femeii în peste treizeci de scrieri contemporane din literatura universală și din cea rusă, este un tur de forță care demonstrează nașterea unei noi conștiințe feminine, în căutarea independenței, a împlinirii creative, a recunoașterii și auto-recunoașterii propriei valori, care afirmă o voință și aspirații individuale; dar această conștiință recentă luptă continuu cu prescripția „internalizată în decurs de secole, de milenii, (…) de a se asimila bărbatului pe care soarta l-a indicat să-i fie stăpân”. Toate personajele feminine evocate sunt încă în procesul de a învăța că auto-renunțarea, chiar sau mai ales de dragul persoanei iubite, este „un păcat”, adevăratul păcat al femeii față de ea însăși și față de interesul colectiv. Căci femeia proletară în special nu își permite luxul de a crede în forța personalității sale individuale: „Mașina blindată a capitalului o va zdrobi, calmă și nepăsătoare.”

Kollontai nu judecă, ci este empatică și se identifică[10] cu această femeie aflată sub presiunea a două seturi opuse de virtuți pe care trebuie să le demonstreze: pe de o parte pasivitate, devotament, delicatețe și supunere, atribute tradiționale ale feminității, care-i promit o șansă la împlinirea prin iubire, pe de altă parte activitate, rezistență, duritate, hotărâre, la care realitatea nemiloasă a societății capitaliste o obligă.

Astăzi mai mult ca oricând, o afirmație precum cea care urmează este foarte actuală: „lumea capitalistă le acceptă doar pe acele femei care reușesc să își elimine virtuțile feminine și să se adapteze la o filozofie care în trecut aparținea luptătorului pentru existență, bărbatul.” (Vezi Femeia nouă). Dar societatea comunistă venea în 1917 cu noi promisiuni: cea a unei eliberări de constrângeri economice și cea a unei existențe solidare și colective, care avea să ridice de pe umerii cuplului și ai iubirii romantice responsabilitatea de a îndeplini toate nevoile materiale și emoționale ale membrilor acestei societăți.

Un decret din 17 decembrie 1917 ușura din punct de vedere birocratic și economic divorțul, făcându-l accesibil oricărei femei. Statul muncitoresc își asuma ca obiectiv important să susțină orice mamă, căsătorită sau nu, în creșterea copilului, prin înființarea de case pentru sprijinul mamei si copilului, creșe și alte facilități în fiecare sat și oraș. Se discuta despre cum atribuțiile domestice care până în acel moment stăteau pe umerii femeilor ar trebui să devină responsabilitatea colectivului, prin înființarea de cantine comunitare și restaurante publice, spălătorii și centre de reparat haine, ba chiar și locuri de muncă pentru bărbați și femei care să meargă din casă în casă și să facă curățenie. În felul acesta, femeile erau libere să participe, după programul de muncă, alături de tovarășii bărbați la viața politică și culturală a colectivului.

În plus, statul comunist urma să ia asupra sa toată responsabilitatea educării copiilor, lăsând bucuria rolului de părinte celor care „sunt capabili să o aprecieze” (Comunismul și familia). Într-adevăr, pentru a combate discursurile alarmiste și pe cele reacționare, Kollontai sublinia că societatea pe care bolșevicii o propuneau nu intenționa să distrugă în mod violent familia, „smulgând bebelușul de la sânul mamei”, ci să ofere tuturor membrilor săi șanse egale la emancipare politică, sexuală și culturală, transformând relația romantică într-o uniune liberă între doi tovarăși, uniți prin iubire și respect, dar și într-o componentă a familiei universale a muncitorilor.

O societate atât de ambițioasă politic are nevoie de o nouă morală, iar în ce privește normele relaționale și de gen, principiile fundamentale erau pentru Kollontai egalitatea, recunoașterea reciprocă a drepturilor, tovărășia și atenția la nevoile celuilalt. În plus, ea susținea că relațiile nu mai trebuie să facă obiectul legii, care trebuie să se concentreze pe asigurarea nevoilor membrilor societății și nu pe reglementarea raporturilor dintre ei. În schimb, colectivul trebuie să apeleze la metode educaționale și măsuri sociale care să îmbunătățească aceste relații și să protejeze sănătatea adulților implicați și a copiilor care rezultă din ele (de exemplu, prin campanii de prevenire a bolilor infecțioase și cu transmitere sexuală). Moralitatea comunistă trebuie să lase deoparte orice ipocrizie burgheză, recunoscând actul sexual ca pe ceva natural, și nu ca pe ceva „rușinos sau păcătos”.

În Teze asupra moralității comuniste …, Kollontai afirmă ceea ce poate a făcut loc interpretărilor tendențioase ale teoriei „paharului cu apă”: actul sexual „este natural ca orice altă nevoie a unui organism sănătos, precum foamea sau setea. Astfel de fenomene nu pot fi judecate drept morale sau imorale”. Dar atitudinea comunistă adecvată este asocierea acestui act cu o experiență complexă de iubire, pentru că societatea le dorește muncitorilor o viață mai bogată și mai fericită.

Acesta este un articol cu intervenții care pot scandaliza pe bună dreptate o gânditoare progresistă de azi, ca de exemplu condamnarea simultană a exceselor, dar și a abstinenței sexuale pentru că ar avea presupuse efecte nocive asupra organismului. În aceeași notă, deși morala comunistă nu stabilește monogamia sau poligamia ca forme obligatorii de relații între sexe, autoarea justifică prin presupuse „descoperiri științifice” (pe care nu le citează punctual) prejudecata cum că relațiile poligame ar afecta abilitatea de a avea copii la femei sau sănătatea progeniturilor la bărbați. De asemenea, ideea că starea psihologică a părinților în timpul concepției influențează sănătatea copilului conduce la restricții morale aberante precum aceea că, în interesul colectivului, relațiile sexuale trebuie să nu se bazeze doar pe atracție fizică sau atracție intelectuală, sau chiar obișnuință, ci trebuie să fie susținute de iubire sau măcar de o pasiune trecătoare. Mai departe, toate relațiile bazate pe considerații economice și financiare sunt cenzurate de morala comunistă, de la munca sexuală la mariaje de conveniență, chiar și cele recunoscute de lege.

Textul acesta are numeroase pasaje problematice și un ton mai dogmatic decât alte scrieri ale autoarei, fiind foarte probabil supus diverselor intervenții exterioare din partea cenzurii. Cu toate acestea, se pot recupera și de aici valori și principii utile unei practici revoluționare de azi: dislocarea iubirii romantice din rolul ei central (mai ales pentru femei), deconstruirea și revalorizarea ei ca un alt aspect important al vieții printre altele, încurajarea solidarității, tovărășiei și a „fuziunii inimilor și minților între diferiți membri ai colectivului”, descurajarea izolării cuplului romantic, educația pentru dezvoltarea deplină, intelectuală și emoțională, a personalității, condamnarea posesivității. „În colectiv, noi forme de relaționare sunt elaborate, iar conceptul de iubire este extins.”

Într-un eseu din 1999, Theresa Ebert[11] recunoștea limitele textelor lui Kollontai, care nu includ explicit nicio referire la alte tipuri de relații decât cele heterosexuale, dar vedea în teoria acesteia despre relații ne-exclusive și post-patriarhale posibilitatea unei viziuni post-hetero. Într-adevăr, Kollontai susține că „moralitatea comunistă încurajează dezvoltarea de multiple și diverse legături de iubire și prietenie între oameni”.

Dacă în textele teoretice ale autoarei se pot identifica doar spații pentru și potențialități de critică a heteronormativității și monogamiei, textele narative sunt mult mai generoase din acest punct de vedere. Povestirea Iubirile a trei generații[12] este cea mai curajoasă: o foarte respectată membră a partidului comunist, intelectuală cu funcție de conducere de vârstă medie, își relatează într-o scrisoare către autoare experiența amoroasă, completând-o și comparând-o cu detalii din viața mamei și a fiicei sale. Olga Sergheievna Vasilevscaia vorbește deschis despre o perioadă intensă din viața ei în care a iubit în paralel și diferit doi bărbați, menținând cu ei relații ne-secrete de lungă durată: una era bazată pe credința în și munca comună pentru Revoluția Socialistă, cealaltă pe o atracție puternică, o pasiune nestăvilită de interesele și opiniile divergente, din care a rezultat și o fetiță. În perioada de mari schimbări sociale și de mentalitate de după revoluție, cei doi bărbați suferă transformări radicale, unul profund decepționat de idealurile socialiste din cauza conflictelor de lucru, celălalt devenind tot mai corupt moral de politicile NPE[13] ale vremii. Olga Sergheievna se distanțează de amândoi natural, fără regrete. În prezent, căsătorită cu un bărbat mai tânăr care o iubește, o respectă și o idolatrizează pentru munca ei, descoperă șocată că soțul și fiica sa Jenia (acum adultă și devotată comunismului) întrețin o relație sexuală, facilitată de locuirea împreună în deplină armonie într-un apartament cu o singură cameră (condițiile de locuire din Moscova în acea perioadă fiind foarte precare). Ce o contrariază pe Olga este mărturisirea celor doi că nu au niciun fel de sentimente de iubire unul pentru celălalt, că nu au făcut decât să-și țină companie, că a fost un gest prietenesc. E sfâșiată între convingerea că o astfel de relație este cinică (nu există justificare pentru a face o a treia persoană să sufere dacă nu ești motivată de iubire) și teama că fiica și soțul ei, membri ai unei generații emancipate, o consideră reacționară. De parcă lucrurile nu erau destul de complicate, Jenia este însărcinată, nu știe cine este tatăl copilului pentru că se află la rândul ei într-o relație polisexuală (dar fără iubire) cu soțul mamei sale și cu un alt bărbat, și vrea să avorteze, pentru că munca bolșevică nu îi lasă timp pentru un copil în acel moment.

Din nou, Kollontai nu judecă și prezintă cu multă considerație poziția fiecăreia dintre femei, iar în final înțelegem că condițiile obiective (dedicare față de muncă, nomadism în scopuri activiste etc.) nu le permit tinerelor revoluționare să dezvolte relații romantice profunde, că cea mai importantă iubire din viața Jeniei este cea pentru mama sa, alături de iubirea pentru revoluție, iar drama nu a fost posibilă decât pe fondul unor diferențe generaționale de experiență și viziune: „dacă aș fi știut că mama o va lua așa, că o să o doară atât, sunt sigură că nu aș fi făcut asta. Dar întotdeauna am crezut că pentru mama aceste lucruri nu contează. Acum îmi dau seama că am greșit și îmi pare mai rău decât îți poți imagina dumneata, sunt mai nefericită decât ar putea bănui vreodată mama.”, îi mărturisește Jenia autoarei. Deși dă voce celor două viziuni, precum și celei a mamei Olgăi (care nu crede în posibilitatea iubirii pentru două persoane în același timp), Kollontai pare să se identifice cu convingerea că iubirea și sexul trebuie să fie împletite (formulată explicit în eseuri) și că doar astfel relațiile ne-monogame pot fi etice.

Ceea ce răzbate puternic în povestirile și romanele lui Kollontai este o solidaritate, o prietenie, o afecțiune superioară care se construiește între femei. Am văzut în Iubirile a trei generații că nicio relație nu este mai importantă pentru Jenia decât aceea cu mama sa. Romanul Iubire roșie[14] o poartă pe Vasilisa, o tânără activistă comunistă, prin lungi suferințe și frământări emoționale și de conștiință, în timp ce încearcă să facă să funcționeze căsătoria cu Vladimir, un fost anarhist convertit la bolșevism și corupt lent, dar sigur, de obiceiuri burgheze de tot felul, de la cel de a-și înșela partenera în repetate rânduri, la răsfățuri culinare sau obiecte de decor și vestimentație de lux. La finalul procesului său de eliberare din fantasma romantică, Vasilisa îi scrie unei fostei rivale o scrisoare afectuoasă în care își dă binecuvântarea pentru noul cuplu, înțelegând poziția și suferința celeilalte femei. Însărcinată cu copilul lui Vladimir, Vasilisa își continuă drumul revoluționar alături de cea mai bună prietenă, Grușa, plecând să organizeze o țesătorie într-o localitate de provincie: „Organizația o să mă sprijine în creșterea copilului. O să aranjăm o creșă. Și o să te aduc și pe tine să lucrezi acolo. Și ție îți plac copiii. Și atunci o să fie copilul nostru, o să-l creștem împreună.”

În povestirea Surori[15], protagonista asistă îngrozită la înstrăinarea progresivă a soțului, care merge până la a aduce acasă mai întâi o amantă și apoi o lucrătoare sexuală. Ascultând povestea lucrătoarei sexuale, una dintre multele victime ale crizei economice din timpul și din perioada ce a urmat războiului civil, femeia empatizează cu ea, decide să-și abandoneze soțul, se mută la o prietenă și își caută de lucru. Dar condițiile economice ale epocii o aduc în situația disperată de a locui pe străzi, la un pas de a deveni și ea lucrătoare sexuală: „<<Soarta ei va fi și soarta mea?>> (…) Era în privirea ei – durerea, groaza, nenorocirea acestei lupte împotriva implacabilului dușman al muncitorului – șomajul. Privirea unei femei fără apărare care, singură și fără nici un sprijin, luptă cu vechea, depășita ordine. A plecat, dar privirea ei mă vânează. Cere un răspuns. Acțiune, acțiune constructivă. Luptă.”

Vedem solidaritate și preocupare pentru viața și binele femeilor în toate textele Alexandrei Kollontai, pentru că această revoluționară bolșevică a făcut din eliberarea femeilor un scop central al luptei sale, așa cum subliniază în Autobiografia unei comuniste emancipate sexual[16]: „m-am străduit din toate puterile să conving mișcarea muncitorească să includă problemele femeilor în programul său, ca unul dintre scopurile luptei sale”; „ în special în această luptă m-am aflat cu toată ființa mea, adică acolo unde scopul era abolirea sclaviei femeii muncitoare. Mai presus de toate mi-am propus să conving femeile muncitoare din Rusia să se îndrepte spre socialism și, în același timp, să lucrez pentru eliberarea femeii, pentru egalitatea ei în drepturi.” O astfel de abordare este un bun exemplu de urmat și astăzi, pentru o întâlnire necesară și urgentă între ideologii și practici feministe și socialiste.

 

[1] Florin Poenaru, Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga, Editura Tact, 2017.

[2] Câteva exemple: colectivul format în jurul Cercului de Lecturi Feministe Dysnomia și publicația independentă feministă / queer /intersecțională a acestui colectiv: https://www.facebook.com/dysnomia.fanfem/; numărul 6/2014 al Gazetei de Artă Politică, Artă, gen și sexualitate; performance-urile Vedei Popovici, precum Instrumentar Revoluționar (2016); activitatea grupului de artiste vizuale h.arta din Timișoara.

[3] Bogdan Popa, Sexul și capitalul, Editura Tracus Arte, 2017.

[4] https://www.marxists.org/archive/zetkin/1920/lenin/zetkin1.htm, Clara Zetkin, Lenin on the Women’s Question, vedeți secțiunea Sexual Morality.

[5] Toate citatele din acest articol sunt traduse de mine după textele în varianta în limba engleză.

[6] Alexandra Kollontai, Theses on Communist Morality in the Sphere of Marital Relations, Sursa: Alexandra Kollontai, Selected Writings, Allison & Busby, 1977; Tradus de Alix Holt, 1972; Publicat inițial: Kommunistka, No.s 12-12, 1921; versiune online: marxist.org.

[7] Alexandra Kollontai, 1921, Sexual Relations and the Class Struggle. Sursa: Alexandra Kollontai, Selected Writings, 1977.

[8] Alexandra Kollontai, Communism and the Family, Publicat inițial în Komunistka, Nr. 2, 1920, și în engleză în The Worker, 1920; sursa: Selected Writings of Alexandra Kollontai, 1977.

[9] Alexandra Kollontai, 1971, New Woman, from The New Morality and the Working Class, publicat inițial ca Novaya moral’ i rabochii klass, Moscow 1918; Sursa: The Autobiography of a Sexually Emancipated Communist Woman, Herder and Herder, 1971; Tradus de Salvator Attansio; versiune online: marxist.org.

[10] „Iubirea cu numeroasele ei dezamăgiri, cu tragediile și eternele presiuni pentru o fericire perfectă a jucat totuși un rol foarte mare în viața mea. Un rol mult prea mare! A fost o cheltuială de timp și energie, zadarnică, și, în final, complet inutilă. Noi, femeile generației trecute, încă nu știam să fim libere. Toată chestia asta era o risipire incredibilă de energie mentală, o diminuare a puterii de muncă, ce se disipa în experiențe emoționale sterile.” (Autobiografia unei comuniste emancipate sexual, 1971).

[11] Theresa L. Ebert, Alexandra Kollontai and Red Love, https://www.solidarity-us.org/site/node/1724, 1999.

[12] Alexandra Kollontai, 1929b, Loves of three generations, Sursa: A Great Love, The Vanguard Press, New York, 1929; Traducerea din original: Lily Lore; Publicat inițial: 1923; versiune online: marxists.org 2001; Transcriere: Sally Ryan.

[13] NPE, Noua Politică Economică, introdusă de Lenin în 1921 și abolită de Stalin în 1928, a reprezentat un set de măsuri orientate spre piață și concesii făcute capitaliștilor străini care au acceptat colaborarea cu URSS, pentru a întări economia care era în criză puternică; vezi V. I. Lenin, The New Economic Policy And The Tasks Of The Political Education Departments; https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1921/oct/17.htm

[14] Alexandra Kollontai, Red Love, Seven Arts Publishing Co., New York, 1927. Publicat inițial: 1923; versiune online: marxists.org 1998; Transcriere: Sally Ryan for marxists.org.

[15] Alexandra Kollontai, 1929a, Sisters, Sursa: A Great Love, The Vanguard Press, New York, 1929; Tradus de: Lily Lore; Publicat inițial: 1923; versiune online: marxists.org 2001; Transcriere: Sally Ryan.

[16] Alexandra Kollontai, 1926, The Autobiography of a Sexually Emancipated Communist Woman. Sursa: The Autobiography of a Sexually Emancipated Communist Woman, 1971.