Acasă Proiecte Proiecte, organizare și idei feministe revoluționare

Proiecte, organizare și idei feministe revoluționare

de Gazeta de Artă Politică

– Departamentul pentru Munca în Rândurile Femeilor –

de Laura Sandu

Întrunire Jenotdel

Uitarea, ocultarea intenționată sau demonizarea complexei istorii a proiectelor și acțiunilor revoluționare din Rusia primei treimi a secolului trecut nu este una accidentală, ci se întâmplă sub presiunea discursului dominant global, care numără printre obiectivele sale principale evitarea creării spațiului și prilejului pentru o ruptură ideologică, alimentată istoric, cu neoliberalismul. Această afirmație este consistentă cu una dintre ideile exprimate de teoreticiana indiană feministă și marxistă Soma Marik, în cartea sa Reinterrogating Classical Marxist Discourses of Revolutionary Democracy. Aici, Marik observă revoluția bolșevică dintr-o poziție conștientă și critică de gen, subliniind câteva aspecte esențiale, precum caracterul genizat al „clasei”, așa cum o înțelegeau bolșevicii, sau consecințele profesionalizării revoluției în contextul istoric și social al momentului, și identificând un discurs feminist bolșevic, numit așa post-factum – din moment ce, din diverse motive obiective și circumstanțiale, revoluționarele nu voiau să-și asume acest apelativ[1].

Asupra proiectului de creare a unei noi subiectivități politice feminine identificabil în discursul feminist bolșevic și asupra modurilor de realizare a acestuia, vizibile în special în activitatea Departamentului pentru Munca în Rândurile FemeilorJenotdel, se va apleca și articolul de față. Demersul, chiar dacă unul incipient și schematic, e necesar din cel puțin trei puncte de vedere.

În primul rând, ca minimă contribuție la recuperarea critică a unor istorii revoluționare feministe, din perspectivă locală. Ce putem găsi folositor azi, concret, în ideologia, modurile de organizare și practicile activistelor Rusiei revoluționare? Apoi, ce anume din ideile și practicile lor e criticabil din pozițiile noastre contemporane, intersecționale, queer și decoloniale, informate deci de abundența și diversitatea experiențelor, practicilor și ideilor feministe care au dat formele și consistența mișcărilor în ultima sută de ani?

În al doilea rând, și la fel de important, acest demers dorește să aducă o minimă contribuție la producția de narative locale despre uriașul aport al femeilor – muncitoare, teoreticiene, activiste de la bază – la mișcările ideologice, sociale, legislative ale primilor ani revoluționari. Discursul revoluționar bolșevic era centrat în jurul muncitorului ca subiect masculin și al unor tematici specifice, adecvate emancipării acestuia, și nu recunoștea drept valide și legitime, spre exemplu, revendicările privind încetarea agresiunilor sexuale la care erau supuse muncitoarele în fabrici, la percheziția corporală de la încheierea programului. Marik arată cum, în 1912, în cadrul unor greve la care participau multe muncitoare, s-au făcut astfel de revendicări, care însă, din cauza neconcordanței lor cu categoriile politice stabilite de revoluționari, nu au fost susținute de aceștia.

Și discursurile contemporane referitoare la revoluția rusă sunt marcate de aceeași centrare pe subiectul masculin al acesteia și de aceeași lipsă de conștiință și poziționare feministă. Când este vorba despre rolul femeilor în revoluția din februarie, remarca Choi Chaterjee în cartea sa Celebrating Women: Gender, Festival Culture and Bolshevik Ideology, comentatorii, fie că e vorba de spectatori, participanți, istorici marxiști sau liberali, sunt cu toții de acord că femeile au jucat un rol important în evenimentele de atunci. Dar după ce fac această afirmație, remarcă Chaterjee, istoricii trec la „lucrurile serioase”, precum activitățile Dumei, deciziile miniștrilor, revoltele forțelor armate sau rolul jucat de diverse partide socialiste.

„Femeile rareori au lăsat mărturii ale activităților lor, iar puținul pe care l-au lăsat se întâmplă să constea în poveștile câtorva participante la revoluție cărora le venea greu să pună accentul pe activitățile lor, sau chiar să le acorde vreo semnificație anume. Din păcate, tăcerile femeilor au fost de prea multe ori interpretate de posteritate ca lipsă de participare”, spune Chaterjee.

În sfârșit, într-un mod foarte punctual, demersul de față se construiește în contra discursului dominant neoliberal care recunoaște și oferă spațiu exclusiv tradițiilor și istoriilor feministe de dreapta, repetând în mod obositor că în istoriile socialiste ale regiunii pe care o locuim nu vom găsi decât idei și practici care au dus la opresiune și violență împotriva femeilor. Că statele socialiste au pus „o dublă povară” pe umerii femeilor – cea a familiei și cea a muncii salariate – când de fapt aceasta era una dintre criticile de bază ale feministelor revoluționare la adresa capitalismului, care a împovărat prin dubla exploatare femeile muncitoare (și vom vedea soluțiile propuse de ele pentru combaterea ambelor tipuri de exploatare). Că ideologia socialistă a fost pudică și patriarhală – o ștampilă pusă apăsat înaintea oricărei explorări care să analizeze, de exemplu, ideile Alexandrei Kollontai despre iubire, familie și sexualitate. Că nu a existat alt feminism „adevărat” decât cel de factură caritabilă și burgheză, că istoriile și tradițiile acestuia sunt singurele la care ne putem raporta astăzi ca teoreticiene și activiste feministe.

În contextul în care terenul ideologic local al ultimilor aproape 30 de ani s-a arătat gata să recunoască, fie și în modurile depreciative, cinice, minimizante în care a făcut-o, numai astfel de tradiții și de istorii, e nevoie să contribuim cât mai activ la consolidarea și vizibilizarea eforturilor  și tradițiilor feministe de stânga.

Rezumând, acest articol trasează câteva direcții pentru inventarierea proiectului de creare a unui nou subiect politic feminin, identificabil în istoria, modul de organizare și direcțiile de acțiune ale Departamentului pentru Munca în Rândurile Femeilor. Articolul este deci o tentativă de recuperare critică a unor moduri de gândire și organizare feministe revoluționare și invită la continuare prin explorări colective, grupuri de studiu sau intervenții artistice.

Ce a fost Jenotdel – povestea, pe scurt

În 1917, în Rusia, femeile reprezentau 40% din forța de muncă și erau în special muncitoare necalificate, care îndeplineau sarcinile cele mai neplăcute și mai prost plătite. Muncitoarele participaseră la revoluția din 1905 și o declanșaseră pe cea din februarie 1917. Choi Chaterjee afirmă că celor două revoluții, celei din februarie și celei din octombrie, li s-au dat de multe ori în narativele istorice sovietice interpretări genizate – cea din februarie fiind interpretată ca revoluție feminină, iar cea din octombrie, ca revoluție adevărată, masculină. Bolșevicii au văzut revoluția din februarie ca pe o serie de rebeliuni spontane și necontrolate ale unor cohorte de muncitoare înapoiate și reacționare. Faptul că muncitoarele din mediul urban rămăseseră pasive până atunci la propaganda bolșevică nu a fost pus de aceștia pe seama unei strategii politice greșite din partea lor, ci a fost explicat prin lipsa de educație politică a femeilor.

Februarie 1917

Așa că, în februarie 1917, Verei Slutskaia (membră a partidului, care participase și la revoluția din 1905), i se cere un plan pentru munca în rândurile femeilor, iar aceasta vine cu ideea unei secții de propagandă direcționată și a reluării publicației Rabotnitsa (Muncitoarea) care fusese suspendată pe timpul războiului. Apoi, în aprilie 1917, Alexandra Kollontai propune crearea unui departament special în acest scop.

În noiembrie 1918, are loc la Moscova Conferința Muncitoarelor și Țărăncilor din Rusia. Se estimase că nu vor participa mai mult de 300 de delegate, dar la sesiunea de deschidere, pe 16 noiembrie, au luat parte 1147 de femei. La această conferință a apărut propunerea ca la fiecare organizație de partid să fie atașată o comisie pentru propaganda în rândurile femeilor.

Iar în septembrie 1919, este înființat Jenotdel – Departamentul Partidului Comunist pentru Munca în Rândul Femeilor Muncitoare și al Ţărăncilor, condus inițial de Inessa Armand.

Jenotdel trebuia să devină un mijloc eficient de recrutare a femeilor în partid, dar direcțiile sale de acțiune propriu-zisă au fost propaganda, educația politică, instruirea în vederea folosirii drepturilor de curând obținute și auto-organizarea locală.

Departamentul a avut sediul central la Moscova și acționa la nivel local prin sedii speciale în regiuni, județe și localități. A avut de-a lungul existenței sale cinci președinte[2] și și-a continuat activitatea până în 1930, când a fost acuzat de deviaționism feminist și desființat.

În decursul celor 11 ani de funcționare, Jenotdel a desfășurat campanii de propagandă intensive, cu ajutorul publicațiilor sale. În 1921, avea deja câte o pagină specială, dedicată femeilor, în 74 de ziare săptămânale. În afară de acestea, Departamentul publica propriul buletin săptămânal și revista lunară Kommunistka, cu tiraj de 30.000 de exemplare. Comisia editorială supraveghea publicarea broșurilor și pamfletelor pentru propaganda de partid în rândurile femeilor, cu un tiraj de peste 400.000 doar în primele șase luni ale lui 1921.

Pentru creșterea implicării femeilor, care răspundea într-un fel problemei „apatiei politice” a acestora, așa cum fusese formulată în discursul bolșevic, dar care, chiar și așa, a fost eficientă în antrenarea femeilor în spațiul public, Jenotdel a înființat sistemul delegatelor. Prin intermediul acestuia, femeile lucrau câteva luni în administrația publică, înțelegeau modurile de funcționare a acesteia și se întorceau în mediile proprii urmând să le explice și altor femei ce învățaseră.

Delegata, G. Riajschi, 1927

Dar dincolo de activitățile eficiente de educație politică și propagandă, care corespundeau perfect cerințelor de partid privitoare la femei și formulate, cum am spus, dintr-o poziție centrată pe un subiect politic masculin, membrele Jenotdel au proiectat și au acționat organizat de la bază, răspunzând unor nevoi foarte clare și specifice muncitoarelor din rural și urban. Pe scurt, pentru că vom reveni mai jos asupra acestor aspecte, Jenotdel a încurajat organizarea cooperativelor pentru muncitoarele rămase fără loc de muncă în perioada NPE; a înființat spații sigure, în care acorda prim-ajutor, asistență juridică, cursuri de toate felurile; iar delegatele Jenotdel au înființat peste 25.000 de școli de alfabetizare, campania cu cea mai mare rată de succes dintre toate acțiunile Departamentului. Aceste exemple punctuale sunt, probabil, cele asupra cărora e util să ne îndreptăm atenția și eforturile de cercetare și recuperare din perspectivă feministă contemporană.

Proiectul de producere a unei noi subiectivități politice feminine

După revoluția din octombrie, bolșevicii au asigurat din punct de vedere juridic completa egalitate între bărbați și femei. Dar pentru feministele bolșevice, egalitatea formală, legală, nu era decât începutul, baza pentru producerea unei noi subiectivități feminine, potrivite cu vremurile și societatea pe care le proiectau. Chatterjee și Evans identifică și analizează acest proiect, concretizat în special în activitățile și ideile propagate de Departamentul pentru Munca în Rândurile Femeilor.

Narativele bolșevice considerau că femeile sunt retrograde, apolitice și pasive, dar, remarcă Chatterjee, n-au folosit niciodată argumente „din natură” pentru a arăta incapacitatea biologică a femeilor de a activa ca cetățene depline în spațiul public. Fără să înțeleagă aceste trăsături ca „înnăscute”, înrădăcinate în vreun fel în biologie sau aparținând unei naturi feminine fixe, le vedeau ca pe rezultatul unei istorii tragice. Discursurile revoluționare susțineau că reinventarea femeilor este posibilă dacă ele aleg să internalizeze morala și valorile propagandei bolșevice. Iar subiectivitatea politică feminină proiectată de bolșevici era o combinație de feminitate rusă, dedicare revoluționară și o mare capacitate de sacrificiu. Fără prea multe puncte comune cu sinele autonom proiectat de feminismul liberal, această subiectivitate presupunea un tip de situare angajată la intersecția dintre datoria față de binele public și partid, spune Chaterjee.

Evans analizează proiectul de producere a subiectivității revoluționare, într-un articol în care îl numește „utopia” Jenotdelului. Mai exact, spune Evans, feministele bolșevice urmăreau „crearea unei femei noi, ale cărei caracteristici principale să fie independența față de îndatoririle și aspirațiile tradiționale, și activismul. O luptătoare revoluționară, o cetățeană puternică și liberă, cu nimic inferioară bărbatului, care își extrage energia emoțională din munca ei, din tovărășia celor cu care trăiește și din iubirea celor pe care îi poate alege și respinge liber.”

Pentru crearea acestei noi subiectivități, feministele au acționat pe mai multe planuri: cel al creării cadrului legislativ, cel al creării instituțiilor publice adecvate deconstruirii vechilor mecanisme sociale și construcției unora revoluționare, cel al producerii de discurs public eliberator și critic, și cel al auto-organizării și emancipării prin forțe proprii.

Modalități de producere socială a noii subiectivități

Crearea cadrului legislativ

Chiar dacă nu reprezentau nici pe departe condiția suficientă pentru emanciparea femeilor, drepturile câștigate în octombrie 1917 au fost un pas serios în această direcție: femeile aveau de acum program de lucru reglementat, de opt ore, dreptul de a-şi păstra locul de muncă pe timpul sarcinii şi al îngrijirii copilului mic, și li se recunoștea statutul de mamă singură. Unica formă de căsătorie recunoscută era cea laică, iar divorțul se putea cere de oricare dintre soți. Aceste măsuri au fost prevăzute în Codul familiei sovietice, la a cărui redactare a contribuit Alexandra Kollontai, autoarea celor mai consistente discursuri ale vremii despre regândirea familiei, iubirii și sexualității[3]. În 1926, în noul Cod al familiei se prevedea recunoașterea uniunilor consensuale cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca cele înregistrate la starea civilă, copiii naturali primeau aceleaşi drepturi ca şi copiii legitimi, iar procedura de divorț se simplifica, acesta putând fi obținut de acum printr-o cerere simplă.

Poate cel mai important, Rusia a devenit la începutul anilor ’20 prima țară din lume care a legalizat avortul la cerere: avortul a fost decriminalizat în 1918 și legalizat în 1920. Chiar dacă a fost o măsură luată nu atât dintr-o poziție asumat feministă, care să recunoască dreptul femeilor la auto-determinare corporală, ci dintr-una a conștiinței socio-economice[4], și chiar dacă după 20 de ani avortul a fost din nou interzis, acest fapt trebuie recunoscut ca unul dintre cele mai progresiste rezultate ale revoluției ruse.

Propagandă și discurs public emancipator și critic

În 1920, Jenotdel a lansat propria publicație, Kommunistka (Comunista), gândită pentru activiste și delegate și care conținea în special articole de opinie și dezbateri pe teme politice, spre deosebire de Rabotnitsa și Krestianka, reviste adresate muncitoarelor și respectiv țărancelor, care, pe lângă reprezentări ale femeilor în noile condiții de viață și de muncă (în fabrici, în școlile de alfabetizare, ducându-și copiii la creșe etc.), prezentau viziuni politice mai unitare. În perioada stalinistă, revistele transmiteau voalat mesajul că oricât de multe ar fi făcut femeile în noua societate, tot nu erau considerate la fel de importante ca bărbații. Zinaida Chalaia, autoare de materiale publicate în anii ’20 în Kommunistka, în care saluta apariția noii femei, curajoasă și de neoprit, scrie, în perioada stalinistă, în Rabotnitsa, pe un cu totul alt ton, despre un veteran de război care îi promite soției însărcinate o mașină, dacă va naște un băiat, și o bicicletă dacă va naște o fată.

Publicațiile feministe ale vremii au funcționat deci ca modalitate de creare a conștiinței politice a femeilor, de reprezentare a proiecțiilor despre noua viață și de critică a autorității. Dar noua subiectivitate politică revoluționară nu avea să apară doar din schimbul de idei, propagandă și din stabilirea cadrului legal. Pentru concretizarea proiectului, era nevoie de noi instituții și de un amplu efort de auto-organizare.

Crearea de instituții publice

Jenotdel a insistat pe tot parcursul activității sale asupra importanței creării unor funcțiuni publice care să desprindă munca domestică de spațiul domestic. „Atâta vreme cât vechile forme de familie, viață domestică și creștere a copiilor nu sunt abolite, va fi imposibil să distrugem exploatarea și sclavia, și să construim socialismul”, spunea Inessa Armand.

De departe rolul cel mai important în crearea noii subiectivități aveau să-l ocupe, în viziunea feministelor bolșevice, instituțiile create pentru deconstruirea sclaviei domestice: cantinele publice, spălătoriile, creșele, serviciile de curățenie la domiciliu. Desprinzând munca domestică de spațiul privat, aceste instituții ar fi ajutat nu doar la emanciparea femeilor, ci și la schimbarea atitudinii bărbaților, la care, în mod pragmatic, nu se așteptau să se auto-educe și pe care nu-și propuneau să-i re-educe. Funcțiunile publice pe care le-au proiectat aveau să aducă, pe lângă eliberarea femeilor de povara și datoria muncii domestice, o schimbare și în atitudinea bărbaților față de femei, deci aveau să producă o schimbare socială profundă.

Acesta a fost unul dintre cele mai importante proiecte ale Jenotdel, pe care membrele acestuia au mizat și au insistat până spre finalul perioadei de existență a Departamentului, când Alexandra Artiuhina, fostă muncitoare, președinta de la sfârșitul anilor ’20, susținea că energiile de producție nu ar trebui să se concentreze pe crearea unor aparate și tehnologii inovatoare care să ușureze munca domestică, ci pe crearea unor instituții care să transforme această muncă într-una publică.

Auto-organizare și emancipare prin forțe proprii

În fine, probabil că aspectul esențial legat de felul în care avea să apară noul subiect politic feminin este cel al emancipării prin forțe proprii. Feministele bolșevice par să fi înțeles foarte bine că problemele femeilor nu puteau fi identificate și rezolvate decât prin implicare și prin eforturi colective și organizate ale femeilor.

Așa că, în timp ce insistau pe valoarea politică a creării unor instituții care să desprindă munca domestică de spațiul domestic, feministele bolșevice își propuneau să ceară și să strângă fonduri și să construiască singure aceste instituții.

Un alt exemplu important: cel al supravegherii condițiilor de muncă ale femeilor în fabrici. Printre primele lucruri pe care le-a făcut Jenotdel la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea, a fost să ceară ca fiecare întreprindere să primească cel puțin o delegată instruită în inspecția muncii, care să observe condițiile în care lucrau femeile, respectarea legii în privința numărului de ore de muncă, asigurarea drepturilor mamelor și ale femeilor însărcinate, respectarea condițiilor de igienă și de siguranță în fabrici, precum și organizarea de întruniri și prelegeri privitoare la condițiile de lucru din fabrici.

Până în 1921, concedierile la scară largă care aveau loc afectau în special femeile, muncitoarele necalificate. Așa că membrele Jenotdel convoacă întâlniri cu muncitoarele, la care se caută soluții pentru îmbunătățirea abilităților acestora; și, în consecință, organizează cursuri de calificare și se implică în crearea de cooperative, în care femeile confecționau haine pe care apoi le vindeau pentru a supraviețui.

Sistemul delegatelor, organizarea pentru supravegherea respectării drepturilor femeilor și crearea de cooperative au alcătuit împreună un cadru pentru apartenență, esențial emancipării.

Campania împotriva muncii sexuale

În Rusia țaristă, munca sexuală fusese legală, dar protejată nu fusese de fapt decât cea destinată nobilimii și armatei, în vreme ce lucrătoarele sexuale care proveneau din medii precare erau hărțuite și prigonite. Femeile sărace nu aveau șanse de reorientare profesională, iar patru cincimi dintre lucrătoarele sexuale proveneau din sărăcie extremă.

După revoluție, până în 1921, multe dintre muncitoarele care au fost concediate au devenit lucrătoare sexuale, din lipsă de alternativă. Conform unui studiu al vremii, 84% dintre intervievate aleseseră această muncă pentru că nu putuseră găsi altceva.

Alexandra Kollontai susținea că sub nicio formă războiul împotriva muncii sexuale nu trebuie să se transforme în război împotriva muncitoarelor sexuale. De altfel, atitudinea sa față de această chestiune este vizibilă și într-una dintre prozele scurte pe care le-a publicat în acea perioadă – Surori – în care protagonista se împrietenește cu lucrătoarea sexuală pe care bărbatul său o aduce într-o seară acasă, și care îi povestește acesteia că este singura cale de supraviețuire pe care a găsit-o.

Este desigur o parte a activității feministelor bolșevice, care în prezent nu poate fi analizată critic decât în mod situat și angajat: feminismele contemporane centrate pe drepturile lucrătoarelor sexuale au subliniat că munca sexuală este asemenea oricărei munci remunerate și că viziunea asupra sa ar trebui eliberată de perspectivele burgheze și cispatriarhale asupra sexualității. În plus, și poate cel mai important, încadrarea conceptuală și politică a muncii sexuale nu poate fi făcută decât de persoanele direct implicate, cele pe care mecanismele societății cispatriarhale și capitalist/neoliberale încearcă în continuare să le reducă la tăcere[5].

În epocă, feministele bolșevice, cu toate că proiectau o viață mai liberă pentru femei din punct de vedere al uniunilor, al relațiilor intime și al sexualității, aveau în vedere abolirea muncii sexuale pe care nu o înțelegeau sub nicio formă ca muncă. Fenomenul era pentru ele o consecință nefericită și specială a sărăciei, degradantă și de nedorit pentru femei.

În timpul războiului civil, discursul bolșevic echivalase munca sexuală cu refuzul muncii „adevărate”, cu fuga de muncă și, pe baza acestei viziuni, au și scos-o din legalitate. Dar feministele bolșevice au înțeles că este absurd ca legea să pedepsească lucrătoarele sexuale și au susținut un plan care viza „prevenirea” și „reabilitarea”. Pe lângă măsuri precum protejarea femeilor în fața concedierilor și criminalizarea severă a proxenetismului, bolșevicele au înființat căminele pentru fete și femei neangajate. Femeile erau convinse să intre în aceste instituții, unde puteau petrece până la un an, unde primeau tratamente medicale gratuite pentru bolile venerice și unde lucrau pe principiul cooperativei, confecționând haine și alte obiecte și primind un salariu fix. Rezidentele își plăteau din salariu perioada de ședere, mesele și costurile de întreținere, iar instituția nu avea un regim foarte strict – de exemplu, nu urmărea relațiile intime ale femeilor. După un an, rezidentele erau repartizate la muncă în fabrici, unde nu se cunoștea trecutul lor, iar într-o primă perioadă de acomodare cu noul loc de muncă și noua locuință erau însoțite de „surori” care le ajutau să se pună pe picioare.

Activitatea Jenotdel în Est

Încă și mai controversată însă este activitatea Jenotdel în Asia Centrală, în timpul campaniei de  „scoatere a vălului” pentru emanciparea femeilor musulmane (hujum), începută în 1927. Analiza acestei activități se conturează din cel puțin două perspective: cea a criticii contemporane a feminismelor albe, occidentale, care doresc impunerea în mod ierarhic și colonial a propriilor valori asupra unor femei din grupuri din care nu fac parte; și cea a denunțării publice a atacului de factură islamofobă a statelor Occidentale asupra femeilor musulmane migrante (vezi, de exemplu, în Austria, recenta interzicere a acoperirii feței). Experiența feminismelor din ultimul secol a arătat că viziunea despre eliberarea noastră trebuie construită întotdeauna în comun, din interiorul grupului direct interesat, și nu din afara lui.

Informațiile și relatările despre activitatea Departamentului în țările foste colonii ale imperiului țarist sunt marcate de cele mai profunde contradicții, iar asta arată, printre altele, intensitatea la care se disputa corpul femeilor musulmane și atunci, ca și acum, și semnificarea lor ca extraordinar și esențial câmp de luptă pentru forțele politice de toate felurile.

Pe lângă scoaterea în afara legii a căsătoriilor cu copii, a poligamiei și a cumpărării miresei, feministele bolșevice au inițiat în 1927 o campanie de „scoatere a vălului”. Unele surse menționează faptul că aproximativ 100.000 de femei și-au scos și și-au ars vălurile în public, ca urmare a campaniei numite hujum. Cum se raportau femeile din diverse regiuni la această inițiativă? Pentru câte dintre ele a reprezentat cu adevărat această campanie cadrul pentru emancipare politică și socială? Cum le-a afectat viețile în cele mai fizice și emoționale, și deci politice feluri?

La jumătatea anilor ’20, în regiunile izolate din Asia Centrală, membrele Jenotdel se acopereau ele însele cu văl, pentru a putea intra în casele oamenilor și pentru a sta de vorbă cu femeile, fără ca bărbații din familiile acestora să le alunge. Multe dintre membrele Departamentului care mergeau în astfel de misiuni au fost ucise, astfel încât s-a stabilit prin lege pedeapsa cu moartea pentru crimele anti-feministe (cu toate că, spun sursele, în aceeași perioadă, bărbații care își ucideau nevestele nu primeau decât de la cinci la zece ani de închisoare). Structurile sociale existente erau deci refractare la manifestările care se doreau progresiste; pe de altă parte, în narativele anticomuniste, apar povești despre bărbați care le scoteau demonstrativ vălurile femeilor din familiile lor, într-un fel de performance al aderării la partid. Așa se arată încă o dată preocuparea narativelor istorice pe subiectul masculin în primul rând și se reafirmă urgența recentrării.

Atenția noastră ar trebui să se îndrepte mai mult către declarații precum cea făcută de o activistă comunistă turcă la Conferința Tuturor Popoarelor din Est[6], care a avut loc la Baku, în 1920. Aceasta subliniază exagerarea importanței vălului în luptele feministe ale regiunii și accentuează câteva cerințe de bază pentru emanciparea femeilor:

„Femeile din Est nu se luptă doar pentru dreptul de a merge pe stradă fără chadra, așa cum cred mulți. Pentru femeile din Est, cu înaltele lor idealuri morale, chestiunea chadrei, se poate spune, e prea puțin importantă.(…)

Dacă vreți să faceți posibilă emanciparea voastră, ascultați-ne cerințele și oferiți-ne cu adevărat ajutorul și cooperarea voastră.”

Conferința femeilor comuniste la Congresul popoarelor din Est, Baku, 1920

Hujum a fost o intervenție politică ierarhică, pe care, ca feministe contemporane, nu o putem privi decât critic. Acțiunile Jenotdel în Asia Centrală în care putem găsi astăzi inspirație feministă sunt însă în mod sigur cele care s-au bazat pe auto-organizare și pe munca de la bază, împreună cu femeile din regiunile unde lucrau. Spre exemplu, femeile organizau școli de alfabetizare în care primele înscrise erau ele însele. Activistele Jenotdel au înființat Iurte roșii, Bărci roșii sau Colțuri roșii, în funcție de zonă. Deși aceste „cluburi” erau de multe ori preocupate, la început, cu popularizarea și explicarea noilor legi, cu timpul ele s-au transformat în centre culturale și educaționale, spații de interacțiune și cooperare feministe, spații de socializare și redistribuire a alimentelor și a altor bunuri de larg consum, spații pentru discuții politice, citit de ziare, cursuri de recalificare profesională, oferirea primului ajutor sau a consilierii juridice.

Iurta Roșie, 1928

 

În loc de concluzie

Una dintre cele mai vechi lupte feministe este cea pentru ocuparea spațiului public. Strategiile sunt diverse, de la crearea locurilor sigure, speciale, primitoare și propice interacțiunilor și cooperării, la intervenția în cele masculine, greu accesibile, ale structurilor administrative, juridice, guvernamentale. Activistele Jenotdel au combinat strategiile și s-au luptat cu tenacitate pentru ocuparea și crearea de spații emancipatoare. În istoria Departamentului, dar și în finalul său (Jenotdel a fost desființat în 1930, în momentul în care s-a stabilit că emanciparea femeilor este un fapt și că nu mai e nevoie de eforturi speciale în acest sens) se citește clar vulnerabilitatea pozițiilor lor, în interiorul unei mișcări centrate pe subiectul politic masculin și prea puțin dispuse să schimbe asta. E probabil important ca în momentul în care începem să descoperim felurile în care au luptat, să ne folosim intuiția și afectele, și să fim atente la tensiunea dintre această vulnerabilitate și tenacitatea cu care activistele feministe bolșevice au încercat, cu succes pentru o vreme, „să își facă loc” în Revoluție.

Este o luptă pe care feminismele anticapitaliste o duc și astăzi.

 

Surse bibliografice

Attwood, Lynne, Creating the New Soviet Woman, St. Martin’s Press, 1999.

Olteanu, V. Gheonea și G. Gheonea, eds., Femeile în România comunistă, ed., București: Politeia, SNSPA, 2003.

Chaterjee, Choi, Celebrating Women. Gender, Festival Culture and Bolshevik Ideology, 1910-1939, University of Pittsburgh Press, 2002.

Early Bolshevik Work Among Women of the Soviet East, în Women and Revolution, No. 12, 1976; www.icl-fi.org/english/womendrev/oldsite/BOL-EAST.HTM.

Evans, Barbara, The Utopia of Zhenotdel, Slavic Review, Vol. 51, No. 3, 1992, pp. 485-496.

Jinga, M. Luciana, Gen și reprezentare în România comunistă, 1944-1989, Polirom, 2015.

Marik, Soma, Reinterrogating Classical Marxist Discourses of Revolutionary Democracy, Aakar Books, 2008.

Ranes, Barbara, ed. From Baba to Tovarishch. The Bolshevik Revolution and Soviet Women’s Struggle for Liberation, Chicago: Marxist-Leninist Books and Periodicals, 1994, www.marxists.org/history/erol/ncm-7/baba.pdf.

 

[1]       Termenul de „feminism” avea o conotație negativă în discursurile revoluționare ale vremii, unde era folosit exclusiv pentru a defini lupta burgheză pentru dreptul femeilor la vot și la deținerea de proprietate.

[2]       Inessa Armand, Alexandra Kollontai, Sofia Smidovici, Clavdia Nikolaevna, Alexandra Artiuhina.

[3]      Vezi articolul despre Alexandra Kollontai din numărul curent.

[4]      Avortul terapeutic era gratuit și putea fi realizat la simpla cerere a femeii afectate, „atâta timp – preciza decretul – cât sechelele trecutului şi dificultăţile economice ale prezentului vor constrânge femeile să apeleze la aceste metode” (vezi capitolul 2 din Femeile în România comunistă, ed. C. Olteanu, V. Gheonea și G. Gheonea, București: Politeia, SNSPA, 2003).

[5]      O excelentă perspectivă feministă anticapitalistă asupra muncii sexuale, aici: https://muncasexualasifeminism.wordpress.com/.

[6]     Stenograma întregii sesiuni a șaptea, aici: https://www.marxists.org/history/international/comintern/baku/ch07.htm#women