de Valer Simion COSMA
Migrația la și de la satele aflate în Țara Năsăudului, ca și cea din și în Telciu, are și a avut un rol important în istoria ultimelor trei secole. Conflicte militare, foamete, războaie, emigrări peste ocean, deportări și alte migrații ale forței de muncă au schimbat demografia și circulația oamenilor din sat de multe ori. Cele șapte povești despre muncă și migrație redau părți din consecințele acestora asupra vieții oamenilor și a comunității: cauza migrației, rolul și imaginea muncitorilor în străinătate, condițiile vieții ca muncitor migrat și efectele asupra vieții de familie.

FOTO Ileana Bulgarea
La Telciu și în mai toate satele din Țara Năsăudului, migrația sezonieră nu a început odată cu anii 2000 și ridicarea vizelor în condițiile aderării României la UE, deși este clar că cele întâmplate în ultimii ani au provocat o mobilitate fără precedent a populației, cu consecințe profunde asupra vieții sociale și economice a comunității. Migrația joacă un rol important în istoria ultimelor trei secole ale comunității telcene. Includerea Telciului în granița militară habsburgică în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, schimbare care a adus scoaterea din iobăgie a populației transformate în grăniceri, a făcut ca în zonă să migreze locuitori din zonele învecinate, în special din Maramureș. Asta în condițiile în care diferitele conflicte militare în care erau implicați grănicerii, depopulau periodic localitățile de populația masculină.
Perioadele de foamete de la începutul secolului al XIX-lea, determinate de calamități naturale și de conflictele napoleoniene, au pus pe drumuri mulți locuitori ai ținutului, aceștia migrând sezonier sau definitiv în Moldova și Bucovina. Războaiele i-au purtat pe grăniceri prin toate colțurile Imperiului Habsburgic, inclusiv după desființarea graniței militare (1851), când o parte din foștii grăniceri a fost înrolată în noile formațiuni militare. Sfârșitul de secol XIX și începutul secolului al XX-lea au adus mirajul emigrării peste ocean, în Statele Unite ale Americii. În paralel cu migrația populației înspre alte orizonturi, înspre Telciu și localitățile învecinate au sosit o mulțime de evrei, astfel că până la deportările din timpul celui de-al doilea război mondial, în comunitatea Telciu s-a constituit o puternică comunitate iudaică. Ca dovadă a existenței acestei comunități a rămas cimitirul evreiesc din Macoviță și ceva clădiri centrale devenite subiect de interminabile procese. Sinagoga din centrul satului a dispărut de multă vreme.
Anii patruzeci, cu construirea căii ferate Salva-Vișeu, au adus în zonă celebrii brigadieri, pentru ca mai apoi, în anii comunismului, mulți telceni care se îndeletniceau cu tăiatul de lemne să devină migranți sezonieri, muncind „la butin” în diferitele colțuri ale țării. Acest tip de migrație s-a păstrat și în anii post-comunismului, inclusiv în prezent fiind un număr destul de mare de telceni care lucrează în afara satului, la exploatări forestiere. Din rândul acestora, mulți au plecat să taie lemne în străinătate, în special în Austria și Germania.
Un alt tip de migrație sezonieră, întâlnit în anii post-comunismului, îl reprezenta plecarea la cules sau alte munci agricole, în alte zone din județ sau din țară. Mai apoi, dintre cei implicați în acest tip de migrație, alături de generații mai noi, multe persoane au ajuns să plece la munci sezoniere prin serele și plantațiile Europei. La sparanghel și căpșuni, în special. O migrație masivă a avut loc în primii ani de după revoluție, când multe familii s-au mutat cu totul în Banat, cumpărând la prețuri foarte mici fostele proprietăți ale șvabilor și ocupându-se în continuare cu agricultura, doar că pe pământuri mult mai rodnice. Astfel, se poate spune că, pentru Telciu, migrația definitivă sau sezonieră reprezintă o constantă, fiind foarte puține familii care să nu aibă membri implicați în acest proces și fiind prea puține locuri de muncă sau ocupații care să permită asigurarea unui trai decent pentru localnici.
În rândurile care urmează prezint câteva povești despre muncă și migrație ale unor telceni/telcence și ale unor locuitori din localități învecinate. Poveștile prezentate au la bază discuții față în față sau prin intermediul facebookului. Am căutat să intervin cât mai puțin în firul narativ, mai mult din considerente de claritate sau coerență, iar în rest am căutat, pe cât posibil, să păstrez/redau vorba lor. În afara celor care au specificat că nu au nicio problemă să le apară numele, inițialele puse în paranteză nu reflectă numele real.
„Pe drumul New Yorkului
nu umblă nici oi, nici vaci
Da’ umblă oameni săraci”
(Bată-te Americă, bată)
„Am lucrat în agricultură, în Anglia și Spania, acu câțiva ani. Terminasem liceul, la facultate nu eram interesat să dau pentru că mi se părea o pierdere de vreme și bani, plus că, de ce să nu recunosc, nu prea mă atrăgea învățătura și nu văd ce meserie foarte bună aș fi putut obține după facultate, în condițiile în care nu m-am prea omorât cu învățătura. Și, oricum, pe la noi nu-s atât de multe locuri de muncă. Voiam și eu să fac bani, să-mi fac o situație, să nu mai stau pe spatele alor mei. Înainte să plec în Anglia am mai lucrat prin construcții, așa că nu mă temeam de munca fizică. Uită-te ce fizic am, pot duce! Eram bine plătiți în Anglia, nu mă pot plânge. Bine plătiți dacă mă gândesc că de nu plecam, nu strângeam veci atâția bani câți am strâns acolo. Nu că aș fi făcut mare lucru cu banii. Mi-am luat mașină și i-am stricat pe tot felul de prostii și chefuri. Măcar mi-am mai luat ceva haine. Știi cum e la vârsta aia, ești tânăr, te tot uiți la alții și ai vrea și tu să poți face pe șmecherul cu bani, măcar o vreme.
În Anglia stăteam într-o rulotă, într-un parc cu rulote. Eram mulți muncitori, nu numai români. Erau și lituanieni, bulgari, polonezi. Erau toate națiile adunate acolo și ne înțelegeam într-o engleză greu de înțeles. Mai mult prin semne și gesturi. Dar ne înțelegeam, mai ales serile când stăteam și noi la o bere, după muncă. Dar era mult de lucru și normele erau mai mari decât puteam duce. Adică, ca să faci bani trebuia să tragi de să te omori, că eram plătiți la lădiță, la cât făceam. Ce ore de muncă sau program? Vrei bani? Tragi până nu mai poți! Ăia ai lor nu prea lucrau cu noi, mai mult ne supravegheau, coordonau și pe noi ăștia din România ne strigau „Dracula”.
Dar nu ai cum să reziști mult la așa muncă și la așa ritm. Adică mergi, tragi tare, faci niște bani și-apoi vii în țară. Numai ăia mai în vârstă, cu familii sau datorii puteau rezista mai mult. Adică n-aveau de ales.
În Spania nu mi-a plăcut, eram la măsline, soare de te tâmpești, muncă multă și bani mai puțini ca-n Anglia. Și după o vreme nu mai suporți să vezi că ăia te tratează și se uită la tine ca la un sclav, ca la un sălbatic. Adică-ți iei mintea-n cap și începi chiar să te porți ca un sălbatic, după o vreme.
Acuma am de lucru acasă și n-aș pleca decât dacă aș avea vreun necaz sau nu aș mai avea ce să fac aici. Nu câștig mult, dar e suficient cât să trăiesc. Mai ales că am casă și mai fac câte ceva pe lângă muncă, că știi cum e pe la noi, pe la țară. Tot mai pică câte ceva de lucru pe lângă, mai faci un ciubuc, măcar să-ți scoți țigările. Cred că dacă ar fi un salariu de măcar douăzeci de milioane, mulți n-ar mai pleca de la noi. Că aici măcar ești acasă, cu familia și prietenii.” (S.L., 28 ani)
„Doamne cum te mână banii,
Pentru ei nu-ți vezi casa cu anii,
Nu-ți mai vezi părinții și nici frații
Și n-ai nicio milă de la alții”
(Doamne grea-i străinătatea)
„Eu am facultate. Voiam să fiu învățătoare sau educatoare, dar e greu cu posturile și salariile sunt mici. N-ai cum să te descurci cu atât, mai ales dacă trebuie să faci și naveta. Că posturile-s puține și câte îs, de multe ori, știi cum se dau. Pe pile și tot felul de intervenții. Așa că am făcut cam degeaba facultatea, că la îngrijit bătrâni în Italia nu mi-o folosit. M-au întrebat de studii, dar cred că numai așa ca să vadă ce fel de persoană îs, ce educație am. Am grijă de vreun an și ceva de un bătrân. O lună stau acolo, locuiesc cu el tot timpul că are nevoie de îngrijire permanentă. Apoi vin o lună acasă. Îmi dă o mie și ceva de euro pe luna aia. La negru, că de unde contract? Și când nu-s eu e altcineva. Tot o româncă.
La început nu-mi asigurau și mâncarea, dar după aia, când le-am zis că vreau să plec în altă parte, mi-au dat și ceva pentru mâncare. Adică niște bani în plus, că-mi gătesc eu acolo, când îi gătesc și moșului. Se atașase moșu’ de mine și nu voiau să mă lase să plec. Luna viitoare ar trebui să plec iar, dar mi-e așa de groază și chiar mă gândeam să mă duc în altă parte, undeva mai ușor. Dar mi-e milă de bătrân, că plânge când aude că nu vreau să mai vin. E greu cu el, că nu se poate mișca și trebuie să-l car și la baie, să-l șterg, să-l spăl și toate alea. Că nu poți să-ți bați joc de un om. Dar e greu că nu pot dormi noaptea. Mă trezește și de trei ori pe noapte, că are nevoie la baie, că se simte rău. Nu-s bună de nimic a doua zi. Măcar de aș avea o săptămână de zi și una de noapte, dar nu se poate. Nu vor să mai angajeze o femeie, că e prea scump.” (L.S.A., 29)