de Victoria STOICIU

În 2011, în plin avânt al reformelor structurale, guvernul Boc modifica fără dezbatere parlamentară, fără consultări, prin asumare de guvern, Codul Muncii și Codul de Dialog Social. Modificările s-au făcut, se știe, la presiunea lobby-ului marilor corporații străine, în speță a Consiliului Investitorilor Străini și a Camerei Americane de Comerț. Modificarea a urmărit, în principal, flexibilizarea relațiilor de muncă, adică putere sporită a angajatorului de a demite sau de a angaja pe perioade scurte, cât și slăbirea puterii de negociere a salariaților, respectiv a sindicatelor.

Visul îndeplinit al multinaționalelor

Ambele obiective au fost atinse cu succes. La mai bine de cinci ani de la modificările legislative, incidența muncii atipice e în creștere și chiar dacă avem, prin comparație cu alte state membre, o pondere mare a contractelor de muncă full time și pe perioadă nedeterminată, tendința de precarizare a muncii e vizibilă – în lumea multinaționalelor, angajații în leasing (prin agențiile de muncă temporară) încep să devină o regulă, contractele part-time, care în România înseamnă sărăcie lucie, sunt și ele în creștere. Pe de altă parte, instrumentele prin care salariații își pot negocia condiții de muncă mai bune sau salarii mai mari sunt, după 2011, tot mai puține. Salariatul e lăsat de unul singur în fața angajatorului, pe ideea ca cine e bun și tare se descurcă și nu e nevoie de reprezentare colectivă. Nu, nu e legea junglei – în junglă, animalele slabe se organizează în colectivități, în grupuri, pentru a supraviețui. În societatea noastră, organizarea celor slabi în sindicate e obstrucționată prin lege.

Rezultatul este o scădere a procentului din PIB care revine forței de muncă – deși în 2016 aveam mai mulți angajați decât în 2011, acestora le reveneau doar 31% din PIB față de aproape 33% în 2011. Asta înseamnă că unui număr tot mai mare de salariați le revine o parte din ce în ce mai mică din PIB, cu alte cuvinte, că a scăzut totalul salariilor primite de toți angajații, calculate ca procente din PIB – înseamnă, mai exact, salarii mai mici pe cap de angajat. Procentul de 31% e cel mai scăzut din statele membre ale Uniunii Europene, unde situația este inversă – de regulă, ponderea compensației salariaților în PIB e mai mare decât ponderea capitalului. Or, în loc să se încerce remedierea situației și echilibrarea raportului dintre capital și muncă, politicile neoliberale din România, inițiate de guvernul Boc, dar necontestate de nici unul din guvernele care i s-au succedat, adâncesc în continuare prăpastia dintre muncă și capital și, pe cale de consecință, dintre săraci și bogați.

Criza politicii salariilor mici

Doar că, după ce și-au văzut dezideratele transformate în lege, la câțiva ani de la modificarea legislației, companiile au întâmpinat o mare surpriză, pe care nu o luaseră în calcul – penuria de forță de muncă. În 2016, România era pe locul trei la nivel global în clasamentul țărilor în care angajatorii întâmpină probleme în ocuparea posturilor, conform unui studiu ManpowerGroup, fiind precedată de Japonia și Taiwan. Aproximativ 72% dintre angajatori au dificultăți în a găsi candidați pentru ocuparea posturilor disponibile în piață, iar cauza numărul unu este deficitul de candidați, urmată de competențele insuficiente. Asta înseamnă, cu alte cuvinte, intrarea în criză a modelului de dezvoltare bazat pe forță de muncă ieftină, pe care România l-a urmat în perioada de după 1989. Low skills, low pay e rețeta pe care au îmbrățișat-o toate guvernele și care, în loc de dezvoltare, a adus mai degrabă subdezvoltare.

Mai bine de trei milioane de români au plecat să muncească în străinătate, preferând migrația salariilor de mizerie din țară. În anul 2016, conform datelor de la Inspecția Muncii, 88% din contractele de muncă existente în România se situau la nivelul sau sub nivelul salariului mediu, respectiv 65% din salariați aveau un salariu sub nivelul salariului mediu. Cu asemenea salarii, în condițiile în care prețurile s-au aliniat celor europene, este imposibil să ai un trai decent – în 2015, conform Eurostat, convergența prețurilor din România cu media europeană era de 52%, în timp ce convergența salariilor era de 20%. Analiza corelării salariului minim cu coșul minim de consum pentru o gospodărie cu 2 salarii minime și 2 alocații de copii indică faptul că veniturile acestor familii nu au putut acoperi nici minimul de trai decent și nici măcar minimul de subzistență în niciunul dintre anii din perioada luată în considerare – 2001-2015.

Dar salariile de mizerie, acest avantaj competitiv al României post-decembriste, nu mai sunt atractive pentru români. Când nu pleacă la muncă în străinătate, aceștia preferă să rămână la ei, la țară, să își lucreze ogorul de pe lângă gospodărie, ducând un trai la limita subzistenței. Și astfel, ajungem într-o situație paradoxală, în care avem un excedent de forță de muncă care coexistă cu deficitul de forță de muncă. Avem, pe de o parte, aproape trei milioane de lucrători pe cont propriu și muncitori familiali neremunerați, adică persoane care se ocupă cu agricultura de subzistență, dar care, deși nu sunt considerați șomeri, nu au un loc de muncă propriu zis, muncind în propria gospodărie. Și în același timp, avem deficitul în creștere de forță de muncă, avem reportajele acelea tendențioase cu patroni care caută disperați angajați prin satele românești și nu găsesc.

Și cum ar putea găsi, la salariile actuale? S-a întrebat cineva vreodată dacă un salariu minim pe economie e suficient încât să justifice renunțarea la produsele în natură, absolut indispensabile existenței, pe care cei ce refuză un job le obțin muncind în gospodărie și la care ar trebui să renunțe dacă și-ar lua un loc de muncă de minim 8 ore pe zi? S-a întrebat cineva dacă oamenii aceia ar mai refuza oferta de loc de muncă dacă li s-ar oferi, în locul unui salariu minim pe economie, un salariu ușor peste cel mediu? Coexistența deficitului de forță de muncă cu excedentul de forță de muncă e rezultatul predictibil al salariilor mici, care nu stimulează defel mobilitatea forței de muncă pe plan intern. Și cum ar putea să o stimuleze, în condițiile în care statisticile ne arată că un salariu mediu este insuficient pentru a acoperi prețul chiriei în marea majoritate a orașelor din România? De ce te-ai muta din satul tău la oraș, când banii din salariu îți ajung să plătești chiria și atât?

Subdezvoltare pe banii statului

Care e soluția? Nu există soluții miraculoase, nu trebuie să reinventăm roata – de când e lumea și pământul, soluția pentru creșterea salariilor e creșterea puterii de negociere a salariaților. Iar asta se poate face simplu, prin modificarea legislației muncii și a dialogului social și abrogarea mai multor prevederi care aduc atingere drepturilor lucrătorilor și drepturilor sindicale.

Dar, deși soluția e simplă, e limpede că lipsește voința politică pentru așa ceva, indiferent de culoarea partidului politic care se află la guvernare. Paradigma de dezvoltare a salariilor mici a ajuns un fel de ethos al tuturor politicilor publice, de viziune trans-partinică despre lume, iar teama de a nu goni investitorii e preocuparea numărul unu a decidenților.

În acest spirit, anul trecut, sub tehnocratul Dragoș Pâslaru, Ministerul Muncii a elaborat un pachet de măsuri menite să stimuleze mobilitatea forței de muncă în România. Iar soluția găsită a fost aceea ca lucrătorilor care acceptă un loc de muncă în altă localitate decât cea de reședință statul să le ofere o primă de instalare de aproximativ 2000 de euro. Poate sună bine, generos, însă efectul e acela că statul scoate bani din bugetul public pentru a ajuta angajatorii să își rezolve problema cu forța de muncă, fără a crește salariile. Domnul angajator nu găsește femeie de curățenie care să accepte să lucreze pentru 900 de lei lunar? Nici o problema, statul vine în întâmpinarea nevoilor domnului angajator și oferă femeii de menaj o primă de 2000 de euro, cu condiția ca durata contractului de muncă să fie de minim 2 ani, astfel încât dânsa să își poată plăti chiria sau transportul. Domnul angajator să nu se deranjeze, să nu își facă griji – România rămâne țara salariilor mici. Statul are grija de asta. Statul român are grijă ca subdezvoltarea să fie brandul nostru de țară.

Când lobby-ul investitorilor străini e atât de puternic încât corporațiile își permit să înmâneze direct foi de parcurs Guvernului României, cum a făcut în luna martie anul curent o delegație a marilor companii americane care au investiții în Romania, soluțiile simple, cum ar fi modificarea legislației muncii, se transformă în planuri ambițioase, în ținte dificile sau, poate, chiar în utopii. Mai mult decât atât, în fața infailibilei alianțe dintre marele capital și stat, care șterge pe jos cu regulile jocului democratic, miza adoptării acestor măsuri este democrația însăși.

 

Material realizat în cadrul proiectului Servici ușor