de VERONICA LAZĂR

Nu e ușor de recuperat genul poveștilor în plină cultură publicitară a spusului de povești. Povești despre tine care să deschidă un interviu de angajare, povești ornamentale din presa glossy-culturală, povești care fac coloana vertebrală a oricărui brand de succes, povești care disting, scot în față, individualizează. O investigație care are mai puțin de-a face cu cuteness-ul însă, dar foarte mult cu emoția sunt în schimb istoriile personale, istoriile de familie ale colectivului de autoare, autori și actrițe cu care, și plecând de la care, e construit spectacolul Corp străin și care reinvestesc poveștile cu forță istorică și politică. De data asta însă, ele nu mai sunt ceva de care copiii, ca și adulții, „au nevoie” pentru inspirație și înfrumusețare creativă a vieții, ci mai degrabă un refulat, la care accesul se face greu și fragmentar, în urma insistențelor șocate ale unor copii crescuți mari, ori a documentării sistematice a genealogiilor familiilor trecute prin niște traume majore generate de o istorie supraindividuală, o serie de narațiuni care produc tulburare, nu satisfacție și armonie. Dimensiunea socială și obiectivă ia locul celei poetic-ficționale a poveștii design.

Asemeni piesei puse în scenă anul trecut de David Schwartz, Între granițe, și Corp străin e documentată și scrisă împreună cu colectivul de actrițe și include o serie de experiențe ale rudelor lor. Ambele piese leagă, prin intermediul poveștilor documentare, un argument politic contemporan referitor la represiunea sau presiunile ideologice care-i vizează pe refugiații de război și migranții economici care ajung astăzi în Europa de Vest de niște narațiuni istorice despre marile trasee migratorii generate de catastrofe istorice. Fără interactivitatea din Între granițe, piesă care interpela inconfortabil publicul obligându-l să ia decizii politice pe loc, Corp străin introduce însă o serie de explicații politice pentru cea mai recentă criză a refugiaților, generată de războaiele ultimului deceniu. Ea mai experimentează totodată cu o alternanță de registre – în special între monologul-mărturie (cu Fatma Mohamed, Anka Levana, Iolanda Covaci), sobru, în principiu, dar uneori cu tușe caracteriale chestionabile de tipul accentelor etnice – și scene de umor buf, care împreună sparg eventuala monotonie a teatrului documentar.

Scheciul cu parcul de distracții armate din cadrul târgului internațional de armament organizat într-un oraș ambițios din Estul Europei (ar putea fi, ca să iau la întâmplare, acesta http://www.click.ro/news/national/uite-dusterul-care-te-impusca) și featuring Steven Seagal (jucat de Alice Monica Marinescu) e ultimul din seria de scene de comedie bufă ce alternează cu mărturiile biografice redate într-un registru sobru. Un grup de vizitatori surescitați explorează posibilitățile de distracție oferite de echipamentului anti-tero, un premier hazliu face un spirit nu lipsit de inteligență despre munca sa voluntară ca agent de vânzări al companiilor de armament, un grup divers etnic de conducători altminteri în război unii cu alții în timpul programului de lucru se felicită unii pe alții pentru cumpărăturile făcute. Mai devreme, în altă scenă comică (foarte comică), un reenactment al întâlnirii unui președinte Iohannis slugarnic (jucat de Alexandra Fasola) cu un David Cameron de un cinism dezinvolt (Katia Pascariu, formidabilă), discutând împreună despre modul în care România poate susține interesele Marii Britanii (să fie vorba de această întâlnire http://www.mediafax.ro/politic/intalnirea-iohannis-cameron-premierul-britanic-sustinem-libera-circulatie-dar-trebuie-sa-rezolvam-presiunea-pe-care-o-pun-migrantii-seful-statului-locul-marii-britanii-este-clar-in-ue-foto-video-14914378?), e suportul unor dramatizări alternative ale discursurilor lor. Iar în primul scheci, cel mai didactic, dar și cel mai superficial, teologi catolici de la începuturile modernității și ale sclaviei negre pe baze rasiste se înfruntă în câteva cuvinte pentru a găsi cea mai bună cale de-ai scoate pe urmașii lui Ham, feciorul lui Noe, în afara umanității (o temă ce face de altfel obiectul principal al unei alte piese de teatru, pusă în scenă de Radu Jude, ce și-a avut și ea premiera zilele trecute) ; iar preoți ortodocși, pastori calvini, rabini și fanatici musulmani se reunesc pentru a arăta că extremismul intoleranței religioase e distribuit corect și echitabil și că arghirofilia nu e niciodată foarte depărtată de religiile instituționalizate. Peste toate, antisemitismul unui poet de secol XIX intră în coliziune cu islamofobia civilizațională a unui intelectual francez de astăzi (Houellebecq ? Finkielkraut ? cine-i mai știe pe toți) și a unui istoric rasist de mare clasă din Estul Europei (te-am prins, Neagu Djuvara ! – de altfel, figura intelectualului estic, rasist dincolo de buna cuviință a occidentalului, apare și în excelentul spectacol Artists Talk al Gianinei Cărbunariu). Și de la una la alta, un liant muzical de klezmer ca un reflex ironic al pluralismului și dreptei distribuiri a hate speech-ului.

Mulțumită unor asemenea momente de comentarii comice, dar cu o funcție explicativă evidentă, și care leagă didactic episoadele de mărturie directă, se desenează o teză a piesei, aceea că există cineva care beneficiază de conflictele armate ce se înmulțesc fără încetare în Africa și Orientul Mijlociu, că există un interes – și, putem înțelege, chiar o cauză directă, intențională, a întreținerii războaielor -, explicație care pare să subîntindă însă situații istorico-biografice foarte variate. Dar astfel prezența acestei cauze comune sugerate aici și a refrenului „cine profită ?” accentuează sentimentul de amalgamare a acestor circumstanțe istorico-biografice. Între supraviețuitorii Holocaustului și ai pogromului de la Iași, migranții educați proveniți din clasa de mijloc ce părăsesc România comunistă pentru libertatea vestică și refugiații sirieni (și ei educați) alungați de război astăzi în România, există, desigur, veriga comună ce-i face pe toți niște nefericiți străini, iar această categorie-valiză își merită, într-adevăr, deconstruirea, mai ales dacă se lasă folosită ca un arsenal ideologic ostil. Însă deconstruirea înseamnă și descompunerea în factori îndeajuns de specifici istoric, uneori „normali”, alteori catastrofali, dincolo de vreo cauză politico-economică unică – și, ca atare, chestionabilă – a câștigului material obținut din comerțul cu arme sau din război, în general.

Dar dificultatea cea mai mare e cea de care piesa nu se lovește deloc, pentru că o ocolește pur și simplu, așa cum – și tocmai pentru că – discursul actual al stângii europene radicale o refulează cu totul, și numai în pierdere : chestiunea problemelor sociale și economice pe care partidele de dreapta radicală nu se sfiesc să le atribuie venirii migranților economici și a refugiaților. Cât de mult poate afecta în mod real migrația redistribuirea resurselor, nivelul salariilor muncitorilor europeni, rata șomajului, relațiile între muncă și capital. Pe cine atinge ea, dacă chiar produce în mod necesar consecințe majore asupra societăților europene. Partidele și discursurile de dreapta radicală se hrănesc și cresc din această teamă ce lovește proletariatul european, pe care o alimentează copios la rândul lor – ba există un sol care îi e favorabil chiar și în România, vulnerabilă, așa cum s-a văzut, la ideologia fără referent local a „chestiunii refugiaților”. Dar această teamă devine o realitate socială și politică fie și doar ca teamă ce reconfigurează câmpul politic, dacă nu ca o dificultate socială și economică reală.

Astăzi, în Europa, poziționarea față de această chestiune distinge între partidele antisistem de dreapta, care se lăfăie în aceste dificultăți infinit manipulabile, și cele de stânga, care nu au resurse să o trateze fățiș, care încearcă pe bună dreptate să distingă între migrația economică – mai ales foarte legitima circulație a forței de muncă intra-europeană – și refugiații de război, dar se alege, în lipsa posibilelor soluții de-a gata în acest sistem foarte capitalist, mai curând cu un discurs umanist generos și cu multe paradoxuri politice fierbinți ; iar astfel nu-i e ușor să tranșeze convingător, în termenii unui sistem configurat de capitalism și supracodat ideologic de dreapta, între principiile de solidaritate internaționalistă și nevoie de protecționism economic. Și, la final, se alege și cu nota de plată ideologică.

Stânga tratează cauze ale catastrofelor militare și economice, dreapta se mulțumește să invoce efecte reale sau nu și să profite de consecințe.

E extrem de greu de discutat fără simplificări grave despre lucrurile astea, și o piesă de teatru oricât de conștientă – sau cu atât mai mult cu cât e conștientă de ele – nu poate suplini lipsa investigării în categoriile stângii și cu mijloace deopotrivă economice și politice profesioniste a acestei chestiuni. Ea poate face totuși, așa cum o face Corp strain, o excelentă muncă de deconstrucție ideologică și de repunere în context istoric, militar sau biografic, a unor fenomene de migrație ce pot deveni, din cauza amneziei colective, manipulabile în mod toxic.

Cu : Iolanda Covaci, Alexandra Fasolă, Anka Levana, Alice Monica Marinescu, Fatma Mohamed, Katia Pascariu

Regia: David Schwartz

Scenografia: Mișa Dumitriu

Artistă asociată : Ioana Florea

Muzica: Sorin Antonie, Juan Negretti, Mihai Prejban, Feras Sarmini