de Mihaela Michailov
La Ribot. Vertical fisurat
În martie 2003, într-unul dintre spațiile Galeriei „Modern Tate” din Londra, coregrafa spaniolă La Ribot[1] și-a prezentat cele 34 de piese create în perioada 1993-2003 – Piezas Distinguidas.
Legătura dramaturgică dintre piese este dată de forma lor – fiecare este gândită ca un solo; de durata desfășurării – nici una nu ține mai mult de șapte minute; și de raportul intim artist-spectatori. La început, lucrările au fost prezentate în teatre, după care, începând cu 2000, La Ribot a decis – chestionând convențiile unor spații ierarhizate – să le mute în locații care-i permiteau mai multă libertate de mișcare estetică. Această dislocare a produs o schimbare radicală a impactului. La Ribot apare în spațiul galeriei complet dezbrăcată și se îmbracă în funcție de cerințele fiecărei piese, spectatorii fiind integrați în spațiul intim-corporal al coregrafei mult mai puternic decât într-un teatru.
La Ribot sfidează legile verticalității și ale raportului de putere tacit stabilită – dansator în picioare, spectatori așezați – și creează un tip de apartenență partajată la actul performativ, comună celor care privesc și celor care sunt priviți. Corpurile devin corp unitar.
Coregrafa aduce la sol tot ce ține de construcția stabilă, de o anumită convenție de reprezentare a arhitecturalului în teatru, și anulează departajarea scenă-sală.
Impulsul de a-și structura materialul coregrafic la sol – fie că vorbim despre plasarea corpului sau despre obiectele folosite – devine formă de rezistență la legile gravitației. A fi în lume înseamnă pentru La Ribot a cădea în lume, a se solidariza cu starea de sol, cu principiile verticalizării supuse transformării. Tensiunea căderii este tensiunea dialecticii „în picioare-culcat”, expresie a stadiilor de existență reversibile, vizibile în sintaxa coregrafei.
În spațiul Galeriei Modern Tate, în Panoramix, podeaua este acoperită de o suprafață netedă de carton galben-maroniu, pe care sunt așezate, din loc în loc, scaune pliate, o bucată de cîrpă albă și alte lucruri greu de distins de la o anumită distanță. Pe pereți, zeci de obiecte sunt suspendate și lipite cu bandă adezivă. Galeria devine o sculptură în care mișcarea și nemișcarea spectatorilor produc instabilitate și vulnerabilitate spațială. Coregrafa accentuează fragilitatea sculpturii sale uman-obiectuale pentru a demonta tot ce ține de regimul de putere al corpului pe scenă, așa cum este el înțeles în mod convențioanal. La Ribot produce o fisură, o criză în acest regim de reprezentare și sfidează orice mișcare prestabilită. Obiectele agățate pe perete par cuvinte disparate dintr-o sintaxă care așteaptă să fie organizată de fiecare receptor în parte. Sunt obiecte care anulează orice ordine logică – aripi de înger negre-albăstrii, rochii roz, rochii negre, prosop alb, sticlă albă de plastic, colier de perle – și care, prin aglutinare, punctează lipsa unei determinări riguroase, urmărite permanent de La Ribot. Coregrafa își gândește performance-urile ca instalații deschise către imprevizibil, ca spații în care nimic nu este niciodată definitiv fixat. Evenimentul neașteptat și întâmplarea pot oricând interveni, fiind parte din însuși conceptul spectacolului.

Panoramix, foto www.laribot.com
La Ribot lasă spațiu liber arbitrarului, accidentalului, surprinzătorului, într-un sistem de referințe care privilegiază corpul de limită, corpul de interval, corpul intermediar între un registru fix de mișcări și intervențiile care țin de „doar aici și doar acum”. De fragilitatea prezenței circumscrise momentului prezent. Coregrafiile sale au vulnerabilitatea unor file de carte-foiță de țigară, pe care corpul contemporan își depune istoria materială și poetică.
Proporția sau mai degrabă subminarea ei este reprezentativă pentru felul în care La Ribot jonglează cu suprapunerea perspectivelor de percepție. Folosește acțiuni care sunt disproporționate în raport cu intențiile lor pentru a distruge raportul convențional act-scop. În Candida Iluminaris aprinde o lanternă de buzunar, o fixează spre cel mai îndepărtat perete și, în conul de lumină alungit pe podea, înșiră o serie de obiecte umanizate. O piesă minusculă de bijuterie, unul dintre scaunele desfăcute pe jos și, în cele din urmă, propriul ei corp gol, întins, cu ochii închișii și fredonând, fără să deschidă gura, timp de 2-3 minute. De la obiecte se ajunge, printr-un efect de muzicalizare a spațiului, la corpul[2]„sonor, vibrant, care-și dansează la orizontală nemișcarea”.
La Ribot inovează substanțial la nivelul reconstrucției dinamicii corp-spațiu, revitalizând radical distanța dintre performeri și spațiu.
Vera Mantero. O imposibilitate
Pentru Vera Mantero[3], corpul este sublimare a fragilității extreme.
Performance-ul cu care s-a impus coregrafa portugheză a fost Un lucru misterios, a spus e.e. cummings[4], dedicat lui Josephine Baker[5]. Vera Mantero a fost influențată în documentarea pentru performance-ul ei de unul dintre spectacolele celebre ale lui Josephine Baker – La revue negre. Josephine Baker intra aproape goală, cu o pană de la o pasăre flamingo între coapse. Era dusă pe umăr de un dansator de culoare, care o depunea la picioarele lui ca pe un trofeu îmblânzit, aluzie la politica colonizării spațiilor culturale africane. Baker se mișca permanent, corpul ei șerpuia, făcea tot felul de grimase, își dădea ochii peste cap, clipea amețitor, stătea în șpagat, și, în cele din urmă, se târa.
Vera Mantero aduce cu ea spiritul lui Josephine Baker, incandescența unei dive care-și explora sexualitatea cântând despre dorul de Africa, despre primitivitatea arhetipală și legătura cu o tradiție încorsetată în prejudecăți și clișee. Mantero captează angoasa și sfâșierea pe care Baker le învelea în exotismul atât de prizat în Parisul anilor ˈ30.
În Un lucru minsteiros, a spus e.e.cummings, primul element corporal pe care îl observăm este capul coregrafei. Un cap care pâlpâie intermitent, parcă smuls din corpul luminat pe bucăți, corp acoperit de un praf de culoare închisă. Fața Verei Mantero e ca o pojghiță de piele perfect întinsă. Piele de divă de cabaret seducătoare și fragilă. Mantero apare încălțată cu pantofi-copite, machiată hiperteatral, ca un exponat dintr-o vitrină de la care nu-ți poți lua ochii. Ea fascinează publicul prin magnetismul corpului său aproape nemișcat, care plonjează, încet, încet în nesiguranță și derută. Mantero alunecă în dezechilibru ca o divă neîmblânzită care își pierde pe parcurs puterea. Coregrafa propune o dramaturgie a staticului, născută din verticalitatea unui trup care pare plantat în podea, înțepenit în propria lui nemișcare.
La limita dintre casabil și incasabil, dintre porțelan și fier, corpul Verei Mantero contestă domeniul puterii. Cu cât nu poate mai mult, cu atât corpul său, spațiu al paradoxurilor în tensiune, devine puternic tocmai prin felul în care purifică slăbiciunea. Cu o privire hipnotică și un corp care se balansează ca și cum ar călca, din când în când pe ace, Vera Mantero se adâncește în forța lipsei de forță. Statismul și, în același timp, rupturile de echilibru sunt mărcile distinctive ale spectacolului Verei Mantero. Fragilizat, corpul face din dezechilibru o stare existențială.

Un lucru misterios, a spus e.e. cummings, foto: dance-tech.net
Coregrafa transformă neputința în mod de a chestiona puterea corpului unei dansatoare – Josephine Baker – care a luptat cu toate clișeele colonizatoare care au exotizat „mirajul” trupului de culoare.
Dramaturgia cuvintelor disparate și dramaturgia corpului sunt legate prin căderea din mișcarea autoreferențială. Coregrafa transformă cuvântul într-un vers vorbit care, prin repetiție, devine refren. Emisia sunetelelor ajunge să fie o incantație cotidiană.
Mantero rostește repetitiv, în buclă, un poem al însingurării mărturisite într-o confesiune a eșecului. Lumea pare a se fi născut pentru a trăi din cădere în cădere. Cuvintele punctează, prin intonația diferită cu care sunt spuse – silabele sunt împinse alert sau, dimpotrivă, tăiate brusc – un maraton al suferinței depuse în gleznele șubrede, în șoldurile care par să alunece din corp:
un chagrin
une imposibilité
une tristesse
une chute
une absence
un abîme
atroce
Vera Mantero sondează îndoiala și starea de gol existențial acolo unde discursul cotidian (de la reviste glossy la emisiunile de beauty) elogiază siguranța și „terorismul” trupului perfect. Corpul Verei Mantero, un corp profund imploziv, devine atroce pentru că poate să nu poată. Pentru că spulberă discursul excesului de putere și echilibrului atotputernic. Pentru că are instabilitatea în picioare și toată neputința lumii deasupra capului. Vera Mantero întruchipează forța care țâșnește din lipsa forței.
Analiza de față face parte din cercetarea doctorală Corpul radical în spectacolul contemporan, susținută la UNATC „I.L.Caragiale” București în iunie 2013.
[1] La Ribot este născută la Madrid în 1963, a studiat la Köln și Paris, a înființat împreună cu un grup de artiști vizuali și coregrafi Bocanada Danza.
[2] André Lepecki, Exhausting Dance: Performance and the Politics of Movement, Rouletdge, 2006, p. 81
[3] Vera Mantero s-a născut la Lisabona în 1966, a studiat baletul clasic până la vârsta de 18 ani și a luat lecții de dans contemporan, tehnici vocale și teatru la New York și Lisabona.
[4] e.e.cummings (1894-1962) – poet american, pictor, eseist, dramaturg, una dintre vocile reprezentative ale poeziei americane din secolul XX. A fost fascinat de Josephine Baker pe care a descris-o ca fiind: „o creatură nici profund umană, nici supraumană, dar puțin din fiecare, un ceva ucigător de misterios, deopotrivă primitivă și educată, dincolo de timp în sensul în care emoția este dincolo de aritmetică”.
[5] Josephine Baker (1906-1975) s-a născut în suburbiile din St.Louis.Missouri. La 12 ani a renunțat la școală și a devenit copil al străzii. Obișnuia să danseze pe stradă, cîștigând bani din improvizațiile pe care le făcea. A fost selectată, la 15 ani, într-un spectacol de vodevil. A ajuns la New York în timpul perioadei de glorie din Harlem. În 1925 a devenit celebră după ce a apărut la Théâtre des Champs-Élysées aproape goală. A susținut Mișcarea Drepturilor Civile din Statele Unite în anii 50. A adoptat 12 orfani de etnii diferite, pe care i-a numit Tribul Curcubeu, protestînd astfel împotriva rasismului.