Acasă Teorie Nu sunt niște domnițe in distress

Nu sunt niște domnițe in distress

de Gazeta de Artă Politică

Personajele feminine din Noul Cinematograf Românesc

Noul Cinematograf Românesc propune un tip de camaraderie feminină care se diferențează de viziunea conservatoare a Hollywoodului. Filme precum 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile alimentează dorința de cunoaștere/cucerire a Estului de către privirea occidentală, nuanțând în mod involuntar discursul asupra totalitarismului socialist.

Dezbaterile despre feminism și feminitate au început să preocupe din ce în ce mai mult fandom-urile de pe internet. Comunitățile de fani de pe internet, pasionați de supereroi, din filme sau din seriale, au ajuns să se întrebe dacă modul în care sunt reprezentate personajele și felul în care evoluează poveștile sunt în conformitate cu viața pe care ei vor să o ducă. O parte din acești fani s-au gândit că poveștile pe care le văd pe marile sau micile ecrane, le pot afecta viața, și în bine și în rău. Cu alte cuvinte, comunitățile feministe își doresc personaje feminine puternice, cu o poveste complexă și credibilă. Toată lumea s-a săturat de o damsel in distress, de domnița la ananghie, care se îndrăgostește de eroul principal și doar așteaptă ca el să vină și să o salveze. Și așteaptă, săraca, tot filmul… Și asta pentru că ficțiunea are o putere nebănuită, și un neadevăr repetat de suficiente ori are tendința să fie confundat cu adevărul.

Nu așa stau lucrurile în filmele europene, cu un public restrâns, mai interesate de premiile festivalurilor, decât de numărul de spectatori. Relația dintre două femei a fost subiectul de la care Cristian Mungiu a pornit în povestirea din filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. După ce tânăra studentă Găbița rămâne însărcinată, prietena ei Otilia o ajută să facă un avort. Cele două sunt studente în România anului 1987 și împart o cameră de cămin. Otilia își ajută colega să strângă banii pentru intervenție, să rezerve o cameră la un hotel și să se întâlnească cu domnul Bebe, persoana dispusă să își asume riscurile unei astfel de intervenții.

Desigur, unii îl consideră un film despre cum se făcea un avort în România în perioada comunistă. Alții îl consideră un film în care femeile au curajul să-și ia viața în mână și să-și asume consecințele propriilor decizii.

Avortul în producțiile recente de la Hollywood

Dacă în 2007, anul în care se lansează 4, 3, 2, se vorbea despre posibilitatea unui avort în comedii ca Juno sau Knocked Up, nici una din eroine nu îndrăznea să ia o astfel de decizie.

Juno e o adolescentă de 16 ani care rămâne gravidă după ce l-a sedus pe prietenul ei cel mai bun. Cum spunea și el: „E clar că ai premeditat să faci sex cu mine. În seara aia era The Blair Witch Project la televizor, dar tu ai preferat să stai cu mine.” Adică fata are inițiativa în relație, iar mai târziu de-a lungul filmului se chinuie chiar să repare căsnicia părinților adoptivi. Dar pentru publicul din fața ecranelor, nu încearcă să spună de ce nu face avortul și de ce păstrează o sarcină neașteptată. Și-a dat seama că poate să-și dea copilul spre adopție, poate să-și repare relația cu prietenul, care nu înțelege aproape tot filmul ce i s-a întâmplat, dar criticii reproșau acestor filme și scenariștilor lor, că nu pot să vadă mai departe de clasicul: „s-a întâmplat să rămân însărcinată și voi naște copilul pentru că asta e…”. Orice motivație personală a acestor eroine ar fi reprezentat o încercare de ieșire din paradigma destinului în fața căruia nu ai nicio putere și nicio părere.

În Knocked Up – o situație și mai absurdă. Ai alege să ai un copil și să-ți întemeiezi o familie cu un partener pe care l-ai întâlnit o noapte într-un bar, din care scenariștii scot o comedie romantică și spumoasă? Sună familiar, pentru că tot așa vorbeam și noi la ora de filosofie. Era în programă, la capitolul probleme de etică. Și profesoara ne întreba: „Dacă ai rămâne gravidă cu un necunoscut care te violează, ai face sau nu avort?” Și tot ea răspundea dintr-o suflare: „Eu nu aș face avort niciodată, în nicio situație! Mai vrea cineva să adauge ceva?”

 2.4 months 3 weeks and 2 days from left to right Anamaria  Marinca, Laura Vasiliu

Noul val de film românesc dintr-o perspectivă decolonială. 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile

Filmul lui Mungiu și discursul său cinematografic sunt dintr-o cu totul altă sferă. Modul direct în care alege să prezinte avortul în ultima perioadă a comunismului, dar și câștigarea trofeului Palmes d’Or a generat un întreg val de discuții teoretice. La început s-a vorbit despre Noul Cinematograf Românesc – o categorie de producții cinematografice ale unor tineri regizori români, de la începutul anilor 2000. S-a dezbătut mai cu seamă estetica acestui tip de film și cum se integrează Noului Cinematograf Românesc în marea familie a cinematografiei europene. S-a vorbit despre realismul cu care sunt înfățișate aceste istorii și legătura lor cu neorealismul italian. Deși problemele pe care le aduc în discuție amintesc de momente traumatizante ale societății, cel mai adesea s-a adus în discuție apelul la opțiunea stilistică a cineaștilor și la poziția detașată cu care regizorii Noului Cinematograf Românesc au încercat să se adreseze publicului. În timp, numărul de spectatori a crescut, iar acest grup de tineri regizori sunt priviți ca unul dintre cele mai bune „produse culturale” românești ale ultimilor douăzeci de ani.

O altă perspectivă de analiză critică a acestor filme a fost discutarea lor din perspectiva teoriilor decoloniale. Deși criticii, dar și regizorii lor, par să evite discuțiile despre poziționare politică, e limpede că aceste filme și modul în care sunt structurate au un tip de discurs politizat.

Despre avort în România comunistă s-a mai vorbit și în alte ocazii. Privirea Occidentală este familiarizată cu imaginea femeii române căreia i s-au interzis metodele contraceptive de orice fel și care este obligată să păstreze orice sarcină. Legea adoptată de Nicolae Ceaușescu în 1966 și abrogată abia în 1989, după Revoluție, legiferează într-adevăr intervenția statului în cele mai intime aspecte ale vieții unei femei. Copii nedoriți capătă simbolic și un nume: „Decrețeii”, copiii decretului nr. 770. Această imagine a femeii în rolul său de reproducătoare a fost consolidată de povești și mituri care circulau peste granițele țării, de documentarele și reportajele de după ’90. „Oamenii civilizați” din afara granițelor aflau cu groază și fascinație despre copiii din orfelinate, nedoriți de către un stat, nu-i așa, totalitar. În acest context, filmul lui Mungiu se înscrie într-un orizont de așteptare, înfățișând privirii colonizatoare occidentale spectacolul estului sălbatic.

La prima vedere, 4, 3, 2, în modul său direct, dar și emoționant, pare o mărturisire făcută pentru a te împăca cu trecutul. Societatea a greșit în perioada aia, dar acum am depășit acele timpuri. Suntem pregătiți să vorbim despre trauma din trecut ca într-un proces pshianalitic, pentru că acum am depășit acea etapă. Spre exemplu, legea s-a schimbat. Florin Poenaru punea în discuție acest tip de mărturisire pe care o considera mai mult un discurs autocolonizator, decât unul eliberator. El comenta filmul lui Andrei Ujică – Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu și spunea atunci că românul râde aici, dar că ecoul râsului se aude undeva, departe, în Vest. El asista la premiera filmului de la Sala Palatului și sesiza ironia situației. Dacă imaginea lui Ceaușescu în timpul Congreselor de Partid, care aveau loc acolo, impunea respect și teamă, acum ea stârnea râsul și dezgustul. Era societatea pregătită în 2010 să-și privească în mod obiectiv fostul conducător și asta să-i aducă eliberare?

Dar să poarte discuția despre cum se făceau avorturi în comunism? Poate că da, poate că nu… Ce putem înțelege din teoriile decoloniale este că, în raport cu matricea colonială, femeia din 4, 3, 2, este redusă la funcția ei de reproducătoare. Este sexualizată și vulnerabilă. A rămas gravidă în afara căsătoriei și tatăl copilului ei a părăsit-o. Și noi o privim. Ea este metafora României, o țară necivilizată, înapoiată, în care nu se știe niciodată ce ți se poate întâmpla. Adică, acest mod de autoreprezentare este mai mult pentru ei decât este pentru noi.

Ilustrate cu flori de câmp vs. 4, 3, 2: două filme românești despre avort în două regimuri politice

În 1975 apărea filmul lui Andrei Blaier, Ilustrate cu flori de câmp, o istorie moralizatore, prin care propaganda voia să prezinte în mod definitiv ce înseamnă un avort. Se spune că ilustra cazul real al unei moașe inconștiente care își lăsa pacientele să moară. Tânăra Laura vine să facă un avort și, în casa unde este găzduită, se împrietenește cu Irina. Viața ei este în dezordine. S-a îndrăgostit de un bărbat însurat care nu-și dorește un copil cu ea. Irina o ajută pe Laura să treacă prin această experiență care le aduce împreună. Demersul este unul riscant, avortul nu reușește și Laura moare. În mod simbolic protagonista a greșit în repetate rânduri și acum este pedepsită pentru faptele ei. Mesajul e clar și puternic și se adresează tinerelor spectatoare: nu faceți așa ceva acasă!

Motivul prieteniei puternice se păstrează și în 4, 3, 2: Otilia face toate eforturile să-și ajute prietena. Din acest punct de vedere, schema simplistă a filmelor de la Hollywood arată complet diferit. Regizorul nu se ferește să le aducă pe cele două în prim-plan și să le spună povestea fără să-i aducă în poveste și pe bărbații din jurul lor. Tatăl copilului nu este nici măcar amintit, iar părinții, care urmează să vină în vizită, nu apar în nici un cadru. Cele două fac toată treaba. Mai cu seamă Otilia. Ea este eroina filmului, cea care deține puterea să rezolve această situație neplăcută. Nu vine niciun cavaler pe cal alb să o salveze pe Găbița. Chiar prietenului Otiliei i se refuză acest rol: când el se oferă să ajute, dar cere prea multe explicații, i se răspunde că banii lui pot fi procurați din altă parte. Otilia are un iubit, dar iubitul ei nu-i rezolvă problemele cu care ea se confruntă, chiar dacă el este fiul unui medic, are bani și cunoaște oameni. Eroina alege soluția mai dificilă, care îi aduce libertate și independență. Mai târziu, când își face un bilanț al evenimentelor, ajunge la concluzia că și violul se putea evita. Era în puterea ei să-și gândească mai bine opțiunile.

O camaraderie feminină est-europeană

Puține cronici au făcut dreptate în 2007 acestei prietenii. E remarcabilă liberatea și puterea de care cele două femei se bucurau într-o societate opresivă, dar și felul în care Mungiu ilustrează această libertate și putere. Faptul că Otilia și Găbița trăiesc într-un cămin și sunt studente le oferă acest statut privilegiat, această abilitare (engl. empowerment). Dacă erau muncitoare la APACA, poate sarcina Găbiței nu trecea ușor neobservată. Dar așa, nu află niciun părinte, niciun profesor, niciun securist. E ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat. Viața de la cămin le dă puteri nebănuite. Pot să facă rost de bani, de țigările Kent mult dorite (nu pune nimeni gura pe țigările fără filtru Carpați, tot filmul) și să se strecoare de-acolo între două examene. Situația e gravă și nefericită, dar ele nu sunt domnițele in distress ale filmelor hollywoodiene.

de IOANA MARINESCU

Lasă un comentariu