Organizația A Város Mindenkié (AVM – Orașul e al tuturor) din Budapesta este alcătuită din persoane afectate de locuirea precară (persoane fără adăpost, persoane care trăiesc în locuințe improvizate, în condiții insalubre sau care sunt amenințate cu evacuarea) și aliații lor activiști. Împreună ei militează pentru drepturi locative și pentru o societate mai justă. Grupul funcționează prin muncă voluntară și organizează campanii pentru apărarea intereselor oamenilor aflați în situații precare de locuire. AVM organizează training-uri, workshop-uri și campanii de acțiune directă pentru a pune presiune pe autorități.
Vă prezentăm în continuare, cu permisiunea lor, poveștile a trei dintre membrii AVM.
Mă numesc Gál Andreea şi vin dintr-un sat micuţ din regiunea Borsod. Mi-am pierdut tatăl la trei ani, aşa că eu şi fratele meu, mai mare cu un an, am fost crescuţi doar de mama noastră. După ce am terminat şcoala generală, am ajuns în Budapesta, la fabrica de textile din Cselpre. De atunci locuiesc în Budapesta practic. M-am căsătorit destul de tânără, în 1982 s-a născut fiul meu. Poate din cauză că m-am căsătorit prea repede şi din cauza faptului că pe soţul meu l-au chemat în armată n-am reuşit să ne obişnuim unul cu celălalt, aşa că am divorţat destul de repede. Apoi, nu după mult timp, m-am căsătorit din nou şi din această căsătorie am avut o fetiţă. Dar nici această căsătorie nu a durat mult din cauză că soţul meu mă bătea foarte des, bea banii de salariu şi, dacă nu vroiam să mă culc cu el, mă bătea din nou. Pe scurt, mi-a ajuns! După câţiva ani de trăit singură, l-am cunoscut pe cel de-al treilea soţ care a fost un om ca pâinea caldă. Din păcate, în 1996, a murit de cancer. Cum locuinţa era a lui, iar părinţii lui aveau pretenţii, a trebuit să plec. Am ajuns direct pe stradă şi de atunci sunt fără locuinţă. Cu copiii mei, cu mama, cu rudele nu ţin deloc legătura, dar despre asta n-aş dori să vorbesc.
Cum spuneam, din 1996 locuiesc pe stradă, pe unde apuc. A fost foarte grea şi foarte lungă această perioadă. În 2007, l-am cunoscut pe Zoltan, partenerul meu, şi de atunci suntem împreună. Avem o colibă în care putem să dormim în siguranţă, nu trebuie să dormim sub poduri, în boscheţi, prin gară. Şi, dacă dă bunul Dumnezeu, atunci poate din luna mai vom putea locui într-o casă. Şi acesta a fost un drum greu şi plin de obstacole, dar despre asta Zoli a scris mai detaliat – n-aş face decît să repet ce-a spus el. Ce-aş mai vrea să spun despre mine este că le mulţumesc foarte, foarte frumos tuturor pentru tot ce mi-au dat, cunoscuţilor şi necunoscuţilor, pentru tot ce-au făcut pentru noi.
Mă numesc Vajda Zoltán. Vin dintr-o familie absolut normală şi simplă, dintr-un sat micuţ din zona Somogy. Părinţii mei au fost muncitori şi vreau să subliniez asta pentru că mă refer la înţelesul clasic al cuvântului muncitor, nu lucrători (părinţii lor însă erau ţărani, aşa că pot să spun că provin dintr-o familie de muncitori-ţărani). În şcoala generală, am fost considerat un elev bun, aveam note medii. Sigur, din cauza comportamentului meu, profesorii mei n-au fost întotdeauna mulţumiţi de mine, dar cine e de vină dacă în timpul orelor simțeam nevoia să ne înghiontim sau în pauze să ne batem. Am vrut să fac o şcoală militară, am învăţat ruseşte, am fost la o şcoală de dans, mereu am făcut sport de nivel performant. Nu m-au primit, se pare că dintr-o greşeală administrativă formularul meu de înscriere a ajuns prea târziu. A doua oară am vrut să mă reprofilez pe sectorul agricol, am vrut să învăţ să devin crescător de animale. Nu m-au acceptat. Atunci mi-am spus „bine, în regulă, nu mai învăţ, merg să lucrez”. Deşi tatăl meu a insistat mult să continui studiile – el știa că e greu să muncești fizic, avea diverse dureri în urma muncii fizice – am făcut o profesională şi am devenit zugrav. Am făcut orice la nevoie, dar nu mi-am putut face adevărata meserie pentru care m-am pregătit. M-am căsătorit devreme prima dată, aveam 18 ani, dar am divorţat după câţiva ani. Din acea căsnicie am un băiat în vârstă de 28 de ani şi ştiu despre el doar că a ajuns poliţist, sufletul meu. După divorţ am ajuns în Pecs. Am locuit cu chirie, munceam şi în sfârşit nu trebuia să-mi fie groază că dacă merg acasă, pic într-un moment prost.
Şeful meu de atunci, Godon, mi-a dat de muncă timp de aproape un an, m-am gândit „e bine, mă bag”. Am renunţat la chirie şi am venit. Doar că, după o vreme, au început problemele cu plata. Am început să mi se facă silă de munca asta şi i-am spus şefului să-mi dea măcar atât cât să pot ajunge înapoi la Pecs. Dacă vrei să pleci, rezolvă! Am rezolvat-o. Mi-am luat lucrurile şi în aceeaşi zi am plecat pe jos la Budapesta. Pe cuvânt, zile întregi n-am ştiut nici măcar pe unde umblu. Doar mă uitam în gol, cum se mai spune, ca un copil tembel în timpul slujbei. Apoi am ajuns în Kobanyan la un hotel. Am reuşit să găsesc un loc de muncă, desigur la negru, dar cui îi păsa? Asta se întâmpla în 2004 în decembrie. După câţiva ani de viaţă singur, în 2007, am cunoscut-o pe partenera mea de acum, Andi. De atunci suntem împreună, în bune și rele, dar împreună. Simt că am trecut prin foarte multe şi am făcut un drum foarte lung până în locul în care mă aflu acum, dacă mă gândesc prin ce-am trecut. Am venit cu căruţa, acum însă am o casă mică la care să mă întorc, am o parteneră la care ţin foarte mult, am o echipă (AVM) de care aparţin, am trei câini obraznici şi o pisică afurisită cu care în fiecare dimineaţă mă bat pentru fotoliul meu pentru că ea aşa a hotărât, că acel fotoliu e al ei. Cred că în mare cam aceasta ar fi povestea. Că nu păstrez legătura cu rudele, cu mama mea – tatăl meu a murit – asta ar fi o cu totul altă poveste.
Cum am ajuns în echipa AVM? I-am cunoscut într-o situaţie foarte specială. Şi pentru că i-am cunoscut sunt foarte mândru, dar şi pentru că fac parte din echipă – de asta sunt de fapt cel mai mândru. Împreună cu Andi am trăit şapte ani în pădurea de pe drumul Terebesi într-o colibă construită chiar de noi. Veneau pe acolo poliţist, paznic, Crucea Roşie, muncitori ai autorităţii autonome, niciodată nimeni nu a avut probleme cu noi. Apoi, a venit ziua de 4 februarie 2013. Dimineaţă, la 7.30, afară minus 10 grade, ningea, cineva de la primărie a venit şi ne-a anunţat că în aceaşi zi trebuie să ne mutăm pentru că trebuie să cureţe pădurea. În timp ce ne spunea acestea sigur că zăpada nu se topea, soarele nu ieşise, dar la întrebarea mea „totuşi unde să ne ducem” n-a ştiut să-mi răspundă nimic. După negocieri, am primit o amânare de două zile, timp în care ar fi trebuit să ne gândim ce se va alege de noi. Nu cunoşteam echipa AVM, dar auzisem de ei. I-am sunat, îmi amintesc că am vorbit cu Vera care ne-a promis că ne vor ajuta. Şi, cum a doua zi dimineaţă au ajuns la noi 30-40-50 de oameni necunoscuţi de noi, care spuneau „nu, acest lucru nu e posibil, nu vom lăsa să se întâmple asta”, asta pentru mine (pentru noi) a fost atât de incredibil, de fantastic încât nici azi nu pot să vorbesc despre asta fără emoţie. Într-un final, primăria (împinsă de la spate de presă şi de AVM) ne-a mai păsuit două luni până venea primăvara. Desigur, demolarea n-a putut fi împiedicată însă aceste două luni în plus au însemnat totul pentru noi. Nici până în ziua de azi nu pot să înţeleg de ce a fost atât de urgent să ne evacueze în mijlocul iernii ca să cureţe pădurea, mai ales că nici până în ziua de azi acolo nu s-a schimbat absolut nimic, dimpotrivă! După ce au trecut cele două luni, ne-am mutat undeva mai departe, într-o căsuţă din care foştii locatari plecaseră pentru că primiseră o locuinţă socială. Iar acum ne aflăm în acel moment în care, după cei şapte ani de la incidentul cu locuinţa din pădure, primăria s-a aşezat la negocieri cu noi şi dacă e adevărat ce ni se promite, din luna mai ne vom muta şi noi într-o locuinţă socială. Dar pentru asta a fost nevoie de acel foarte mult înjurat, dar binecuvântat, AVM şi de acei oameni minunaţi care şi-au adunat energiile şi lucrează continuu şi fără pauză pentru ca ceva să se schimbe în sfârşit. Iar noi le mulţumim că am reuşit să le devenim tovarăşi.
Mă numesc Csuhai Agnes. M-am născut în Monoron, pe 21 septembrie 1952. Am terminat şcoala în Monoron, apoi am făcut şcoala de dactilografie în Budapesta, în cartierul Szent Laszlo. După ce am terminat şcoala, am devenit dactilografă la Facultatea de Meserii şi Tehnologie Karan. Apoi am lucrat la Biroul Central de Pensionare, tot ca dactilografă. În 1972 m-am căsătorit cu un lăcătuş care între timp a devenit mic întreprinzător. Am plecat în Monoron să lucrez la fabrica Maggyar unde am fost dactilografă, arhivar și tot ce mi se mai cerea. Cu primul meu soț am avut un copil împreună, Agnes, în august 1974. S-a născut chiar după ce mi-am dat bacalaureatul, apoi s-a născut Gabor, în 1976. Într-un final am divorţat. Când copiii au ajuns la cămin şi la grădiniţă, eu mergeam să lucrez în Monoron. La noul loc de muncă l-am cunoscut pe cel de-al doilea bărbat al meu, cu ocazia unei zile de naştere a unui copil, și lucram împreună. Fiica noastră, Kinga, s-a născut în 1981. Am avut o viaţă cu adevărat frumoasă. Am vizitat mult ţările socialiste din jur şi am fost şi în alte locuri împreună, în Italia, Franţa, Hamburg. Deja în perioada aceasta, bărbatul meu era directorul unui cinematograf, făceam parte practic din clasa de mijloc. În 1989 s-a născut al patrulea copil, Zita. De aici lucrurile au început să se strice.
Eu mă ocupam de familie, de copii şi de cei mai în vârstă, între timp mă ocupam de contabilitatea cinematografului şi vindeam chiar şi bilete, soţul meu a deschis o videotecă şi încerca să facă un cinema în aer liber pentru maşini. Din păcate, toate aceste mici afaceri au falimentat iar situaţia a devenit de nerezolvat. Am ieşit din SRL şi aveam trei joburi, unul la Tomass şi Betz, m-am ocupat de manipularea mărfii la Amway și m-am angajat și la Zepter unde am devenit chiar cel mai bun angajat al săptămânii la un moment dat. Din banii câştigaţi am întreţinut familia o perioadă, pentru că, după faliment, soţul meu n-a mai muncit. Din cauza datoriilor, am fost ameninţaţi din foarte multe părţi, iar situaţia financiară gravă în care ne aflam ne-a stricat relaţia. Nici nu mai ştiam ce să cred. Pentru mine a fost o perioadă îngrozitoare în care doar munceam şi iar munceam. Am încercat să-mi fac viaţa mai uşoară cu ajutorul alcoolului, am ajuns la spital şi apoi la psihiatrie. După 23 de ani, am ajuns la încă un divorţ şi apoi am rămas singură. În 2002, soţul meu a pierdut un proces cu primăria din cauza datoriilor. El a dispărut împreună cu cele două fete, mie în schimb mi-a venit ordinul de evacuare. Facturi, spital, muncă, diverse pensiuni în care stăteam noaptea, apoi o luam de la capăt.
Eu din 2010, 25 iulie, de când am ajuns la Alcoolicii Anonimi, nu mai beau şi de atunci am început să devin credincioasă. De atunci lucrez foarte mult la dezvoltarea mea personală, la cum să fac alegeri mai bune pentru viața mea. Şi de atunci aleg conştient doar atitudinea pozitivă şi dragostea. Cu ajutorul meditaţiei trăiesc o viaţă nouă şi încerc să mă dezvolt încontinuu. Aşa mă simt bine, mă simt împlinită. M-a ajutat foarte mult programul Lelek unde locuiesc deja de un an şi la asta s-a adăugat programul „Oraşul e al tuturor” (AVM), cu ajutorul Amalka. AVM înseamnă viaţa mea nouă, locul în care mă simt folositoare, locul care mă ajută să mă dezvolt constant. Iubesc oamenii, mă simt un om care ajută comunitatea. Iau parte la toate acţiunile AVM în măsura în care mă simt pregătită pentru asta. Îmi place să citesc în public şi nu mă deranjează dacă mă urmăreşte multă lume, de asta şi citesc cu plăcere. De exemplu, de ziua lui Jozsef Attila sau când mai există alte evenimente. Am participat la multe adunări, am fost la mai multe conferinţe şi la congresul femeilor, şi să reprezint oamenii fără locuinţe şi să atrag atenţia asupra problemelor acestora. Ţelul AVM, acţiunile AVM şi tot ceea ce face această echipă îmi place foarte mult şi consider că sunt nişte lucruri care contează cu adevărat. Am văzut străduinţele lor din ultimii 4 ani şi munca lor asiduă cum ajunge departe şi cum a crescut în ochii multor oameni. Îi simt puterea din fapte şi din hotărâre. Şi îmi place şi că pe unii dintre oameni a început să-i sperie. În ultimul an, multe vise care mi se păreau imposibile mi s-au împlinit. M-am întâlnit zilnic cu foarte mulți oameni buni, pot să rezolv lucruri de una singură și pot să-i ajut și pe alții să ajungă mai departe. Cred în țelurile AVM și sunt recunoscătoare că pot să ajut ca acestea să se transforme în realitate. Și, în final, pentru mine cea mai importantă știre este următoarea: mi s-a părut de neimaginat o perioadă foarte mare de timp, însă acum este sigur. Crăciunul de anul acesta îl voi petrece în propria mea locuință socială. Pentru mine aceasta este o minune!
Traducerea din limba maghiară: DORA CONSTANTINOVICI-ROGOZANU