de Ioana Florea, Isabela Panek, Jelena Steigerwald

Între anii 1937 şi 1945, peste 250.000 de persoane din toată Europa, inclusiv din Ardealul de Nord, au fost încarcerate de către regimul nazist german în lagărul de concentrare Buchenwald şi în lagărele-satelit. Mărturii ale acestei perioade au fost redate de supravieţuitori şi supravieţuitoare ale lagărului Buchenwald, în cadrul unor interviuri din 1998, 2002, 2005, precum şi în cadrul unei discuţii dintre Miklós/Nicolae Kallós, Ladislau/Vasile Nuszbaum, László Székely, activişti ai reţelei „Third Generation Buchenwald” şi cercetători ai „United States Holocaust Memorial Museum”, în Cluj, în octombrie 2014. Mulțumiri Andreei Julika Ghiță pentru facilitarea acestei discuții.

Cei mai mulţi prizonieri români ai lagărului Buchenwald şi ai lagărelor-satelit proveneau din Ardealul de Nord. Petru Mureşan s-a născut în anul 1917 în comuna Corbu, Renée Davidovici în 1925 în comuna Matei, Kallós în 1926 în Oradea, Nuszbaum în 1929 în Turda, Székely în 1929 în Cluj. Toţi aveau origini evreieşti, dar destinul lor prin iadul lagărelor de exterminare şi concentrare a fost diferit.  La un an după începerea celui de-al Doilea Război Mondial, teritoriul Transilvaniei a fost divizat sub arbitrajul Germaniei şi Italiei. Partea de nord a fost anexată de Ungaria. Aproximativ 200.000 de evrei trăiau în Transilvania, dintre care 164.052 în teritoriile cedate Ungariei[1]. În vara anului 1940, autorităţile ungare au început excluderea populaţiei evreieşti din viaţa publică – populaţie anterior exclusă prin măsurile anti-semite ale guvernului român. Continuitatea excluziunii este marcată şi de faptul că legile şi politicile anti-semite ale autorităţilor ungare din Ardealul de Nord au fost cele deja puse în aplicare în Ungaria: ziarele evreieşti au fost interzise, elevii, studenţii şi profesorii evrei au fost excluşi din sistemul educaţional de stat, s-au pus rapid bazele unui sistem de lagăre de muncă forţată[2].

„Stăteau, când am fost deportaţi, la marginea trotuarului şi râdeau”

Davidovici redă amintirea liceului evreiesc înfiinţat la Cluj în anul 1940: elevi din toată regiunea au învăţat acolo, fiind una dintre puţinele instituţii de învăţământ (segregate şi private) care au funcţionat în acea perioadă; profesorii au fost foarte buni, fiind de fapt profesori universitari concediaţi pe baza legilor anti-semite. Nuszbaum şi-a amintit că „a fost, trebuie spus acest cuvânt, o <oază> din toate punctele de vedere: numai acolo ne-am simţit în siguranţă, mult mai în siguranţă decât acasă”. Şi Székely László a studiat la acest liceu, până a fost desfiinţat în 1944.

Înainte de începerea deportărilor masive din vara anului 1944, Nuszbaum, Kallós şi Székely au fost închişi în ghetourile din Cluj, Oradea și Baie Mare. La începutul verii lui 1944, Székely László şi fratele său cu şapte ani mai mare, Székely Imre, au fost martorii ghetoizării părinţilor lor. În ziua ridicării părinţilor, cei doi fraţi se plimbaseră împreună în Cluj (lui Imre i se acordase o permisie de câteva zile la lagărul de muncă forţată din Baia Mare), fără a-şi pune steaua galbenă pe haine, ceea ce i-a salvat de primul val de deportări. Dar cum părinţii, prietenii și vecinii fuseseră ridicaţi, cei doi fraţi nu s-au mai putut întoarce acasă şi au fost nevoiţi să meargă în Baia Mare, ezitând între a rămâne în lagărul de muncă şi a-i căuta pe părinţi în ghetou; într-un final, au fost închişi în ghetoul din Baia Mare. Dorinţa puternică de a rămâne împreună cu familia a determinat comportamentul şi experienţele tinerilor deportaţi, conturând imaginea inocenţei lor în faţa unei tragedii pe care nu aveau cum să şi-o imagineze (după cum mărturiseşte Davidovici).

În perioada mai-iunie 1944, toţi evreii din ghetourile Ardealului de Nord au fost deportaţi în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau. Kallós îşi aminteşte că oamenii din Oradea „ca pretutindeni…stăteau, când am fost deportaţi, la marginea trotuarului şi râdeau”.

În 1940, Mureşan avea deja 23 de ani, terminase facultatea şi era medic rezident într-un spital din Cluj. Era implicat în organizaţia tineretului socialist, în activităţi de distribuire de manifeste şi sprijin pentru muncitori. În vara anului 1941, a fost arestat de autorităţile horthyste împreună cu tovarășii şi tovarășele sale din Cluj – câteva sute de persoane; până la începutul toamnei, au fost torturaţi în închisoarea de la Someşeni timp de câteva săptămâni, apoi condamnaţi la moarte. Şi-a aşteptat execuţia pe parcursul a trei ani marcaţi de schimbări în geografia războiului, în 8 închisori din Ungaria şi Ucraina. Într-un interviu care a avut loc 57 de ani mai târziu, a reflectat asupra primelor luni din închisorile militare, considerându-le cele mai dificile din punct de vedere psihologic, din cauza izolării, singurătăţii totale şi a execuţiei iminente. În 1944, a fost deportat în lagărul de concentrare Dachau şi apoi la Buchenwald; a ajuns în gara lagărului, pe dealul Ettersberg, în decembrie 1944.

Herbert Sandberg, militant comunist deportat la Buchenwald. Ajutand un prieten, 1945.

În 1944, fiecare al treilea prizonier avea sub 21 de ani

În total, în Buchenwald au fost peste 250.000 de prizonieri, deportaţi din circa 30 de ţări; cele mai multe persoane au stat perioade scurte, în tranzit spre diferite lagăre de exterminare sau spre alte lagăre de concentrare şi de muncă forţată. Lagărul central era legat de 136 de lagăre-satelit unde prizonierii, bărbaţii şi femeile separat, erau forţaţi să lucreze mai ales pentru industria de război (companii de stat şi private), dar şi pentru diverse companii germane. Prizonierii români erau închişi în lagărul principal şi în lagărele-satelit; de exemplu, Davidovici îşi aminteşte că în lagărul-satelit Altenburg erau mai ales femei din Ardealul de Nord şi Ungaria, forţate să lucreze în fabrica de muniţie Hugo Schneider AG.

Politica nazistă a lagărelor de concentrare era bazată pe distrugerea identităţii fiecărui prizonier, disoluția umanităţii şi a relaţiilor interumane, stabilirea unui sistem de concurenţă acerbă între „victime”. Rezistenţa prizonierilor în faţa acestei politici de dezumanizare este o temă complexă: primul nivel al rezistenţei însemna efectiv păstrarea comportamentului uman şi solidar. Mărturiile supravieţuitorilor arată că rezistenţa începea cu încercarea de a rămâne în viaţă, cu menţinerea relaţiilor, ajungând până la revoltă. În 1943, în Buchenwald s-au pus bazele unei mişcări internaţionale de rezistenţă (ICC), prin coordonarea mai multor prizonieri comunişti. Comitetul ICC era organizat sub forma unor grupuri naţionale şi a unor „blocuri” (barăci din lagăr), conectând comunişti, socialişti, muncitori sindicalişti – un rol important având prizonierii care puteau vorbi mai multe limbi. Între 1943 şi 1945 au reuşit să organizeze două blocuri speciale în care copiii să fie ascunşi şi protejaţi de gardienii SS, să organizeze o reţea de schimb de informaţii între blocuri şi lagărele-satelit, o infirmerie ilegală, în care a lucrat şi Mureşan; cei din mişcarea de rezistenţă au reuşit să se infiltreze în „administraţia prizonierilor” (de obicei, în alte lagăre, condusă de prizonieri de drept comun), să ascundă documente, oameni, provizii, chiar şi arme, pregătind o organizaţie militară ilegală.

La finalul anului 1944, din cauza înaintării Armatei Roşii, naziştii au început evacuarea lagărului de exterminare Auschwitz-Birkenau. De acolo, Kallós, Székely László şi Székely Imre, precum şi mai târziu Nuszbaum, au ajuns la Buchenwald cu transporturi diferite, fiind trimişi rapid în lagăre-satelit.

Kallós a fost deportat în lagărul Magdeburg, unde a fost forţat să lucreze pentru compania Brabag AG. Construind un adăpost militar din beton armat pentru Brabag AG, doar câteva sute dintre cei 2.172 de prizonieri au supravieţuit. După ce oraşul Magdeburg şi lagărul au fost bombardate intensiv, prizonierii rămaşi au fost transferaţi în Niederorschel. Şi Nuszbaum a ajuns într-un final în acelaşi lagăr-satelit. Cei doi supravieţuitori mărturisesc faptul că la Niederorschel şansele de supravieţuire erau mai mari, datorită lui Otto Hermann, prizonierul „kapo” (responsabil principal), deportat din oraşul Halle ca fiind comunist; folosindu-şi poziţia de „kapo”, Hermann depunea mari eforturi pentru a-i proteja pe cei mai tineri de violenţele gardienilor SS.

În decembrie 1944, fiecare al treilea prizonier din lagărul principal Buchenwald avea sub 21 de ani. Cei mai mulţi ajunseseră singuri la Buchenwald de la Auschwitz-Birkenau, unde familiile lor fuseseră exterminate. Székely László a fost separat de fratele său şi deportat singur de la Auschwitz-Birkenau la Buchenwald, apoi în lagărul-satelit din Bochum. După câteva săptămâni de muncă forţată, în martie 1945, a fost trimis într-un „marş al morţii” înapoi către Buchenwald; a supravieţuit drumului pe jos; a fost repartizat în „lagărul mic”, o zonă din Buchenwald similară unui lagăr de exterminare: barăci destinate adăpostirii a câte 52 de cai în care erau înghesuite câte 2000 de persoane suferind de foamete, frig, sete și tifos. În mai puţin de 4 luni, între ianuarie şi aprilie 1945, au murit 5200 de persoane în „lagărul mic”.

Atunci când Székely László a ajuns în „lagărul mic”, unii prizonieri mai în vârstă l-au întrebat de unde este şi cum îl cheamă; astfel a aflat că fratele său Imre, de care fusese despărţit la Auschwitz, ar putea să fie tot la Buchenwald. La o zi după ce a ajuns, un băiat foarte slab a venit la el; iniţial nu l-a recunoscut, dar băiatul era într-adevăr fratele său. 69 de ani mai târziu, vorbind pentru prima dată despre această experienţă, îşi aminteşte că l-a luat în braţe pe băiat, dar acesta, fiind foarte slab și fragil, a strigat „Nu mă strânge atât de tare!”. Imre i-a spus apoi că părinţii lor au fost omorâţi la Auschwitz. Au decis să nu se mai despartă niciodată şi, cu ajutorul mişcării ilegale de rezistenţă din Buchenwald, au fost martorii „auto-eliberării” lagărului, în ziua de 11 aprilie 1945.

Mureşan, care a stat în lagărul principal din decembrie 1944, a fost membru al comitetului român de rezistenţă[3]. Până în aprilie 1945 a stat în „lagărul mic”, unde a încercat să ajute cât mai mulţi prizonieri să rămână în viaţă. Aici, în ianurie 1945, împreună cu alţi patru prizonieri, au improvizat o infirmerie; îşi aminteşte că, din cauza condiţiilor groaznice, peste 40-50 de persoane veneau zilnic la infirmerie; lucrau câte 12 ore, fără medicamente, utilizând doar pansamente şi puţinele materiale furate de membrii rezistenţei. În această perioadă, este posibil să fi făcut aproximativ 2000 de operaţii simple.

„Atunci ăștia <subteranii> i-au dezarmat”

În ultimele zile ale lagărului, mulţi prizonieri din lagărele-satelit au fost aduşi în marş către lagărul principal (de exemplu, Kallós a ajuns pe 10 aprilie de la Niederorschel). Comandantul lagărului şi gărzile SS au încercat să evacueze zecile de mii de prizonieri care supravieţuiseră acestor drumuri; evacuarea însemna marşuri ale morţii sau trenuri cu vagoane descoperite, cu şanse minime de supravieţuire. Mii de prizonieri au fost trimişi zilnic în ultimele transporturi. Membrii mişcării de rezistenţă au încercat să blocheze transporturile şi marşurile, prin refuzarea ordinelor, prin strategii de întârziere, ascunderea prizonierilor şi a listelor de prizonieri, dar nu au reuşit să le oprească pe toate.

Pe 11 aprilie, circa 21.000 de prizonieri rămăseseră încă în Buchenwald; puteau deja să audă apropierea Armatei a Treia americană. În acea zi, au avut loc simultan mai multe evenimente:

Gărzile SS au primit ordin să se retragă din lagăr. Diferitele grupuri de rezistenţă din lagăr s-au mobilizat şi s-au înarmat. La ora amiezii, o parte din gărzile SS s-au retras. În apropierea dealului Ettersberg, au avut loc lupte între trupele americane şi SS. În jurul orei 14.30, tancurile americane au pătruns dincolo de zona cazărmilor SS. La ora 14.35, grupurile de rezistenţă înarmate au ocupat poarta lagărului, au prins şi dezarmat cei 76 de gardieni SS, preluând controlul asupra lagărului. La ora 15.15, au arborat steagul alb pe turnul de deasupra porţii. Astăzi, ceasul din turn arată mereu ora „auto-eliberării”[4].

Székely Laszlo îşi aminteşte cum copiii au fost chemaţi pentru transporturile de evacuare. Dar avioanele americane zburau deasupra lagărului, alarma a sunat şi au fost nevoiţi să fugă înapoi în barăci: „Atunci ăștia , ca să nu ducă şi copiii, şi toţi din lagărul de copii să murim, i-au dezarmat [pe gardieni]. Ei au avut armele sub blocul numărul 6 [unde era şi fratele lui, Imre] şi aşa au auto-eliberat lagărul Buchenwald”.

După-amiază, primele maşini americane au ajuns în lagăr şi au raportat faptul că foştii prizonieri, acum liberi, preluaseră controlul asupra lagărului.

La scurt timp după eliberare, Mureşan a amenajat, într-o fostă cazarmă SS, un spital pentru supravieţuitorii români şi unguri – pentru că, deşi fuseseră eliberaţi, oamenii încă mai mureau de epuizare, malnutriţie şi boli.

În acest timp, femeile din lagărele-satelit erau şi ele evacuate în marşurile morţii; Davidovici îşi aminteştă cum femeile din Altenburg au fost evacuate pe 13 aprilie şi urmau să fie executate la marginea pădurii, dincolo de oraş; dar avioanele care survolau, observau și bombardau survolând neîntrerupt au făcut acest ordin imposibil. Pe parcursul celor aproape patru zile de marş, gardienii SS, bărbaţi şi femei care le însoţeau, şi-au dat jos uniformele şi au „dispărut” ca civili în satele din zonă. Prizonierele au realizat că sunt singure, şi deci libere, atunci când au ajuns la Mehranee, după un marş de aproape 200 de kilometri.

Henri Pieck, militant anti-fascist deportat la Buchenwald. Evrei, 1949.

„Misiunea noastră este să construim o nouă lume a păcii şi a libertăţii”

În seara de 19 aprilie 1945, comitetul ICC a organizat un prim eveniment de comemorare, sub coordonarea artistului olandez Henri Pieck. A avut loc pe fostul „Appelplatz” (locul unde gardienii SS strigau prezenţa prizonierilor, ţinându-i aproape dezbrăcaţi, în picioare, ore întregi, indiferent de vreme). Supravieţuitorii au construit un monument provizoriu – un obelisc de lemn, inscripţionat „K.L.B. 51.000“ (iniţialele lagărului şi numărul de persoane decedate, deşi mai târziu, reanalizând documentele, s-au calculat în jur de 56.000 de persoane decedate). La ora 19.45, în acordurile „Internaţionalei”, grupuri de diverse naţiuni s-au adunat pe fostul „Appelplatz”. La comemorare au participat supravieţuitori, jurnalişti, fotografi, chiar şi soldaţi din armatele aliate. Mureşan a fost şi el prezent la comemorare. Reprezentanţi din Polonia, Uniunea Sovietică, Germania, Franţa, Cehoslovacia, Marea Britanie au rostit, fiecare în limbile lor, un discurs identic, scris de reprezentanţii ICC, în onoarea celor „51.000 de morţi, ucişi de bestiile naziste şi susţinătorii lor, în Buchenwald şi în lagărele-satelit”; au mulţumit armatelor aliate care au contribuit la înfrângerea Germaniei naziste.

Finalul discursului este astăzi cunoscut drept „Jurământul de la Buchenwald”:

„Vom lupta până când ultimul vinovat va fi adus înaintea judecăţii oamenilor. Jurământul nostru este distrugerea nazismului din rădăcini. Misiunea noastră este să construim o nouă lume a păcii şi a libertăţii.”

Între mai şi august 1945, supravieţuitorii au părăsit lagărul, organizaţi în grupuri. Kallós îşi aminteşte că după eliberare s-a aflat într-un spital din Blankenhain, lângă oraşul Weimar (aproape de Buchenwald). Acolo a fost întrebat unde vrea să meargă. Mureşan a venit la el şi s-au sfătuit: „este timpul să mergem acasă şi să construim o nouă societate”.

La mijlocul lui iunie, Mureşan, Nuszbaum, Kallós, Székely László şi Imre, împreună cu aproximativ 100 de supravieţuitori din România şi Ungaria, au pornit către casă. Cei mai mulţi aveau sub 35 de ani.

Mureşan îşi aminteşte că în Budapesta i-a primit un „comitet de întâmpinare” al supravieţuitorilor unguri şi că tot acolo a fost furată locomotiva trenului cu care călătoreau. Şi-au continuat drumul după încă o zi, ajungând în Cluj la sfârşitul lui iunie. Femeile s-au întors din Buchenwald cu transporturi diferite, fiind răspândite în lagăre-satelit şi în marşuri ale morţii, rătăcind între satele din regiunea Turingia. Davidovici a călătorit împreună cu un grup mic de femei din Ardealul de Nord, majoritatea adolescente, cu care fusese închisă la Alternburg; au ajuns în Cluj în august 1945, sperând să-şi găsească părinţii, care nu s-au mai întors.

Nu a fost nicio „întoarcere acasă”

Pentru niciun supravieţuitor şi nicio supravieţuitoare nu a fost o „întoarcere acasă”, pentru că nu mai exista „acasă”. Cei mai mulţi membri ai familiilor lor fuseseră ucişi în lagăre, locuinţele lor fuseseră între timp ocupate de alte persoane.

În multe ţări, s-au format asociaţii şi comitete de suport reciproc ale supravieţuitorilor, care se ocupau de asigurarea găzduirii, asistenţei medicale şi acoperirea nevoilor de bază, de obţinerea de compensaţii, de organizarea comemorărilor şi de stabilirea imediată a proiectelor de cercetare asupra Europei naziste, pentru a salva şi organiza documente.

În Cluj, supravieţuitorii adulţi au avut grijă de tineri – cei mai mulţi fiind copii şi adolescenţi rămaşi orfani. Au amenajat diferite clădiri pentru asistenţă medicală, consiliere, găzduire; una dintre acestea este „vila Petru şi Pavel” de pe strada Argeş. În fiecare zi, după ce termina munca la un spital din Cluj, Mureşan mergea la „copiii” din vilă, ajutându-i să îşi găsească familii-gazdă, să se reînscrie la şcoală sau să-și aleagă o facultate.

Foştii prizonieri şi prizoniere de la Buchenwald au păstrat legătura de-a lungul timpului: „ne-am adunat în fiecare an, la 11 aprilie, pentru a ne aminti de cele trăite şi pentru a reafirma angajamentul nostru faţă de „Jurământul de la Buchenwald”.[5] Au scris articole, au ţinut prelegeri despre experienţele lor de la Buchenwald. Au ţinut legătura prin scrisori şi, uneori, prin vizite cu supravieţuitori din alte ţări, din Rusia, până în Norvegia sau Canada.

În 1952, a fost înfiinţat „International Committee Buchenwald”, apoi în anii ’60 s-a extins ca „International Committee of Buchenwald-Dora and Subcamps” (ICBD), cu rădăcini directe, personale şi ideatice, în mişcarea internaţională de rezistenţă înfiinţată în 1943 la Buchenwald, în special de prizonierii comunişti (care au stat şi cel mai mult timp în lagăr). În perioda 1974-1977, Adorian a fost „ambasadorul” român la (şi al) ICBD, participând la întruniri în Franţa, Belgia, RDG şi Cehoslovacia. Zece ani mai târziu, cu ocazia celei de a 40-a aniversări a eliberării, Mureşan s-a alăturat ICBD şi a reprezentat grupul de supravieţuitori români până în 2006.

„Spiritul din Buchenwald – spiritul solidarităţii”

În 1994, acest grup de prieteni a putut să se transforme într-o asociaţie formală, numită Memento Buchenwald – România, deschisă tuturor supravieţuitorilor lagărului şi lagărelor-satelit, familiilor supravieţuitorilor, rudelor celor decedaţi în deportări, „dar şi tuturor persoanelor care – indiferent de naţionalitate, religie, vârstă sau nuanţa convingerilor democratice – doresc să i se alăture în cultivarea acestor nobile principii”[6].

Memento Buchenwald a fost dedicat în primul rând păstrării memoriei celor care au fost ucişi în lagăre, dar şi cultivării „valorii morale a solidarităţii umane”. În discuţia din octombrie 2014, Kallós explică originea şi semnificaţia acestei misiuni:

„În primul rând, să răspândească spiritul din Buchenwald – spiritul solidarităţii, spiritul umanismului, al întrajutorării; şi blamarea extremiştilor. Îmi amintesc că era un Jurământ la Buchenwald, care s-a pronunțat după eliberare; s-a adunat tot lagărul şi s-a depus un Jurământ. Pentru combaterea extremismului, pentru umanism, pentru înţelegere între popoare… Și ăsta era în esenţă scopul revistei [Buletinul Asociaţiei], să corespundă acestor ţeluri din Jurământ”.

În al doilea rând, Asociaţia s-a dedicat petiţiilor, scrisorilor colective naţionale şi internaţionale, scrierii de articole, întâlnirilor cu tineri, în efortul de a contracara minimizarea ororilor din lagărele de concentrare, de a contracara extinderea manifestărilor neofasciste, xenofobe, rasiste, anti-semite. Membrii Asociaţiei au luat poziţie în conflictele din anii ’90, când mişcarea de rezistenţă de la Buchenwald a fost criticată şi auto-eliberarea a fost negată. De asemenea, au trimis scrisori semnalând inechităţile sistemului de compensaţii, pe care supravieţuitorii ţărilor estice cu greu le puteau accesa.

În Buletinul Asociaţiei Memento Buchenwald – România – 16 pagini alb-negru, cu apariţii de 2-4 ori pe an, din 1995 în 2005 – au fost publicate articole în maghiară, franceză, germană, engleză, română, reflectând dorinţa supravieţuitorilor din România de a construi şi transmite un mesaj relevant dincolo de toate graniţele, după cum spune şi Kallós în încheierea discuţiei din octombrie 2014 de la Cluj:

„Cred că nu e numai ţelul nostru, e interesul umanităţii”.