de Ana-Maria Murg

SubPământ. Valea Jiului după 1989

De: Mihaela Michailov și David Schwartz

Cu: Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban
Scenografia: Adrian Cristea, muzica: Bogdan Burlăcianu, documentare foto/video: Vlad Petri 

SubPământ. Valea Jiului după 1989 este un proiect de observaţie şi analiză a existenţei cotidiene a unor comunităţi afectate decisiv de schimbările politice şi sociale care au avut loc începînd cu anii ’90. Proiectul îşi propune să documenteze situaţia economică, viaţa şi munca minerilor în post-socialism. SubPământ este un proiect de reconstrucţie performativă a poveştilor-document care fundamentează istoria comunităţilor din Valea Jiului, aflate la limita dintre supravieţuire, migraţie, dispariţie şi posibilă reconstrucţie. Spectacolul Sub Pământ are la bază o cercetare în Valea Jiului sub formă de  ateliere, discuţii libere şi interviuri cu mineri, soţii de miner, pensionari, copii, paznici de mină, lideri de sindicat, oameni care trăiesc din furtul de cărbune. Sub Pământ este un spectacol-arhivă de poveşti-mărturii ale unor comunităţi pe cale de dispariţie. Spectacolul îşi propune revalorizarea poveştilor, a problemelor şi culturii unor categorii sociale deseori ignorate în teatrul românesc de după 1989: comunităţile muncitoreşti.

Valea Jiului ca regiune și colectivitate a rămas prezentă în imaginarul colectiv și istoria recentă a României. Mi-a devenit clar odată ce am început să locuiesc cu precădere în afara ei, mai ales din interacțiuni, că numele localităților care o compun sunt mai puțin cunoscute. Sintagma „Valea Jiului” însă evocă familiaritate, una nu atât geografică, a spațiului, ci a unei temporalități istorice, marcată de schimbare. Un fel de simbol clișeu pentru schimbarea de regim din ‘89-’90 și o măsură inversă a progresului pe care l-a făcut România după socialism: cu cât zona se degradează mai tare, cu atât se progresează mai mult pe calea depășirii condiției (post)socialiste. Oamenii din regiune au devenit uneori mai încet, alteori mai accelerat pe parcursul ultimilor 25 de ani, un grup dislocat și marginalizat atât la nivel simbolic, cât și la nivelul utilității pentru capitalul contemporan. În mass media cu distribuție largă, sunt(em) de cele mai multe ori prezentați drept niște inadaptați la realitățile curente.

Situația se reproduce parțial și în cercuri mai restrânse și presupus mai progresiste. Cum interesul meu pentru comunitățile din Vale a devenit treptat și unul de cercetare, am căutat activ inițiative academice, jurnalistice sau documentaristice în care să văd reflectată măcar parțial realitatea pe care o cunoșteam. Proiecte care să fie interesate de mai mult decât imagini statice, de stereotipul minerului și a comunității “miniere” sau de folclorul momârlanilor sunt mai greu de găsit. Teatrul SubPământ – Valea Jiului după 1989 e o excepție frumoasă, care mi-a atras atenția prin opțiunea de a se concentra tocmai asupra realităților cotidiene fluide din regiune. Echipa proiectului a ales să descopere mai degrabă decât să extragă realități, să cunoască împreună cu cei care-și împărtășesc poveștile constelația socială locală. Rezultatul, piesa pusă în scenă, este o deschidere spre o lume plină de personaje diverse, ale căror povești construiesc o imagine complexă a unor comunități vii, angajate continuu în moduri creative și de cele mai multe ori foarte dificile de a-și asigura existența.

Ca proces, performarea în fața unui public a acestor fragmente de viață, a amintirilor și experiențelor oamenilor din regiune acționează în principal în două direcții. Pentru cei implicați în proiect, care împărtășesc evoluții personale, și pentru cei din regiune, care le aud, punerea în scenă a narațiunilor despre trecut și prezent reafirmă puncte comune, trasează și retrasează legături și conexiuni ale unei istorii comune, a apartenenței la un grup comun. Este totodată o reamintire și o retrăire a unor evenimente la nivel individual și de grup.

Pentru cei care au ocazia să urmărească colajele făcute din momente istorice consemnate deja în istoria “oficială” precum grevele, accidentele din mine, mineriadele, disponibilizările intersectate cu momente private, bucăți din viața de zi cu zi și o multitudine de trăiri afective, piesa aduce o contribuție la înțelegerea complexității istoriei recente a Văii Jiului. Performarea narativelor locuitorilor prin intermediul corpurilor actorilor, cu cuvinte, mișcări, gesturi, ritmuri și un decor minimal încarcă poveștile cu emoționalitate. Vibrațiile afective înscrise în povești dau putere acestora, le fac memorabile și deci mai rezistente la ștergere, la uitare.

SubPământ, 2013. Foto: Ioana Szilagy

Nevoia unei structuri care să coaguleze toate poveștile împreună cu sens nu are cum să nu ridice dificultăți, însă încadrarea în rama de muzeu pe care o alege echipa este în parte problematică. Viața localnicilor a fost fără îndoială modelată decisiv de evoluția activităților miniere, iar reducerea și închiderea unităților de exploatare a rupt forme de sociabilitate și practici care susțineau modurile de viață și legau oamenii. Transformările care au urmat au însemnat de multe ori vulnerabilizare și degradare: a structurii socio-economice, a relevanței politice a comunităților, a statutului muncitorilor, a corpurilor localnicilor, a mediului. Cadrul de muzeu al unor “comunități pe cale de dispariție” se potrivește în discursul gol al autorităților de “salvare” a regiunii prin cultură și turism și contribuie în același timp la întărirea istoriografiei dominante, care are tendința să aplatizeze realitățile din Valea Jiului la o dimensiune relevantă: mineritul în și după socialism.

Pe lângă importanța mineritului ca activitate productivă cu o multitudine de intersecții cu alte aspecte ale vieții, faptul că discursurile oamenilor duc mereu spre acest subiect nu se datorează unei blocări în trecut. Întrebările care li se pun localnicilor în general, pe care uneori le-am pus și eu și alte ori le-am primit, sunt mai mereu legate de minerit, lucru valabil și pentru acest proiect. În plus, oamenii nu au acces la un alt limbaj prin care să-și exprime realitățile. Referințele la perioada de dinainte de 1989 pot apărea ca nostalgii, aduceri aminte pasive ale unor persoane care tânjesc după stabilitate trecută, reală sau imaginată. Fixarea în cadrul muzeal favorizează o astfel de citire, dar aplicarea unei etichete de nostalgie e potrivită doar dacă o înțelegem într-un sens mai larg. Nu ca o caracteristică statică care definește o colectivitate nerelevantă sau rămasă în urmă, ci ca un proces complex de reflecție, înțelegere și redefinire continuă a perioadei socialiste și a schimbărilor care au urmat prin re-aducerea lor în discursul prezent. Astfel de discursuri “nostalgice” sunt simptomatice unor lupte asupra adevărurilor istoriei postsocialiste.[1]

Dincolo de aspectele legate de încadrare și limbaj, punerea în prim plan a unor adevăruri trăite mai degrabă decât a unui adevăr istoric aduce o contribuție semnificativă tocmai la astfel de lupte asupra conturării istoriei recente în spațiul românesc. Prin forța performativă a acestui demers artistic, amintirile individuale și memoria colectivă a comunităților din Vale scurtcircuitează adevărul istoric dominant, deschid posibilitatea completării acestuia cu perspectiva unor colectivități marginale(izate). Evenimentele capătă înțelesuri multiple, nume, fețe, dimensiuni: disponibilizările sunt momente de confuzie profundă, înconjurate de zvonuri și nesiguranță; viața după accidentele din mine este un proces complicat și frustrant de recuperare; ies în evidență și alte activități productive mai puțin vizibile, mai ales ale femeilor, ca pregătirea mâncării și îngrijirea familiei; există o multitudine de reguli nescrise și alianțe neașteptate în colectarea și tranzacționarea fierului vechi, a ciupercilor și a fructelor de pădure. Odată performate, toate acestea nu sunt doar arhive de povești de viață, ci persoane bine conturate, mai greu de obiectificat și exotizat.

SubPământ, 2013. Foto: Ioana Szilagy

Cu mențiunea că deodată și de unul singur nu are cum să schimbe modul în care este percepută Valea Jiului, spectacolul creează posibilitatea ca reprezentări diverse ale vieții și ale dificultăților comunităților să iasă la suprafață și să se articuleze pe discursul istoric. Poveștile de viață performate oferă temporar o voce unor oameni din Vale, iar protagoniștii recapătă, cel puțin pentru acele momente, controlul asupra poveștii lor. Cei care se recunosc în ele se fac auziți și se angajează în discuție, chiar dacă sunt în public, cum s-a întâmplat în cazul unora dintre reprezentațiile din regiunile miniere.

Personal, la primul contact cu piesa am început să vibrez cu tot felul de emoții pe măsură ce poveștile se succedau. Nu sunt sigură ce m-a oprit, dacă au fost convențiile sociale legate de teatru sau luptele interne legate de obiectivitate/subiectivitate, sau poate ambele combinate, dar în timpul conversației intersectate despre fier vechi am avut un impuls puternic de a mă ridica în picioare și a striga “Da, exact așa e!”, de a-i scutura pe cei de lângă mine să mă asigur că aud.