Familia Iakab trăiește în București fără să aibă siguranța unei locuințe. Membrii familiei ocupă clădiri abandonate pentru a se adăposti, migrând periodic deoarece sunt alungați fie de proprietari, fie de persoane autorizate de proprietari sau de alte persoane fără adăpost care se află în concurență cu ei. În iulie 2012, familia a fost nevoită să părăsească un spațiu ocupat în urma presiunilor făcute de un grup de tineri care doreau să modifice acea locație cu acordul proprietarului într-un spațiu cultural. Este vorba de clădirea „Carol 53”. La vremea aceea am realizat un interviu cu numeroasa familie Iakab pe care îl republicăm aici împreună cu concluziile la care am ajuns atunci. Un al doilea interviu, realizat recent, documentează situația actuală a familiei. Am încercat să identificăm care a fost traseul lor în tot acest timp și să scoatem în evidență procesul de gentrificare din perspectiva celor precari.

 

I. Carol 53: anti-squatting și gentrificare

de Mihai Codreanu, Arnold Schlachter și Veda Popovici

 

„Carol 53” a fost prezentată pe 25 iulie, la evenimentul „Dimensiunea creativă a spaţiilor abandonate” din cadrul proiectului CRIM Café, ca fiind o casă ocupată, un squat. Ocupanţii, majoritatea studenţi la arhitectură, şi-au început prezentarea menţionând acordul proprietarului şi „sprijinul domnului arhitect Sturdza”, motivul iniţiativei lor fiind „salvarea unei clădiri de patrimoniu”. În scurt timp, a devenit clar că salvarea despre care vorbeau, era salvarea unei case din mâinile unor persoane descrise de ei ca fiind: „ţigani care fură fierul din casă ca să facă bani”. În felul acesta, ocupanţii au ajuns să diferenţieze între un squatting negativ şi un squatting pozitiv. Squatting-ul pozitiv, în termenii lor, este unul care „respectă” proprietatea, ocupanţii făcând, eventual, eforturi pentru a păstra şi consolida construcţia. În schimb, squatting-ul negativ, ar fi cel în care ocupanţii distrug şi consumă proprietatea. Diferența dintre cele două abordări stă într-o perspectivă încărcată de prejudecăți etnocentrice – dacă nu de-a dreptul rasiste – în care proprietatea este pusă înaintea oamenilor. Cele două tipuri de squatting au fost elaborate de către tinerii ocupanţi deşi organizatorii dezbaterii îşi propuseseră să discute squatting-ul ca formă de locuire şi de luptă socială. De asemenea, discursul lor nu dezvăluia nicio intenţie politică explicită iar acest lucru este suspect în contextul discutării squatting-ului, fenomen ce nu poate fi desprins de un anumit cadru social-politic. După cum au subliniat şi reacţiile consternate ale publicului de la CRIM Café, ceea ce a fost prezentat ca squat este de fapt un anti-squat şi o încercare de gentrificare urbană.

Am căutat persoanele care folosiseră iniţial clădirea de pe Carol 53. I-am simţit precauţi pe cei pe care i-am întâlnit, oarecum într-o poziție defensivă şi suspicioşi. Nu deţin o locuinţă, trăiesc în clădiri abandonate şi le este teamă să nu fie evacuaţi. Este vorba de familia Iakab formată din treisprezece persoane. După evacuare s-au mutat într-o groapă, în zona Vasile Pârvan. Ne-au rugat să nu dăm mai multe date despre adresa lor, deoarece se tem să nu fie evacuaţi şi de aici. Trăiesc în nişte barăci improvizate. Au acceptat să ne acorde un interviu pe care îl redăm mai jos.

 M.C.: Ce ştiaţi despre clădirea de pe Carol 53?

Mariţa Iakab: Ştiam că e goală de 7 sau 8 ani. După revoluţie, jumate din ea era casă de revoluţionari şi cealaltă jumătate erau birouri. Nu ştiam cine e proprietar.

M.C.: De ce aţi intrat în clădire?

M.I.: N-aveam unde să stăm. Acolo unde stăteam eu şi Silvia, pe Banu Manta, s-a demolat să facă firmă.

(…)

A.S.: Cum a fost în clădire?

M.I.: Bine! Am stat acolo sus toţi, cam patru zile, până a venit arhitectul, un moş cam pe la 50 de ani, cu ochelari, apoi ne-am mutat la subsol. Era cu Mihai, un băiat tânăr, înalt. Ăsta era cu proprietarul. Au intrat cu cheia. Noi am zis că sunt proprietari dacă au intrat cu cheia. Când a venit arhitectul, ni s-a luat curentul.

Sorin Murariu: Ne-au zis să facem curăţenie sus, în mansardă şi am muncit cam patru zile.  Înţelegerea era că puteam să stăm acolo. Apoi le-am zis că nu ne convine să muncim gratis, că eu pot să muncesc în altă parte şi pierd bani. Trebuie să mănânc. A zis să mergem pe încredere. Ne-a promis că ne lasă să stăm, că ne ţine dacă tragem tare. Am muncit mult, venea după noi să ne zorească. Dar trei zile am muncit gratis, doar pe promisiunea că ne ţine, altfel ne dădea afară. Fără ustensile, fără mănuşi, nimic. Şi erau şobolani mari. Te muşcau de picioare dacă nu erai atent.

M.C.: Unde aţi făcut curăţenie?

S.M.: La mansardă şi la etajul 1.

A.S.: Şi la subsol?

S. M.: Nu. La subsol, nu.

A.S.: Dar v-au dat banii pe muncă?

S.M.: Da, ne-a dat 50 de lei de fiecare ins. Trei inşi – 150 de lei. Când au venit persoane la care să închirieze, noi am protestat, că noi făceam curăţenie. După asta a zis că ne dă bani. Ne sporea mereu, trăgea de noi: „Dă acolo, dă acolo!”. Apoi, a mai adus o lopată, o roabă şi ne zicea că dacă dispare ceva, plătim. Nu dormeam noaptea de frică să nu vină hoţii. Zicea că ne dă pe mâna poliţiei dacă dispare ceva, că avea datele noastre.

Apoi, au venit cam zece băieţi tineri, studenţi, care au muncit: Matei, Dorel şi alţii. Matei e student arhitect. El a făcut un proiect, să vadă alţii ce au făcut ei şi să nu plătească chirie.

M.C.: Studenţii au muncit şi ei?

S.M.: Au muncit şi ei. La sfârşit au făcut poze.

A.S.: Cât aţi stat cu studenţii?

S.M.: O lună, cam aşa. Cât au stat acolo au pus apă dar s-a stricat. Înainte cu o săptămână să ne dea afară au adus şi un W.C. ecologic. Apoi, Gabi, şeful de şantier, a zis că a venit proprietarul din străinătate, că ne mai dă o săptămână. Matei a zis că nu mai putem să stăm, că a venit proprietarul din străinătate acum două săptămâni şi că ne poate face rău cu poliţia.

(…)

S.M.: Acum două zile m-am întâlnit cu arhitectul bătrân pe stradă, întâmplător şi i-am zis că ne-a dat afară. Mi-a zis: „Nu mă interesează, dom’le!”.

31 iulie 2012.

***

Dacă prin squatting înţelegem ocuparea unei clădiri de către persoane care nu au drepturi de proprietate asupra sa, cu scopul afirmării unei poziţii radicale anti-capitaliste, de critică a proprietăţii, cum am defini anti-squatting-ul? Anti-squatting-ul ar însemna afirmarea unei poziţii pro-capitaliste, ce consideră proprietatea un principiu valoros al societăţii. Ar presupune neapărat şi acţionarea împotriva unei situaţii reale de squatting, având ca motivaţie statutul sacrosanct al proprietăţii. O asemenea acţiune ar putea veni din partea autorităţilor, proprietarului „de drept” sau pur şi simplu din partea cetăţenilor.

Însă squatting-ul şi deci şi anti-squatting-ul nu înseamnă doar asta. Fenomenul desemnează şi ocuparea unei clădiri de către persoane fără drepturi asupra respectivei proprietăţi, cu scopul simplu al locuirii, fără să presupună o poziţie anti-capitalistă asumată. Acţiunea este rezultatul unei situaţii social-politice radicale în care persoanele implicate sunt marginalii procesului istoric de distribuire a proprietăţii, cei rămaşi (aproape) în afara logicii economice a acumulării capitalului. Este şi situaţia majorităţii squaturilor din Europa. Si este şi situaţia cvasi-tuturor squaturilor din România. În aceste condiţii, anti-squatting-ul presupune şi un atac explicit împotriva unei asemenea categorii marginale.

Despre squatting-ul, nu cultural sau creativ, ci din necesitatea de a se adăposti, a vorbit la întâlnirea de pe 25 iulie şi Ionuţ Jugureanu de la Fundaţia „Parada”[1]. Eliminarea ocupării, aşa-zis abuzive, a unor proprietăţi de către persoane fără adăpost este de mult o problemă a primăriei, ţinută, însă, în culise. Dreptul fundamental la adăpost, poate cel mai puţin respectat dintre toate, a lipsit, însă, cu desăvârşire de pe agenda candidaţilor la alegerile locale de anul acesta. Spaţiile verzi, clădirile interbelice sau şoselele ce ar fluidiza traficul sunt toate probleme mult mai importante decât viaţa, demnitatea şi drepturile unor oameni. Situaţia se reflectă şi în agenda „societăţii civile”, cu excepţia unor ONG-uri ca „Parada” sau „Samusocial”, iar problema lipsei de adăpost pare cu totul secundară faţă de „adevărata” problemă a Bucureştiului: distrugerea patrimoniului imobiliar. Episodul de pe Carol 53 arată foarte limpede cum cele două probleme au un potenţial opoziţional foarte puternic.

Grupul de studenţi a „ocupat” imobilul cu acordul proprietarului, la rândul său un arhitect important şi cu sprijinul unui grup larg de interese imobiliare provenind din rândul mediului de arhitecţi şi arhitecte. În spatele „inocentului” scop de a conserva şi restaura o casă frumoasă şi nu în ultimul rând din dorinţa de a fi „ca la Berlin” a unor tineri „cool” şi de a avea „în sfârşit, şi noi un squat!” se află intenţia de a „curăţa” cartierul de „mizerie” şi de a repune pe piaţa imobiliară proprietatea, de data asta însă, cu un preţ corespunzător. Piaţa imobiliară fiind sensibilă la istoricul clădirii, va fi mult mai avantajos dacă istoricul unui squat adevărat este înlocuit cu istoricul unui „centru cultural independent”.

În mod aparent paradoxal, interesele de ascensiune socială şi de acumulare financiară a unei elite intelectuale coincid cu dorinţa şi nevoia unui grup de tineri educaţi, rebeli şi cu ambiţii anti-sistem. De fapt, cele două grupuri sunt unul şi acelaşi, separate de câţiva ani şi de nevoia suplimentară a celor din urmă de ascensiune socială pe baza estetizării politicii, a producerii unui „coolness” rebel. Singurul proces social sub care poate fi referit acest episod nu este squatting-ul ci gentrificarea. Şi arta (sau cultura) joacă un rol foarte important în procesele de continuă marginalizare a populaţiilor „indezirabile.

Este foarte important, însă, să vedem în acest eveniment nu un episod izolat, ci ca un simptom al unui conflict de clasă determinat de condiţia contemporană a capitalismului, conflict prezent peste tot în România. Astfel, prioritizarea chestiunii patrimoniului în disputele publice legate de urbanism înseamnă recuperarea unei istorii ce legitimează statutul privilegiat al unei clase de mijloc educate, ce se vrea subiectivitatea centrală a capitalismului târziu. Subclasa creativă este considerată în această dinamică avangarda expansiunii şi consolidării autorităţii acestei subiectivităţi. Desigur că această dinamică nu se desfăşoară pur şi simplu ci întotdeauna pe seama unei alte clase, lipsite de privilegii și deci prin oprimarea unor grupuri marginalizate social-economic, de cele mai multe ori după criterii de etnie. Iar în cazul de faţă, grupul se numeşte familia Iakab.

Articolul a apărut original în „Anarhia” (publicație trimestrială independentă), #2, august 2012.

II. Păzirea ruinei

de Mihai Codreanu și Arnold Schlachter

 Pe 27 februarie 2014 am revăzut familia Iakab și am vorbit cu Marița Iakab, Sorin Murariu și Dorin Mincu. Ne-au primit la ei acasă.

M.C.: În vara lui 2012 aţi fost alungaţi de la Carol 53, unde aţi stat câteva săptămâni. Cum a fost acolo şi unde v-aţi dus de acolo?

Dorin Mincu: Despre Carol 53 îţi spun ce a fost: unul a luat proiectul, altul a făcut manevră vorbind cu proprietarul şi ne-au dat afară. Patru dintre băieţi ne-au ajutat cu baraca, cu medicamente. De acolo ne-am dus la groapă (n.r. în spatele blocurilor din intersecţia străzii Berzei cu Ştirbei, lângă biserica „Cuibul cu barză”, zona Vasile Pârvan), unde am stat până în 15 martie (n.r. 2013).

A.S.: Acolo v-a ameninţat poliţia, după ce nişte vecini s-au plâns că faceţi foc. Şi de acolo unde v-aţi dus?

Marița Iakab: La subsol pe Mircea Vulcănescu numărul 2. E în parcul de la intersecţia Vulcănescu cu Griviţei, la gaura de veceu (n.r. o toaletă publică care nu mai e funcțională). Era deschis, am făcut curăţenie că era foarte murdar, vecinii au văzut copiii, li s-a făcut milă, au zis să-i dăm afară, că vin cu protecţia copilului. Apoi a venit poliţia comunitară pe sectorul 1, ne-au zăpăcit trei-patru zile, ne-au ameninţat că cheamă protecţia. Asta era în iunie. Noi am plecat şi la subsol au pus gratii, dar au venit alţii.

M.C.: În apropierea zonei mai sunt nişte case pe strada Popa Tatu…

D.M.: Pe Tatu sunt proprietari răi, e periculos, te scot de acolo cu bătaie…

A.S.: Şi unde v-aţi dus?

M.I. Am căutat prin parcuri, e un parc la Moşilor în spate, suntem mai obişnuiţi cu zona aia. Acolo am stat vara. Toamna am venit aici în zona Armenească, proprietarul ştie. Stăm la demisol şi păzim casa şi avem grijă de ea.

A.S.: Câţi staţi aici?

D.M.: Suntem patru familii, nouă adulţi şi cinci copiii de la patru ani în jos.

A.S.: Cum aţi găsit vila asta?

M.I: Am căutat şi am găsit-o deja în martie, dar ne era frică. După parc era nevoie să stăm aici. Am stat o săptămână în septembrie. Erau buruieni cât casa, erau oţetari şi i-am tăiat. Proprietarul a zis să facem curăţenie şi să stăm liniştiţi. A oferit casa şi are acum curent şi apă – ne-am tras noi. Până în martie a promis. Iar băieţii de la Carol 53 (n.r. Casa Carol 53 se află situată în apropiere) ne-au dat lopeţi, mături şi cu vorbe, sfaturi. Cu gardul – o parte era rupt – ne-au ajutat, au sudat. Un ajutor cât de mic contează…

M.C.: Şi cu proprietarul cum vă înţelegeţi?

D.M.: Proprietarul mai vine pe aici. El ştie câte familii stăm. Şi dacă a venit cineva, dacă deranjează, să-l sunăm dacă e ceva. Ne-a zis: cât putem vă ţinem, cât nu putem, nu. Şi acum mai are vizitatori (n.r. vila este de închiriat). Totul era în paragină, mizerie multă în curte, în casă, erau cioburi, mulţi saci.

M.C.: V-a ajutat primăria înt-un fel?

D.M.: Ajutor de la primărie? Nu a ajutat de loc. Fără adresă normală nu te ia în seamă de loc. Pe buletinul provizoriu scrie „fără locuinţă”. Cine ne-a ajutat în sectorul 1 la subsol: primăria, care ne-a dat 3 luni cât am stat acolo ajutor social. Două persoane, un milion două sute.

A.S.: Vizavi aici e o biserică. V-au ajutat ei?

D.M.: Am cerut apă de la cișmeaua din curte. Şi ne-au zis că ei au de plătit facturile şi n-am primit nimic.

M.C.: Cum e cu casele goale prin Bucureşti? S-a schimbat ceva în ultima vreme?

M.I.: Cu casele abuzive nu mai ai şanse; cum te vede, te dă afară.

A.S.: Mai sunt şi alte locuri unde puteţi sta?

M.I.: La Mama şi Copilul de la Arcul de Triumf (Centrul Maternal Sf. Ecaterina, n.r.) te primeşte șase luni, dar bărbaţi nu, şi după șase luni ce faci…? E un adăpost la Bucureştii Noi, înspre Mogoşoaia. Acolo stai cu 100 de oameni, la care nu le suporţi mirosul, eşti cu copilul care umblă. Nu ai cum! Îţi zic: era mai bine cu Ceauşescu. Ceauşescu în două zile îţi dădea casă şi muncă. Din ’91 s-a început cu casele abuzive. Prima oară am stat la Matache. Erau case goale că a fugit lumea în Germania, Italia, iar bătrânii care au rămas au murit. Alţii şi-au vândut casele… astea-s casele abuzive. Acu’ trei ani mai găseai, dar acum vin străini, cumpără tot, din martie vor să închidă casele abuzive. De anu’ trecut, din noiembrie, dacă nu ai grijă de casă, ţi-o ia. Ca alea toate pe Covaci. Ce nu e al tău…  sunt clanuri care pun mâna pe astea cu agenţii imobiliare. O ia şi o dă la altcineva…

M.C.: Cum e cu locuinţele sociale?

Sorin Murariu: Acolo cu câteva mii de euro, cu şpagă îţi dă casă. Te ţine lună de lună cu actele. Începe cu 700 şi ajunge la 10.000 de euro şi îţi dă casă. După revoluţie ce-au făcut primarii? Le-au dat repede pe şpagă şi le-au rămas lor (n.r. celor care locuiau acolo) ghetourile din Ferentari, Zăbrăuţi…

M.C.: Mulţumim pentru interviu.

 27.02.2014

Familia Iakab are o sarcină: păzeşte o ruină. Este o ocupație fără remunerație, fără contract, doar cu o recompensă. Aceeaşi funcţie o au şi tinerii de la Carol 53. Și unii, și alții sunt concurenţi pe piaţa muncii. La Carol 53, familiei Iakab i se reproșează că a scos șine de metal din structura de rezistență a clădirii, acesta fiind unul din motivele pentru care au pierdut „job-ul” de acolo. Diferența dintre cele două grupuri este că unii pot alege această ocupație, ceilalți nu, deoarece luptă pentru supraviețuire, pentru nevoi imediate.

Putem spune că la periferia globală, clasa de mijloc, proprietară a unor case precum Carol 53 şi vila din Armenească, trebuie să fie frustrată: nu are suficient capital local pentru a porni exploatarea proprietăţii prin chirii regulate. Astfel dezvoltă o auto-reprezentare ca victimă, dar nu a capitalului global, ci a celor săraci aflați în aceeași periferie. Cel puțin pentru o vreme, se pare că această clasă de mijloc nu va primi capital din centrul global, fiindcă are nevoie de dihotomia centru-periferie și va continua astfel să o mențină[2]. Elitelor din periferie, centrul global le explică acest proces arătând cu degetul tot către margine, responzabilizând-o pentru propria-i nefericire: nu se poate avea încredere într-o economie cu productivitate scăzută dominată de așa zisa corupție. Clasa de mijloc din periferie, în loc să se solidarizeze cu cei neprivilegiați și să lupte pentru dreptate socială şi abolirea inegalităților, preferă să nutrească o dorință de a deveni ca exploatatorii din centru. Soluția satisfacerii acestui deziderat îl vede în politicile neoliberale. Astfel se crează o situaţie în care oameni (ca familia Iakab, dar şi tinerii arhitecţi) au un job, dar nu au nici o siguranţă juridică ori socială. După cum spuneam, unii au de ales, ceilalți nu. Tinerii de la Carol 53 ar dori să se solidarizeze cu familia Iakab, așa cum reiese cel puțin la nivel declarativ sau din gesturi caritabile, însă, în realitate, resping solidarizarea politică cu clasele mai precare dintr-un sentimentalism mic burghez[3].

Noi vrem eradicarea paradigmei centru-periferie și democrație adevărată prin auto-organizare și auto-gestionare locală. Toţi avem dreptul la locuinţă![4]