Interviu cu Irina Vacarciuc

Casa M este un spectacol de teatru care vorbește despre viața femeilor care au suferit de pe urma violenței în familie, bazat pe interviuri cu femei din localitățile rurale din Republica Moldova. Piesa (cu: Snejana Puica, Mihaela Strâmbeanu, Ina Surdu, Irina Vacarciuc, regia: Luminița Țîcu) a avut premiera în anul 2010, în Chișinău, și a fost jucată în peste 40 de sate și orașe mici din Republica Moldova. Am discutat cu Irina Vacarciuc (actriță de teatru independent din Chișinău) despre spectacol și despre experiența contactului cu un public nefamiliarizat cu piesele de teatru.

În contextul în care, în România, artiștii au început în ultimii ani să meargă cu spectacole și în sate și orașe mici, aș vrea să vorbim despre experiența voastră cu spectacolul Casa M. Cum ați ajuns să jucați în cluburile din orașe și sate, și cum a fost primul contact cu publicul de acolo?

Spectacolul este finanțat de OSCE[1], și, de fapt, ei au venit cu propunerea de subiect, ei ne-au propus să facem spectacolul. Noi am jucat la Chișinău de trei ori consecutiv, la Ginta Latină, pentru că ei voiau un spațiu cu public numeros, și tot ei, OSCE, au venit cu propunerea să îl jucăm și în sate. Eu, până atunci, nu mai aveam experiența cu jucatul la sate. Din primele turnee, țin minte, de exemplu, că am jucat în Căușeni, asta țin minte exact, și, la discuțiile de după spectacol, care este despre violența în familie, despre toate aceste probleme, cineva a pus prima întrebare: „cum și-a permis regizoarea să iasă pe scenă în pantaloni?” Adică asta era pretenția ei, adică violența, ok, am înțeles, dar cum poate să-și permită să apară pe scena casei de cultură în pantaloni? Știu că ăsta a fost primul meu șoc. Nu puteam să-mi imaginez că după spectacolul ăsta, cel mai rău poate deranja pe cineva că vine regizoarea în pantaloni. Asta mi s-a părut cea mai ciudată reacție.

Dar în general cum reacționau oamenii care veneau la spectacole? Veneau adulți, oameni în vârstă, sau și copii?

Primele turnee erau cumva organizate mai bine, jucam în sate mai mari sau în orășele care aveau case de cultură sau școală, și erau aduși oameni din localitățile din apropiere, cu autocarele. Erau maturi, de obicei oameni în vârstă, și adolescenți. Când veneau oamenii cu copii, Luminița, regizoarea, stătea afară și se juca cu copiii, pentru ca maturii să poată vedea spectacolul. Reacții în timpul spectacolului erau tot timpul. Este un moment în spectacol în care eu mănânc terci. Și tot timpul se auzea din sală: ”Poftă mare!”, ”Să-ți fie de bine!”. Sau este un personaj în spectacol care vorbește despre cum a fost dusă în Turcia fără să știe, era vorba de trafic de ființe umane, și povestește cum s-a dat jos pe geam, din hotel, de la etajul 3, a căzut, și-a rupt piciorul și coloana vertebrală. Și actrița spune monologul ăsta pe bicicletă, povestește în detalii cum era rupt piciorul. Și cineva din sală a spus: ”Da’ tu stai pe bicicletă și povestești cum ai piciorul rupt!”.

Pentru mine era foarte stresant, era prima ieșire cu un spectacol în republică și eu nu știam cum să reacționez. Spectacolul nostru era practic o luptă cu spectatorii. Trebuia să strigi, să fii cât mai înțepat, să încerci să controlezi și să fii tot timpul foarte foarte atentă la ce se întâmplă în sală.

În același timp, mie mi se pare foarte interesant faptul că oamenii reacționau viu, foarte firesc, și nu cum reacționăm noi, spectatorii obișnuiți cu teatrul, care ne cenzurăm și suntem pasivi pe tot parcursul spectacolului.

Da, dar noi pur și simplu nu eram obișnuiți la început, nu știai dacă să te oprești, să nu te oprești, nu știam ce să facem.

Ați încercat să dialogați cu ei în timpul spectacolului?

În timpul spectacolului, nu. Dar aveam momente în care anumite replici din text se potriveau foarte bine. Și atunci le accentuam pe acelea. Profitam de mici replici din monolog prin care, cumva, să le dau de înțeles că e vorba și despre ei, și să comunic cu ei într-un fel. Noi am jucat foarte multe spectacole, am avut 5 turnee, fiecare de câte 8 spectacole. Un singur turneu a fost finanțat de Centrul de Plasament „Amicul”, și acolo s-a văzut diferența, pentru că acele spectacole au fost mult mai bine pregătite – în sensul în care oamenii erau pregătiți dinainte și știau la ce spectacol vin. Cei de la ”Amicul” vorbeau cu asistenții sociali din localități, care, la rândul lor, vorbeau cu oamenii, și cumva publicul era pregătit. Chiar dacă veneau mame cu copii mici, știau la ce vin și ce urmează să vadă. Spectacolele organizate de OSCE, la început, erau cât de cât mai bine organizate, dar apoi, îmi pare foarte rău să zic, s-a văzut că era doar o activitate bifată și atât. De exemplu, odată, într-o localitate, au venit la spectacol copii de clasa a doua și a treia. Și Luminița i-a întrebat pentru ce au venit, iar copiii au răspuns că au venit la concert. Deci organizatorii nici măcar nu au depus efortul minim să explice că, de fapt, copiii nu aveau ce căuta la acest spectacol. Practic, OSCE-ul își bifează niște activități. Primesc niște bani și trebuie să îi cheltuie.

Scenă din spectacol. Sursa: theatre-cultures.com

Ce crezi despre publicul vostru din aceste localități, pe oameni îi interesează, își pun probleme, se identifică cu istoriile din spectacol?

E tare complicat. Eu cred că sunt oameni care se identifică. Dar reacțiile lor trebuie înțelese în contextul de acolo. De exemplu, noi, într-o localitate, i-am întrebat pe oameni de când nu au mai văzut teatru. Și ne-au spus că la ei în localitate nu a mai fost niciun spectacol de teatru din 1989. Noi nu înțelegeam de ce râd, de ce intră și ies în timpul piesei, de ce sunt gălăgioși, și ne supăram și ne indignam. Dar, pe de altă parte, e absolut de înțeles, pentru că oamenii ăștia chiar nu au văzut teatru, deci bineînțeles că nu poți să îi învinuiești pe oameni că reacționează într-un fel sau altul. Și, iarăși, reacțiile sunt, de fapt, foarte diferite. Când joci, sigur, tu, ca actriță, te enervezi că au râs și „ți-au stricat monologul”. Dar, dacă te gândești mai bine, faptul că oamenii râd nu înseamnă că ei nu se identifică. Asta poate fi o reacție de autoapărare, pentru că oamenii trăiesc momente dure în viață și reacționează diferit. Poate oamenii care trec prin astfel de greutăți reacționează altfel la aceste lucruri. Poate pentru ei istoriile astea sunt floare-la-ureche pe lângă ce au trăit ei. Deci, chiar și dacă oamenii râd, eu cred că asta cumva îi atinge, și fac cumva conexiuni cu viețile lor.

Crezi că scopul educativ, scopul asumat de OSCE, este atins? În ce fel crezi că ajută aceste spectacole?

Da, cred că ajută. Cred că oamenii se regăsesc. În spectacol sunt mai multe aspecte, legate de violența și în școală, și în familie, și cred că fiecare găsește ceva cu care să se identifice. Monoloagele sunt bazate pe interviuri cuvânt cu cuvânt, fără rectificări, cu femei de la țară. Cum au zis femeile respective, exact așa apare în spectacol. De asemenea, în spectacol apar replici ale copiilor, pe care le-am luat de la Centrul de Plasament „Amicul”.

„E tare drept să spuneți ce se întâmplă!”

Dar bărbații cum reacționează la spectacol?

Depinde. De exemplu, noi am jucat într-o localitate în care cele mai revoltate de spectacol au fost femeile. Și asta poate că e de înțeles pentru că funcționează un mecanism de autoapărare. Erau două profesoare care, chiar în timpul spectacolului, au început să se revolte și să zică „Cum poți să arăți asta în scenă? Ce-s cu prostiile astea în scenă?”. Și, la final, una dintre ele a ieșit foarte furioasă și a început să spună: „Cum poți să arăți tot gunoiul ăsta din casă?”. Adică ea cumva recunoștea că există acest „gunoi”, dar avea o problemă cu faptul că e arătat. „Cum poți să scoți gunoiul ăsta din casă? Astea precis le-au finanțat americanii, să ne arate nouă toate porcăriile! Eu nu pot să uit ce am văzut! Asta e o prostie, e o prostie!”. Cred că o reacție de acest gen spune multe. În schimb, în altă localitate, la sfârșit, un bărbat a spus: ”Tare drept, tare drept îi! Iaca săracele femei, ele se duc și lucrează, și e tare drept să spuneți ce se întâmplă!”. Altădată, un băiat tânăr, de 18 ani, a zis că e foarte bine că se spune lucrurilor pe nume. Pentru că erau unii care au spus că limbajul e prea dur, iar băiatul a reacționat, spunând că lui îi place tare mult că se spun lucrurile pe nume, că nu ne ascundem și nu încercăm să fim politicoși, ci chiar vorbim despre lucrurile care ne deranjează. De altfel, psihologul informează publicul, la toate discuțiile, de drepturile pe care le au, le spune că trebuie să treacă peste rușine, că pot să meargă la asistenții sociali, la poliție, le explică ce pot să facă în cazul în care suferă abuzuri similare celor pe care le-au văzut în spectacol.

Crezi că funcționează acest apel al psihologului? Pentru că mie mi se pare destul de complicat ca cineva venit din afară, complet străin comunității, să poată să dea sfaturi credibile, să spună ce e și ce nu e rușinos. Pentru că, de fapt, în sat, în interiorul comunității, este probabil foarte rușinos. Și cred că este foarte greu să îți asumi această rușine și să faci acești pași.

Da, sunt de acord cu ce spui, noi, și în spectacol, în toate monoloagele, încercăm să accentuăm componenta această legată de „pozor”, de „rușine”. Încercăm să accentuăm aceste momente, tocmai pentru a transmite ideea că nu ai cum să suporți, să trăiești cu cineva care, de exemplu, îți violează copilul, numai pentru că este „rușine”.

De acord, dar eu mă gândesc că numai o muncă pe termen foarte lung și foarte serioasă într-un loc poate să schimbe mentalitatea și să găsească rezolvări acestor probleme. Sigur că și un spectacol poate convinge pe cineva, dar, în același timp, din punct de vedere al eficienței, cred că șansele sunt destul de mici. Și aici nu vorbesc din punctul de vedere al artiștilor, ci în primul rând al OSCE-ului, care își propune acest scop educativ și, teoretic, ar putea să susțină o muncă pe termen mai lung.

Da, cumva asta mi se pare și mie cel mai strașnic. Faptul că te trezești într-un context în care nimeni nu prea crede în scopul unui demers. Adică OSCE-ul nu pare să creadă, directorii de școli și de case de cultură de cele mai multe ori numai de asta nu au nevoie, mai mult îi încurcăm. Dar cred că spectatorii, de multe ori, se regăsesc, au fost foarte multe cazuri când au ieșit femei plânse, plângând, se vedea că le-a atins.

Voi cum ați lucrat la spectacol? Ați participat la interviuri, la procesul de documentare?

Noi, actrițele, împreună cu Luminița, am început documentarea la „Casa Mărioarei”, un centru pentru femei abuzate, care le cazează temporar, le hrănește și le oferă consiliere psihologică și avocat gratuit. Noi am stat acolo, în toată atmosfera aceea, am făcut interviuri cu unele dintre femei, cu cele care au acceptat să vorbească cu noi, bineînțeles, am citit și jurnale ale femeilor de acolo. Am făcut și un fel de terapie în grup, în care ne-am povestit propriile istorii personale legate de violență, și am descoperit că nici familiile noastre nu au fost tocmai familii model.  Noi am intrat cu totul în aceste istorii, am fost foarte afectate, uneori, la discuțiile cu unele dintre femeile respective, începeam să plângem.

„Ne-au impresionat și intrigat foarte tare istoriile despre care este vorba”

În același timp, propunerea de subiect nu a venit de la artiști, ci a venit de la OSCE. Deci întrebarea ar fi, dacă nu ar fi fost OSCE, ați mai fi făcut spectacolul acesta?

Sincer, nu cred. Cei de la OSCE au vorbit cu Luminița, eu eram proaspăt absolventă, lucrasem cu Luminița în facultate, și ea mi-a propus să lucrăm. Dar noi ne-am implicat foarte mult în proiect, nu l-am făcut ca să îl bifăm, ci chiar ne-au impresionat și intrigat foarte tare istoriile despre care este vorba. Pe parcurs, bineînțeles, a apărut dorința de a afla cât mai multe despre aceste probleme. Noi trăiam cu aceste istorii, le ascultam înregistrările ore întregi, vorbeam între noi numai despre asta, a provocat în noi foarte multe, ne-am implicat absolut. Dar sigur nu am fi făcut un spectacol despre asta dacă nu ar fi venit propunerea.

Tu ai mai lucrat și lucrezi și la Teatru-Spălătorie, ai început să lucrezi din ce în ce mai mult la spectacole cu subiecte sociale și politice foarte dure. Dar colegele tale – lucrează și ele în proiecte similare sau a fost o experiență singulară, în urma căreia s-au întors la teatru clasic? În ce măsură experiența acestui spectacol v-a influențat opțiunile ulterioare din carieră?

Luminița nu a mai lucrat la spectacole document, celelalte actrițe joacă la teatrul indepdent „Foosbook” și sunt angajate la Teatrul Național „Mihai Eminescu”. În acea perioadă și eu am fost angajată acolo. Dar tot în perioada aceea am început să lucrez cu Nicoleta Esinencu la spectacolul Footage. După doi ani, mi-am dat demisia de la Național. Avusesem aceste experiențe, am lucrat cu Nicoleta, chiar mi-era imposibil să fac și una, și alta. Nu neapărat din lipsă de timp, dar pur și simplu nu mă simțeam onest să fac o strâmbăciune la Teatrul Național, după care să vin la Teatru-Spălătorie și să vorbesc despre cât îs de căcat instituțiile de stat. Nu mă simțeam onest, așa că am plecat de la Național și am ales să rămân la Spălătorie. Pentru mine, Casa M a fost prima experiență de teatru document, de spectacol despre o problemă socială puternică.

Interviu realizat de David Schwartz