de grupul h.arta

Am vrea să scriem acest text fragmentar, care se referă la raportul dintre o artă angajată politic şi educaţia emancipatoare, reflectând asupra felului în care tensiunile şi contradicţiile pot fi făcute vizibile, asupra felului în care compromisurile, greşelile şi eşecurile pot fi asumate, asupra felului în care dezamăgirile şi vinovăţia pot fi lăsate să fie o parte naturală din felul în care acţionezi ca artistă şi ca cetăţeană. Acest text conţine diverse pasaje scrise în momente diferite ale practicii noastre legate de artă şi educaţie, dar am vrea ca firul care conduce printre aceste fragmente să fie reflecţia asupra eşecului, să fie limitele, să fie întrebările care trebuie să rămână deschise pentru ca în prezenta lor lipsă de răspunsuri să existe potenţialul unei priviri mai sincere asupra realităţii.

*

În contextul în care criza financiară accelerează sexismul, rasismul şi naţionalismul şi în care discursurile neoconservatoare despre religie şi familia tradiţională capătă şi mai multă vizibilitate şi legitimitate, în acest context de urgență, care ar putea fi rolul artei, ce fel de artă s-ar putea dovedi eficientă? Cum poate fi arta (şi munca culturală în general) folosită ca o metodologie care să explice contradicţiile şi care să subvertească inegalităţile? Cum poate fi arta folosită ca să creeze modele, prototipuri care să poată fi preluate liber, folosite şi îmbunătăţite de alţi oameni? Cum analizezi pozitia complexă şi contradictorie a artistului/ei care este conştient/ă de responsabilitatea lui/ei şi care ştie că trebuie să găsească un echilibru între a fi artist/ă (şi parte a unui sistem de artă cu toate compromisurile sale ) şi a fi cetăţean/ă? Când renunţi să numeşti ceea ce faci artă? Ce anume din ceea ce faci alegi să aduci pe teritoriul profesiei şi când anume renunţi să fii artist/ă, renunţi să profesionalizezi ceea ce faci şi rămâi doar cetaţeană, activistă, profesoară?

Cum reuşim să adaptăm aceste întrebări la contextele complexe în care trăim şi lucrăm, cum reuşim să depăşim admiraţia pentru frumuseţea intelectuală a ideilor şi să ne confruntăm cu realitatea care este adesea mult mai amestecată, mai neclară, mai dezamăgitoare?

*

Am studiat să devenim artiste. Arta a fost contextul în care ne-am întâlnit şi am început să lucrăm împreună, acum 12 ani. Tocmai absolviserăm o facultate în cursul căreia principalul efort consta în găsirea unei forme care să aibă o legătură cât mai îndepărtată, cât mai puţin sesizabilă cu concreteţea vieţii reale, cu faptele cotidiene, cu emoţiile, cu corpul, cu anxietatea  privind viitorul, privind condiţiile producţiei artistice şi rolul artei în societate.

„Pericolul literaturii în artă” era o sintagmă des uzitată, scoasă din contextul ei istoric şi folosită pentru a nega rolul artei de a exprima ceva despre prezent. „Feminin” era de asemenea un cuvânt care apărea adesea în discuţiile despre artă, ca un alt pericol, legat oarecum de cel al „literaturii”. „Feminin” era tot ceea ce presupunea o legătură cu viaţa personală, cu emoţiile, cu contextul concret în care trăia şi lucra artistul (cuvânt folosit mereu la forma lui masculină). Dincolo de formele artistice (şi intelectuale) depăşite care erau predate în cadrul educaţiei artistice de acum un deceniu, conţinutul cel mai pregnant (şi cel mai dăunător) era o viziune asupra artei ca fiind un teritoriu al individualismului, al unei izolări egoiste în teritoriul ideilor „înalte”, (fie că aceste idei înalte se refereau la religie sau la o privire naivă şi reducţionistă asupra artei ca un teritoriu autonom şi complet auto-referenţial în care artistul genial descoperă forma pură). Colectivitatea, un fel de a lucra în care te descoperi pe tine în raport cu ceilalţi, nu era terenul de încredere şi prietenie pe care să se construiască arta (şi viaţa), ci mediul care iţi pune în pericol integritatea şi puritatea „operei”, drepturile tale exclusive asupra ei.

Aceste nemulţumiri faţă de individualismul pe care îl promova sistemul de educaţie care ne-a format au fost punctul de pornire pentru practica noastră, care s-a legat de la început organic de o nevoie de auto-educare, în primul rand, şi apoi de adaptare a aceste practici personale la felul în care relaţionam cu ceilalţi. Am început să lucram împreună pentru că aveam acelaşi întrebări despre potenţialul artei, despre posibilitatea de a folosi arta pentru a afla ceva despre lume şi despre tine însăţi, de a analiza relaţiile din societate şi din propria viaţă, de a atrage atenţia asupra nedreptăţilor şi de a încerca să produci o schimbare. Când am început să lucrăm împreună ca şi grupul h.arta eram şi profesoare de desen în diferite şcoli din oraş, încercând să împăcăm propriile noastre păreri despre ce fel de artă ar fi interesantă şi utilă cu aşteptările pe care sistemul de educaţie îl avea de la noi.

*

Proiectele artistice pe care le-am conceptualizat de-a lungul timpului au luat adesea forma unor spatii de discuţie care, deşi diferite din punctul de vedere al abordării, al formelor şi formatelor, al publicului şi al aşteptărilor pe care le-am avut de la ele, totuşi toate aceste spaţii au avut în comun faptul că au fost conceptualizate ca instrumente de învăţare. Am vrut să creăm spaţii în care graniţele dintre cei/cele care produc conţinutul şi public sunt tulburate, în care conceptul de „expertiză” este instabil şi fluid, în care toţi/toate participanţii/tele, în rolurile lor schimbătoare, pot contribui la o producţie a cunoaşterii care este bazată pe analiza unor situaţii cotidiene, pe o constantă testare a propriilor idei şi opinii în raport cu experienţele şi contextele celorlalţi. O producţie a cunoaşterii care este profund conştientă de propriile limitări, care este într-un constant proces de transformare şi reconsiderare, care oferă loc pentru întrebări precum: Cine hotărăşte ce e relevant? În ce situaţie este arta un instrument de învăţare? Cum pot fi arta, teoria şi critica mai mult decât exerciţii intelectuale şi cum pot ele deveni într-adevăr experienţă trăită?

Aceste proiecte, cu o intenţie pedagogică declarată au luat diverse forme: publicaţii care îşi doresc să funcţioneze ca manuale ce pot fi folosite în şcoli ca puncte de pornire pentru discuţii despre potenţialul artei şi pentru o educaţie anti-rasistă, ateliere, discuţii, spaţii de proiecte, etc. Câteodată aceste proiecte şi-au dovedit utilitatea în a crea modalităţi de a privi şi de a înţelege realitatea într-un mod mai complex. Adesea, au fost discuţii, întâlniri, prietenii care să le justifice. Am auzit câteodată că publicaţiile noastre au fost folosite în diferite contexte. Uneori, atelierele sau discuţiile au lâncezit în plictiseală şi inutilitate. Câteodată ne e teamă că un nou text, o nouă publicaţie nu va face decât să adauge la multitudinea de texte care doar numesc fără să schimbe în mod real realităţile oprimante la care se referă.

*

Momentul în care reuşeşti să-ţi asumi faptul că doar „bunele intenţii” nu sunt suficiente. În care reuşeşti să păşeşti în afara unui limbaj despre reuşită care este atât de profund interiorizat încât pare a descrie complet realitatea. E suficient să declar o poziţie anti-rasistă, e suficient să observ în jurul meu exemplele mai mult sau mai puţin subtile ale patriarhatului atotcuprinzător, etc. ca să consider că am schimbat deja ceva. O retorică a succesului care însoţeşte toate aspectele muncii (şi vietii), care formează nu doar felul în care prezinţi ceea ce ai lucrat finanţatorului sau şcolii sau colegilor din profesie, dar şi felul în care te relaţionezi la modul cel mai intim la propria muncă. În teorie şi în arta politică nu este loc pentru eşec.

*

În prezent lucrăm, din nou, ca profesoare. Contextul şcolii e diferit faţă de cel de acum doisprezece ani, de la începutul carierei noastre. Acum este destul de uşor să propui şcolii un proiect anti-rasist (chiar dacă părerile intime ale majorităţii colectivului de profesori sunt mai mult sau mai puţin rasiste), este relativ uşor să ţi se acorde timpul şi spaţiul să vorbeşti despre feminism, chiar dacă vorbele tale au rareori ecou în rândul colegilor/gelor. În neoliberalism, şcolile au nevoie de aparenţa de democraţie pe care asemenea discursuri reuşesc să o creeze, au nevoie de proiectele care par întotdeauna să fie pline de succes. Un context încă amestecat care mai poate câteodată să permită în craclurile lui speranţa pentru punerea în practică a unor idei de educaţie emancipatoare.

Noi predăm o materie numită Educaţie vizuală, materie care, conform programei şcolare, ar trebui să ajute elevii să-şi cultive sensibilitatea estetică într-un context intercultural şi să-şi dezvolte creativitatea pe care vor urma să o folosească în diferitele domenii în care vor profesa ca adulţi. O materie care e suficient de largă încât să lase spaţiul prin care retorica neoliberală a „interculturalismului” şi „ creativităţii” să fie ocolite şi în care subiecte cum ar fi nedreptatea intrinsecă a capitalismului să poată fi abordate (folosind arta ca pe un instrument şi ca pe un pretext). De asemenea, o materie care justifică prin caracterul ei mai creativ modalităţi de lucru care să fie non-ierarhice, să fie bazate pe dialog, să socotească procesul şi nu rezultatul ca fiind prioritar, etc. Adesea, un teritoriu care ar putea permite să folosim arta (şi experienţa noastră ca artiste) ca pe o metodă de a explica contradicţiile şi de a încerca să subvertim inegalităţile contextului în care trăim.

Lucrăm în şcoli diferite, unele dintre ele licee de elită din centrul oraşului, unele şcoli în dificultate, ale căror elevi/ve au vieţi marcate de sărăcie şi rasism.

Când lucrăm cu elevi/ve care nu sunt marginali/le, arta poate fi un instrument util, prin filtrul ei discutând despre realitatea din jurul nostru. Dar care sunt modalităţile de a discuta cu adolescenţi din clasa de mijloc despre pericolele consumerismului într-un context în care li se spune constant că sunt definiţi de ceea ce deţin? Cum poţi vorbi despre rasismul generalizat când noi toţi trăim într-un climat în care rasismul (mai mult sau mai puţin ascuns sub formele goale ale „toleranţei” şi  „diversităţii”) este norma?

Totuşi, pentru că vorbim din poziţii asemănătoare cu ale lor, este mai uşor să folosim fluiditatea artei, posibilitatea pe care ţi-o dă arta de a te mişca constant între propria experienţă de viaţă şi teritoriul mai larg al ideilor teoretice, deşi suntem constant conştiente cât de dificil este să găseşti strategii şi metode de a explica concepte şi de a inspira atitudini şi gesturi care să contrazică rasismul generalizat, formalismul creştin şi apatia politică care ne înconjoară. Deşi întâlnim de multe ori priviri pline de scepticism, totuşi momentele în care comunicarea este vie şi reală sunt suficient de dese ca să ne dea motivaţie şi speranţă.

Dar atunci când discutăm cu copii şi adolescenţi ale căror vieţi sunt marcate de sărăcie extremă, violenţă şi lipsă de speranţă, trebuie să ne confruntăm propriile idei preconcepute despre felul în care este posibil să vorbim despre ororile rasismului din poziţia noastră privilegiată. Cum poţi dezvolta un mod de lucru eficient şi cinstit cu elevi/ve care de multe ori trăiesc sub limita sărăciei? Elevi romi ai căror părinţi sunt determinaţi de precaritatea lor extremă să lucreze în străinătate, copii care pierd uneori ani şcolari pentru că sunt nevoiţi să stea cu părinţii lor în străinătate, care sunt supuşi discriminării în toate aspectele vieţii lor. Cum reacţionezi la rasismul internalizat al unora dintre ei? La fascinaţia lor pentru consumerism, cu atât mai adâncă cu cât obiectele dorinţei sunt mereu inaccesibile? La o mânie şi o violenţă care oglindesc şi sunt hrănite de violenţa sistemică la care sunt supuşi continuu? La lipsa lor de motivaţie şi speranţă?

Şi, mai ales, cum reacţionăm la propriile noastre idei preconcepute despre eficienţa artei în educaţia emancipatoare, idei pe care le-am dezvoltat din poziţia noastră privilegiată de a fi „albe”, de a fi beneficiat de educaţie superioară, de a avea o situaţie economică mai mult sau mai puţin confortabilă, etc? Care sunt posibilităţile de a lucra cu oameni a căror situaţie de viaţă este într-un mod atât de radical diferită de a noastră? Oameni pe care nu i-am fi cunoscut personal dacă nu am fi fost profesoare, care ar fi continuat să fie pentru noi „oprimaţii” din textele teoretice, şabloane pentru cei pe care adesea arta politică vrea să-i „salveze”.

Cunoscând aceşti elevi/ve am realizat din nou că în absenţa experienţei directe, în absenţa unei continue conectări la realitatea care este adesea complicată, neclară, dezamăgitoare, arta şi teoria devin doar o reţea de metafore auto-referenţiale. Credem că e necesar să admitem asta, să admitem existenta limitelor în ceea ce priveşte posibilităţile educaţiei emancipatoare care foloseşte arta ca pe un instrument, şi să pornim de-acolo.