de Ágota ÁBRÁN

Țările din Europa Centrală și de Est sunt cele mai mari exportatoare de plante medicinale și aromatice de pe continent. Deși România deține doar o mică parte din piața aceasta, industria locală are o lungă istorie, iar folosirea plantelor medicinale este în creștere continuă. În vreme ce plantele medicinale sunt deseori asociate cu medicina tradițională practicată de „babe” și de vindecători, obținerea și utilizarea lor, de la colectarea din flora spontană și cultivare, și până la procesare, sunt parte a vieții satelor și în prezent. Cele trei povești prezentate aici ilustrează diferite etape ale acestor procese: curățarea plantelor pentru procesare, adunarea lor din flora spontană și, în final, derularea unei mici afaceri de familie cu plante medicinale. Poveștile astea se plasează la punctele de întâlnire sau la hotarele dintre sat și oraș. Astfel, viața satului, o viață cât se poate de reală, este legată prin mișcarea plantelor medicinale de cea a orașului, în vreme ce, prin imaginarul medicinei tradiționale, orășenii care cumpără produsele naturale contribuie la idealizarea romantică a satului.

La începutul secolului XX, Béla Páter a fondat la Cluj prima stațiune experimentală de exploatare a plantelor medicinale din Europa, sătenii devenind astfel furnizori de plante colectate din flora spontană pentru farmaciile din Imperiul Austro-Ungar. Páter a văzut în comodificarea plantelor sau a „buruienilor”, altminteri folosite în practici pe care el le califica drept superstițioase, soluția pentru sărăcia și migrația în masă a sătenilor. Prin urmare, a început să organizeze în câteva sate din jurul Clujului centre de colectare și de uscare a plantelor medicinale și să țină cursuri despre plante medicinale învățătorilor și preoților, considerați liderii luminați ai satelor. După unirea din 1918, statul român a continuat finanțarea stațiunii, iar Páter a răspândit modelul bazat pe centre și pe cursuri dincolo de Carpați. Modelul a continuat să funcționeze și în România socialistă, când Plafarul deținea controlul asupra cultivării plantelor medicinale și aromatice prin C.A.P.-uri, iar asupra colectării din flora spontană, prin mici centre de colectare, uscările făcându-se deseori în podurile școlilor și caselor de cultură.

Toate plantele erau adunate în centrele mari ale Plafarului, la București, Botoșani, Brașov, Brăila, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Orăștie, Roman și Timișoara. După revoluție, rețeaua Plafarului s-a prăbușit încetul cu încetul, unele centre fiind privatizate cu succes, altele dând faliment. Ele au fost înlocuite, pe de o parte, cu întreprinderi mici și mijlocii din România, producători de ceaiuri, tincturi, creme și comprimate din plante medicinale. Pe de altă parte, Plafarul fiind și exportator, a luat ființă o rețea care adună plantele de la companii mai mici, pentru export. Modelul centrelor de colectare a rezistat deci și după revoluția din 1989: unele dintre centrele vechi au fost privatizate, dar s-au deschis și centre noi, unele la inițiativa oamenilor întreprinzători, altele la iniţiativa unor companii din țară sau cu finanțare de la companii multinaționale.

Plantele medicinale sunt deseori privite prin filtrul nostalgiei după medicina tradițională mănăstirească sau practicată de „babe”. Pe de o parte, un fel de medicină tradițională, care supraviețuiește și se reînnoiește constant, și care are o istorie furtunoasă, există și astăzi prin oamenii interesați de plantele medicinale, care învață de la părinți sau bunici, dar și din cărți; prin vindecătoare și vindecători care ascultă ce spun plantele și zânele lor; prin mănăstirile care încep să fabrice produse din plante medicinale; și prin noile interese spirituale care profesează un fel de amestec de practici vechi și noi. În același timp, există o industrie a plantelor medicinale care, la nivelul de bază, acela al procurării materiei prime, nu are prea mult de-a face cu vindecarea. Deși industria creează de multe ori o imagine care echivalează producția industrială a produselor din plante cu medicina tradițională, procesul e diferit, iar cei de la baza producției sunt adesea muncitori sezonieri pe culturi sau care colectează din flora spontană pentru a obține un venit în plus. În același timp, viziunea lui Páter se pare că a eșuat; unele centre de colectare deplâng faptul că din ce în ce mai mulți dintre cei care adunau plante se duc să lucreze în afara țării pentru că acolo sunt plătiți mai bine. Iar întreprinderile de produse naturale din țară de multe ori nu-și permit să plătească prețurile oferite de companii multinaționale pentru plantele uscate. Unele centre și companii încearcă să ofere salarii și locuri de muncă rezonabile: în vreme ce în imaginea promovată a plantelor medicinale acestea se încadrează într-o viziune romantică asupra satului, industria este o parte a vieții reale din unele sate.

Următoarele trei povești sunt bazate pe o cercetare pe care am condus-o din primăvara lui 2014 și până în vara lui 2015, în care am urmărit plantele medicinale produse de companii mai mari din România, de întreprinderi mici de familii, de o mănăstire și de o vindecătoare. Personajele și întâmplările, deși bazate pe realitate, sunt dispuse în așa fel încât să creeze o narațiune lineară și să redea diferite atmosfere.

Primul text, Porcul și merișorul, descrie o zi de muncă a femeilor din departamentul de culturi și achiziții al unei companii mari de produse din plante medicinale, iarna, când lucratul pe câmp este întrerupt de lucrări minuțioase și monotone de curățat și sortat. Cele patru femei din poveste aveau contracte pe tot anul cu compania, care angaja în lunile mai încărcate de vară și muncitori sezonieri. În același timp, unele dintre femei aveau gospodăriile lor, cu animale, grădini și mici parcele cultivate. Am ales această poveste pentru că, deși s-a vorbit mult despre cât suflet se pune în munca procurării și creării leacurilor din plante medicinale, sufletul și viața celor care muncesc la nivelul de bază al producerii materiei prime sunt deseori uitate sau, mai mult, denigrate. Din acest motiv, povestea aceasta încearcă să prezinte atmosfera caldă a unui grup de femei care, în timpul lucrului, îndeplinește și rolul de grup de suport în care grijile familiei, vieții și gospodăriei sunt discutate într-o manieră prietenoasă și amuzantă, care sparge astfel monotonia muncii. Pentru că am petrecut în jur de șapte luni la departament, povestea aceasta e foarte aproape de inima mea.

Povestea a doua, Socul, rapița și cei trei frați pătați, este menită să dizolve imaginea romantică a sălbăticiei din care provin plantele medicinale și este văzută prin ochii unui cuplu care adună plante medicinale din flora spontană pentru centre de colectare. Astfel, plantele folositoare, care pot fi vândute pentru bani, se pot găsi printre ruine socialiste sau în culturi capitaliste. Este o poveste despre atenția față de oportunitățile mediului înconjurător, în cele mai ciudate locuri; despre bunurile naturii salvate dintre ruine și din culturi capitaliste neproductive pentru economia de piață. În același timp, este important de ținut minte că, în ciuda titlurilor senzaționaliste din media, plantele medicinale nu prea îi îmbogățesc pe cei care le colectează din flora spontană, ca muncitori sezonieri, sau care le cultivă pe suprafețe mici, și că nu se poate trăi doar din veniturile acestea.

Ultima poveste, Drumul, zânele și pădurile, este cea a unei familii care se ocupă cu fabricarea unei mici game de produse în grădinile și bucătăria bunicii din sat, cu ajutorul zânelor, sau poate a ielelor și a spiritelor pădurii: o posibilă regândire a medicinei tradiționale. Toate aceste povești sunt plasate la punctele de întâlnire sau la hotarele dintre sat și oraș. Merișorul curățat va ajunge pe rafturile supermarketurilor și magazinelor bio, la fel ca socul cules dintre ruinele de la marginea orașului, ca urzicile și ca florile de trei frați pătați. Astfel, viața satului, o viață reală, este legată prin mișcarea plantelor medicinale de cea a orașului, în vreme ce, prin imaginarul medicinei tradiționale, orășenii care cumpără produsele naturale participă la idealul romantic al satului. Plantele străbat întâi drumurile de pământ și apoi pe cele asfaltate. Cu toate acestea, ultima poveste scoate în evidență osânda „drumurilor prea bune” sau ce se poate întâmpla când pădurile și plantele medicinale ajung să fie exploatate cu camionul și nu cu căruța.

Porcul și merișorul

Într-un sat de lângă un oraș mare, la poalele Carpaților, e decembrie. În spatele serelor companiei de plante medicinale, zăpada acoperă neted câmpurile întinse. Lângă sere, în curtea companiei, într-una dintre clădirile văruite, late, cu un singur etaj, într-o cameră cu pereți albi și cu podea de linoleum, cu câteva dulapuri metalice pentru haine de schimb și cu niște plăntuțe în ghiveci așezate pe podea și pe pervaz, stau cinci femei în jurul unei mese acoperite cu o mușama roșie cu Moș Crăciun și cu alte desene de sărbători. Sub masă e un radiator care încălzește rapid camera mică. În mijlocul mesei, cineva a vărsat un munte de frunze de merișor dintr-o sacoșă care stă acum pe jumătate goală lângă ușă. Merișorul a venit din munții din împrejurimi, de pe lângă pășunile de oi, mă gândesc eu, în timp ce mâinile noastre despart harnic pețioluri și, din când în când, câte un fir de lână, de frunze.

Frunzele curate la dreapta, gunoiul la stânga. Lia, o femeie frumoasă, cu ochelari și părul buclat, vopsit roșcat-auriu, și-a primit salariul și, ca un răsfăț, ne-a adus prăjituri cumpărate de la magazin. Copiii ei sunt la școală, ca și copiii Monei, mândră, înaltă, cu părul negru, care povestește despre familia și soțul ei de îți înmoaie inima. Vorbim despre copii și despre școală; noroc că copiii lor au o învățătoare bună, că cealaltă i-a despărțit în două grupuri, așezate în părți diferite din clasă, și pe cei cu familii pe care ea le consideră „necuvenite” i-a așezat în spatele celorlalți copii. Le și dă note mai mici.

Lisa ne mai povestește din când în când despre mama ei, plecată în Spania, de care îi e dor tare. Tina, cea mai tânără dintre noi și cu un simț al umorului de râzi cu ea până nu mai poți, ne povestește despre satul ei natal, aflat undeva, nu departe, despre tatăl ei, pastor penticostal, și despre prietenul ei, cu care s-a mutat aici, la familia lui, dar care fiind oier stă mai mult pe munte, cu oile. Tanti Ella e cea mai în vârstă și deci cu cea mai multă experiență de viață dintre noi, văduvă cu un soț care noroc că a murit deja. Și în sfârșit, eu, antropologa, simțindu-mă rapid binevenită; cu un partener în altă țară, mai povesteam și eu despre dorurile mele. Lucrăm, bem ceai, mâncăm prăjituri și râdem de tot felul de prostii, mai ales când ne gândim la cadourile caraghioase pe care le-am putea da prietenilor noștri, pe fundalul de muzică pop internațională de Crăciun care răsună din radioul de pe pervaz. Tina și Lia ne mai pun din când în când niște manele bune de pe telefon.

Frunzele la dreapta, gunoiul la stânga: eu sunt lentă, nu am experiența și îndemânarea pe care celelalte femei le-au dobândit cu o practică îndelungată. Frunzele stau în găleți roșii și după ce gălețile s-au umplut, în saci de rafie. Fiecare are sacul ei: după ce terminăm le cântărim și kilogramele fiecăreia sunt trecute pe tabla albă agățată pe perete. Vorbim despre tăierea porcilor, căci se apropie Crăciunul. După o discuție despre hrana porcilor, Lisa și Lia îmi promit că o să-mi aducă niște slănină și cârnați. Tina îmi dă rețeta ei de urechi de porc și varză, pe care să o încerc mai târziu acasă. E chiar foarte bună! Tanti Ella e supărată că n-are porc de tăiat anul ăsta; copiii ei, adulți, au convins-o că dacă lucrează pentru bani n-are nevoie de porci. Dar e primul și ultimul an când nu crește porci; acum n-are ce să taie de Crăciun și nici ce să dea de cadou la familie și prieteni. Lisa recunoaște că îi e milă când se taie porcul, mai ales că a avut grijă de porcușorii ei un timp îndelungat. Lia o ceartă, dacă-i e milă, să nu stea acolo când se taie porcul, căci porcul va muri mai greu.

Frunzele curate la dreapta, gunoiul la stânga. Vărsăm restul sacoșei cu frunzele nesortate pe masă. Vorbim despre alegerile din noiembrie. E 2014. În solar sunt doi dovleci unul lângă altul, Ponta cu fața tristă și Iohannis râzând. Vorbim despre Elena Udrea și Monica Macovei. Ar fi fost fain să avem o femeie președinte, spune Tina, dar în România n-are cum. Celelalte sunt de acord. Nu s-au dus nici ele la vot, că pentru ce? Mai vorbim despre toate câte ne trec prin cap, să nu te duci după morți dacă te cheamă în timpul nopții. Râdem, râdem mult, până se termină ziua de muncă. Cădem de acord că munca e monotonă și că bine măcar că vorbim și râdem. La sfârșit, curățăm masa, măturăm podeaua și ne schimbăm în hainele de stradă.

Socul, rapița și cei trei frați pătați

Casele familiei Spânzu s-au ridicat una din alta. Cum se căsătorea un copil al lui nea’ Spânzu, el ridica o căsuță nouă, atașată de pereții celor deja construite. Casele aveau în față o curte, într-o parte fiind cotețele cu purcei, viței și găini, iar în spate, un solar în construcție și pe jos niște pliante din alea uriașe folosite în campaniile electorale, decolorate de soare, pe care se uscau niște urzici. Doamna și domnul Spânzu, amândoi pe la șaptezeci și ceva de ani, cu fețele uscate și bronzate, cu riduri adânci, se mișcau cu o vigoare care ar fi putut stârni invidia celor mai tineri. Nea’ Spânzu se mândrea că doctorița din sat n-a auzit niciodată de el, deși el s-a mutat în sat înainte ca ea să se fi născut. A fost cioban, îmi povestește, iar când a venit colectivizarea și-a dat oile la C.A.P. și a rămas tot cioban la C.A.P., unde lucra și doamna Spânzu. Dar după revoluție nu prea și-au găsit de lucru, până au început să se ducă la cules de plante medicinale pentru companiile din jur. Unii spuneau că-s romi, că nu pot să lucreze de la 9 până la 5 și că au nevoie să fie lăsați să se miște liberi prin câmpurile și pădurile din jur, când vor ei. Cunoșteau foarte bine plantele și locurile unde pot fi găsite. Nea’ Spânzu era neclintit că ei sunt români, numai unul dintre ginerii lui e rom, tare harnic. Așa stăteam noi în curte, pe niște scaune scunde, curățând și mărunțind rădăcini de tătăneasă. Îl așteptam pe unul dintre nepoți să vină cu căruța și cu calul și să ne ducă la cules de soc. Ginerele îmi povestea că mai erau niște femei din astea ca mine, cercetătoare, dintre care numai una vorbea românește, care l-au întrebat unde sunt oamenii săraci. Dar el nu știa ce să zică, că în satul ăsta nu prea erau oameni săraci.

Când a venit nepotul cu calul și căruța, m-am suit și eu cu niște saci de rafie. Ieșind din sat, doamna Spânzu se uita în jos din căruță după plante, pe lângă drum, ca să vadă ce se mai poate culege. Nea’ Spânzu îmi povestea că atunci când au început culegerea plantelor, se duceau mulți kilometri cu căruța după ele, pe drumuri care pe vremea aia erau aproape părăsite. Acum, explica el, e sinucidere să te duci pe drumurile astea prea mult cu căruța, pentru că sunt atâtea mașini. Dar se mai duc și fac tabără seara dacă culeg mai multe. Doamna Spânzu își amintea cu drag de timpurile când, mică fiind, mergea cu tatăl ei la cules de ciuperci și de fructe de pădure în munți, pentru C.A.P.; de aceea s-a bucurat când au început să culeagă plante medicinale. Erau primii din sat care au început să facă asta, iar sătenii râdeau de ei că se duc după buruieni. Dar nu-s buruieni, explica ea, sunt plante medicinale, adică sunt de folos. În final, am ajuns la un mare complex de clădiri socialiste căzute în ruină, cu vegetație crescută la întâmplare și geamuri sfărâmate pe jos. Înainte de revoluție aici erau sere și livezi și flori. Astăzi, ne furișăm înăuntru să culegem florile de soc dintre clădirile gri și năpădite de buruieni. Dar nici buruienile nu sunt toate buruieni, unele sunt de folos și nea’ Spânzu se uită după suprafețele dense de urzici bune de cosit.

În ziua următoare ne-am dus după trei frați pătați, fără căruță, pentru că florile cresc prin cultura de rapiță, așternută ca un covor galben până la orizont, nu departe de sat, lângă ferma de găini. Domnul și doamna Spânzu se vedeau ca niște figurine, unul cu pălărie, cealaltă cu baticul legat pe cap și cu șorțul colorat, între florile galbene de rapiță. Pe sub ele, dacă te uiți, vezi floricelele violet-albe și gălbui de trei frați pătați. Am cules toată ziua, sub soarele arzător, până când am strâns vreo zece saci de rafie, plini. I-am lăsat lângă drum ca să vină nepotul cu căruța să-i ia. Când ne-am întors, m-au așezat și pe mine la masă, servindu-mă cu un ceai și cu brânză de casă proaspătă.

Drumul, zânele și pădurile

Ca să ajung în satul unde am auzit că locuiește doamna Anna, care avea aproape 80 de ani și făcea, cu ajutorul familiei ei, ceaiuri, tincturi și creme din plante medicinale, am parcurs drumul meu preferat, E578, cel care merge pe valea Mureșului, de la Târgu Mureș, la Gheorgheni. Undeva între Toplița și Gheorgheni, am luat-o la stânga pe un drum îngust dar bine asfaltat și m-am oprit pe un deal înainte ca drumul să coboare în valea unde satul se așeza idilic între munți. Am vrut să fac poze. Lângă drum, pe o tablă mare, scria că Acest drum a fost reabilitat de către Consiliul Județean Harghita. Drumul asfaltat s-a terminat chiar în mijlocul satului, unde am întrebat doi domni dacă știu unde este casa „doamnei cu plantele medicinale”. După ce am primit indicațiile – înainte, la dreapta, încă o dată la dreapta și peste un poduleț, aproape la marginea satului, lângă pădure – am luat-o cu grijă cu mașina pe drumul neasfaltat, pe lângă un pârâu.

Casa doamnei era o casă de țară, frumoasă, așezată pe un deal sub pădure, recent renovată, văruită, cu pridvor din lemn sculptat, cu flori de geraniu în ghivece agățate pe tavan și pe pervaz și o grădină mare de plante medicinale în fața casei, plină cu gălbenele, echinaceea, roiniță, floarea-soarelui și toate ierburile imaginabile. Am fost primită cu drag, deși am picat acolo ca un oaspete neinvitat. Am fost poftită la masă și omenită cu pălincă din boabe de ienupăr, strânse în cei trei ani de creștere a boabelor. Apoi, doamna Anna mi-a povestit despre cum a început soțul ei să facă creme, tincturi și ceaiuri experimentând pe el însuși. Până la urmă s-a dus vestea despre produsele lui și au venit oameni din toate părțile după cremele și ceaiurile sale. Acum, fiica și nepoții lor, care trăiau mai mult în Gheorgheni și la Cluj, la universitate, ajutau la strângerea, uscarea și prepararea plantelor, vânzându-le și la festivalurile din orașele și satele Transilvaniei. În bucătărie, pe o sobă metalică pe lemne, într-un vas mare, se pregătea crema: plante medicinale înmuiate în untură de porc, ceară de albine și diferite uleiuri vegetale. Fiica și nepoții se pregăteau să se ducă să culeagă roiniță din cealaltă grădină a lor, de pe munte, din mijlocul pădurii. M-am dus și eu cu ei să-i ajut. Mi s-a spus că grădina de acolo este una îngrijită de zâne și de spiritele pădurii, așa că în timp ce culegeam roiniță și gălbenele le-am mulțumit pentru recoltă.

În ziua următoare am decis să facem o excursie pe jos până la Borsec, peste munte, să culegem ciuperci și să ne uităm la niște pietre considerate părți ale unor megaliți sacri antici. Înainte să ieșim din sat, ne-a depășit o mașină mare, 4×4, neagră. Unul dintre nepoți mi-a explicat supărat că domnul care o conducea și-a cumpărat mașina aceea scumpă din bani furați legal. Aparent, au explicat ei, familia domnului reușise să obțină aprobare ca să taie pădurea care se afla pe pământul familiei lor, iar ei n-au putut riposta. Și mai mult, a continuat fiica doamnei Anna, deși pe partea asta pe care mergeam noi pădurea era deasă, pe partea cealaltă a dealului erau petice mari, goale. În timp ce ne plimbam pe drumul de pământ și de piatră de pe malul pârâului, îndepărtându-ne tot mai mult de sat, ea mi-a arătat căsuța în care crescuse și unde încă locuia fratele ei. Am început să vorbim și despre drumul cel nou, asfaltat, care ducea până în centrul satului. Fusese asfaltat cu bani europeni, iar consiliul căuta soluții ca să asfalteze mai departe, poate inclusiv drumul care ducea spre munți. Conversația era totuși una amară, pentru că pe drumuri bune traficul e mai intens, iar pădurile se fură mai ușor cu camionul. Dar cine știe, s-a spus, poate zânele și spiritele pădurilor care au reușit să păstreze până acum pacea acestui loc, vor reuși s-o păstreze mai departe și vor pune bariere în continuu împotriva drumurilor bine asfaltate.