Pompiliu Sterian

Am identificat în viața mea 15 adrese la care am locuit, dintre care majoritatea înainte de război. Întotdeauna am fost chiriaș. De fiecare dată am stat în două camere. O singură dată am stat în trei și pe-a treia am subînchiriat-o ca să putem plăti chiria. Am locuit la subsol, am locuit la mansardă, am locuit la comun. Pe atunci era o regulă: oamenii se mutau de Sfântu Gheorghe și de Sfântu Dumitru. Pe străzi, la case, erau anunțuri: „De închiriat!”. Nu era ca acum mica publicitate. Când eram chiriaș la persoane particulare, proprietarii locuiau și ei în aceeași curte sau în același „bloc” cu unul-două etaje. Fiecare etaj avea un singur apartament de două-trei camere. Condiția esențială era plata cu regularitate a chiriei. Dacă se întâmpla așa, nu aveai nici o problemă. În această privință, părinții mei erau extrem de corecți. Cred că tata, când lua chenzina, punea mai întâi deoparte banii pentru chirie și abia apoi necesarul pentru hrană. Situația era clară: dacă nu plăteai chiria o lună sau două, proprietarul te dădea afară din casă. Trebuie să adaug însă că proprietarii măreau periodic chiria. Adică, când ne-am mutat, am plătit o sumă, iar după o perioadă… proprietarul voia mai mult. Dacă nu plăteam ne mutam. De-asta în perioada respectivă am avut cel puțin 12 locuințe diferite, adică ne-am mutat de 12 ori! Se zice că trei mutări sunt egale cu un incendiu din punct de vedere al pagubelor. Mai exista o problemă de principiu – dacă în apartament apar niște defecțiuni, cine trebuie sa le repare? Proprietarul care e dator să dea o locuință în perfectă stare de funcționare sau chiriașul care n-a folosit-o corespunzător? Acuma – stabilește cine e vinovat…

Prima casă de care îmi amintesc – e vorba de anul 1920 și ceva. Casa avea o curte lungă, 40-50 de metri, cu un gard de lemn în față. În fundul curții era o mică grădină cu pomi, corcoduși erau pe-atunci. Locuiam în curtea aceea șase chiriași. Trei pe stânga și trei pe dreapta. Proprietăreasa și cinci chiriași. Amănunt: doi chiriași creștini, proprietăreasa și doamna Victoria, și patru evrei. Evreii vorbeau idiș acolo, dar doamna Marinescu, proprietăreasa, a învățat și ea idiș împreună cu concetățenii chiriași.

Apartamentul se compunea din două camere: un dormitor și o cameră de zi, să-i zicem, acolo se făceau toate. Dormitorul avea o fereastră, camera de zi n-avea. Lumina venea de la ușă. Ușa era jumătate de lemn și sus era geam, pe-acolo venea lumina. Bucătăria era undeva în curte pe stânga, fiecare avea câte o bucătărie, dar toate erau în altă parte. Tot mai în fund, în curte, era și o magazie unde țineam lemnele. Problema lemnelor era foarte foarte serioasă. În fundul fundului curții era WC-ul – fără canalizare. ”Privată” se numea pe-atunci. Erau două sau trei, dacă-mi aduc aminte bine.

Mobilierul: în dormitor era patul părinților, două paturi, un dulap de lemn pentru haine și un fel de ladă unde se mai țineau niște lucruri. În camera de zi era o masă cu câteva scaune, un mic bufet și un lavoar, adică un fel de trepied cu un lighean în mijloc și un loc unde puneai o cană cu apă. Ne spălam în lighean nu numai dimineața, dar și când făceam baie tot în ligheanul ăla ne spălam.

Încălzirea în camera de zi – numai acolo se făcea foc: era un godin din metal care stătea în timpul anului într-un colț. Iarna îl puneam în mijloc și-i montam burlane. Îl puneam în perete. Cu lemne bineînțeles. Lumina era o lampă de gaz, o lampă cu petrol gazant, cu fitil, c-o sticlă care trebuia spălată în fiecare zi și avea în spate o oglindă rotundă care amplifica lumina.

Bucătăria, mobilierul: o mașină de gătit, o cutie de metal, de tablă, care avea două sau trei ochiuri. Se făcea foc dedesubt, dar cele trei găuri aveau niște cercuri. Unul mai mare, unul mai mic… Când era nevoie de mai multă căldură, se scoteau cercurile astea. Pe perete erau niște pânze albe scrise cu niște desene cu fir albastru: „Gospodina când e bună, rostul casei merge strună!”.

În fața casei aveam un felinar cu lampă de gaze. În fiecare seară venea un cetățean de la primărie, deschidea și aprindea. Dimineața venea și stingea. Așa era iluminația străzii. Casa asta era în strada Golești nr. 7.

Iarna, problema principală era: cum vom reuși să nu înghețăm de frig. Tata monta godinul în mijlocul camerei și făcea legătura prin burlane la gaura din perete care ducea la hornul din acoperiș. Hornul era curățat de coșar cu o bilă grea de fier. Foc se făcea numai într-una dintre camere, doar dimineața. Noaptea se stingea. În dormitor nu exista sobă și ne înveleam cu mai multe pleduri. O altă teamă era să nu înghețe pe timpul iernii cișmeaua din curte, pe care o foloseau toți vecinii. În acest scop, în preajma iernii, cișmeaua era împachetată în paie și pături care asigurau să nu înghețe apa. Totuși, uneori se întâmpla să înghețe, și atunci trebuia spartă gheața ca să ajungem la apă. Asta era prin 1925-26.

Foto: Marc Teuscher

Lippa Segall

Casa în care m-am născut era pe str. Unității nr. 53, cartierul evreiesc din Dudești. Casa propriu-zisă era relativ înaltă, solidă, construită din cărămidă, contrastant oarecum cu casele din jur. Avea o poartă de fier, o curte și-o grădină. Inițial, când m-am născut eu, până ne-a rechiziționat din casă, intrarea era printr-o marchiză. Marchiza era cu gresie și avea acolo un arabesc, de care nu-mi aduc aminte, și în intrarea aceasta exista un tablouaș. Din marchiză se intra într-un hol. Un hol destul de mare, care pe jos avea inițial parchet și apoi dușumea, pentru că parchetul a fost distrus. Holul avea în interior două corpuri de mobilă și o bibliotecă foarte mare, și două dulapuri foarte frumoase de stil vechi.

Holul corespundea dormitorului 1, care corespundea cu exteriorul. Dormitorul 1 avea o fereastră cu un transperant de lemn cu care se putea acoperi complet. O fereastră mare și o fereastră mai mică care dădea spre grădină unde se vedeau niște trandafiri foarte frumoși. Lângă patul părinților era pătuțul meu, și era și o canapea pe care dormea sora mea. Ulterior am renunțat la canapea. Casa avea cinci camere în afară de holul ăsta, exista dormitorul 1, urma dormitorul 2, urma o odăiță și mai exista încă o cămăruță, bucătărie, baie, duș și WC. Erau două ieșiri în curte. A doua ieșire era prin bucătărie, în curtea care era pietruită. Acolo se făcea magiunul și-l duceam ori în magazie care era foarte bine dotată, ori în pivniță. Bucătăria avea un boiler mic din tinichea. Pe-urmă boilerul s-a stricat și nu s-a mai putut folosi. Aveam o sobă de gătit din tuci și dulapuri și un răcitor. Pe vremea aceea se cumpăra gheața. Așa funcționa răcitorul.

Mai mi-aduc aminte, dar vag: curtea era pietruită, avea două guri de apă cu furtun cu posibilitatea să udăm această grădină. Mama se ocupa și ținea foarte mult la ea. Aveam pe lângă trandafiri o sumedenie de flori, de diverse feluri.

Magazia era la început văruită, de lemn pe exterior, dar văruită în interior și avea un aspect foarte frumos. Magazia era folosită ca Suca în timpul sărbătorii de Sucot, mâncam acolo. Capacul magaziei se putea scoate. Noi am făcut și-o nuntă în curtea respectivă. Casa avea o scară metalică foarte rezistentă cândva și sus un fel de pod, dar mai mult ca o mansardă. Un pod, tot așa, făcut din cărămidă; putea să locuiască cineva în podul acela. Noi în pod țineam o mulțime de cărți. Tatălui meu îi plăcea foarte mult să strângă cărți, și biblioteca asta pe care o aveam nu era suficientă, așa că ținea cărțile în acest pod.

După ce cuziștii l-au bătut pe bunicul meu până a murit și după ce i-au distrus casa, bunica s-a mutat cu noi în București. Astfel, inițial am fost patru persoane plus Valeria, care era un fel de femeie de serviciu, îngrijitoare pentru copii, pe care o adusese mama din Bucovina. O fată de 15 ani, nu mai mult. Avea și ea în curte o cămăruță, dar nu-i plăcea acolo și și-a aranjat un pat în bucătărie. Și dormea în patul ăsta care devenea masă, un pat special. Nu i-a plăcut să fie izolată și dormea în bucătărie, mai ales că sub bucătărie aveam o pivniță dotată cu două camere în care se puneau diverse borcane cu diverse produse. Și mai târziu a avut și un prieten, pe care și-l aducea în pivniță. Sigur, în momentul în care a venit anul 1941 și evreii n-au mai avut voie cu servitoare, a trebuit să plece înapoi. A fost o ruptură puternică de mama mea. Era obișnuită cu mama mea. Mama mea avea un suflet foarte bun și se comporta cu ea ca și cum ar fi fost casa ei. Fata s-a simțit foarte bine la noi și-a plâns copios în momentul în care n-a putut să rămână. A venit perioada care a venit.

Lidia Fonea

M-am născut pe strada Olteni, în Cartierul Evreiesc, într-o casă în care stăteam doar eu cu părinții. La doi ani, m-am mutat pe Calea Rahovei într-o casă cu mulți evrei. Eram mică, n-am multe amintiri de atunci. Dup-aia m-am mutat pe strada Amfibiilor, tot în Rahova. Mama era mereu nemulțumită de locul în care stăteam și de-asta ne mutam. Tata era mulțumit. Apoi ne-am mutat pe strada Herescu Năsturel. Apoi în centrul comercial, pe Șelari, unde a fost și grădinița. Locuiam într-o casă la ultimul etaj. Acolo era și atelierul tatălui, atelier de croitorie. Atelierul se numea Manole și Ionas. Manole era tata, Ionas era asociatul lui, cel mai bun prieten din copilărie. În clasa întâi am mers la școala catolică unde am stat doar un an, după care am mers la școala Voința – școală evreiască. Apoi ne-am mutat în Moșilor, pe Silvestru. Am stat la nașă. A fost foarte rău. Mama nu se înțelegea cu nașa. Apoi ne-am mutat pe Dragoș Vodă, și apoi pe Episcop Radu. Dup-aia pe strada Ștefan Mihăileanu, la Liceul Lumina, liceu evreiesc.

Ioseph Cotnăreanu

Eu am locuit la foarte multe adrese, pentru că tatăl meu avea boala să nu plătească chiria. La o vârstă foarte fragedă m-am mutat din strada Delea Veche, unde m-am născut, în bulevardul Elisabeta. Asta în anii ’24-’25. Apoi, în ’27-’28, pentru un an, ne-am mutat în orașul Târgu Frumos. Când ne-am întors, ne-am întors pe Calea 13 Septembrie. Prin ’28-’29. De aici, în strada Nicușor. În ’32-’33, în Parcul Iancului. De acolo, în ’36, pe strada Teleajen. În ’38, în Țepeș Vodă, în ’39, în Aleea Vergului, de unde m-am mutat prin căsătorie, în ’46, în Mărășești, unde am stat până în ’71. Și din ’71 în Moșilor.

Nu am locuit în același loc cu proprietarii – de cele mai multe ori, proprietarul locuia în altă parte, dar bănuiesc că relațiile nu erau foarte amicale, foarte armonioase, din cauza asta, din care ne și mutam. Când am stat în strada Teleajen, aveam cam 13 ani, uneori părinții mă trimiteau pe mine cu banii de chirie la proprietară, care stătea pe strada Tunari/Polonă. Apoi, pe strada Țepeș Vodă am locuit în aceeași curte cu proprietarii, unul Constantin Angelescu, era măcelar, dar nu aveam absolut nimic în comun cu el. Corpul de clădire în care stăteam noi era separat de corpul de clădire în care locuia el.

Prima casă de care îmi amintesc e casa din strada Nicușor (București n.ed.) în care am stat când aveam șase ani – șase ani jumate. Era o casă cu parter și etaj ușor mansardat. Cred că erau cel puțin trei camere, dacă nu patru, știu că aveam o intrare în față și o intrare în spate, din curte. Dintr-un coridor se intra în casă și în bucătărie. Țin minte o cameră foarte mare și frumoasă, luminoasă. Țin minte baia în care am mâncat odată bătaie. Era o curte mare, dar nu era amenajată. În curte era un nuc bătrân în care mă cățăram eu cu multă plăcere. În această casă am locuit întâi la etaj și după un an ne-am mutat jos la parter. Am stat doi ani în casa asta. Și știu că erau puțin mansardate camerele.

De aici ne-am mutat în locuințele tip dintre Iancului și Vatra Luminoasă și aveam locuința pe două niveluri, numai noi locuiam. Aveam la parter bucătaria și o cameră (sufrageria), o scară interioară foarte frumoasă care ducea la etaj unde era baia și, cred, două camere – cred că era un dormitor al părinților și un dormitor în care eram eu cu sora. Îmi amintesc scara aceea, că era foarte frumoasă, cred că era din stejar, un maro închis. În curte era o magazie, dar magazia aceea avea o bucătărie de vară. Vara, ca să nu încingă bucătăria și, deci, toată casa, gătea acolo. În zonă era un veșnic șantier. Îți dai seama ce „de-a v-ați ascunselea” jucam noi acolo pe șantier printre casele alea care erau în curs de construcție? Și stive de cărămizi și munți de nisip… era ceva extraordinar, era o fericire.

Din casă, îmi amintesc de un pupitru, scaunul se putea regla pe înălțime și avea o placă rabatabilă și o cotieră. Acolo îmi făceam eu lecțiile. În sufragerie era pupitrul ăsta, și era locul meu la care îmi făceam lecțiile, la care mă jucăm, avea un loc pentru pus călimara, avea jos o stinghie ca să nu cadă creionul, pentru că era înclinat. Cea mai veche jucărie de care îmi amintesc era o drezină. Un fel de bicicletă care avea ataș, ca un ataș de motocicletă, în care plimbam câinele familiei. Alte jucării nu prea am avut. Mult mai mare fiind, adică pe la opt-nouă ani, am avut ceva care se chema „matador”, era ceva asemănător cu lego de acum, dar mult mai primitiv, era din lemn, cu bețigașe. Îmi plăcea cel mai mult „jocul geografic”. Nu mă săturăm niciodată. Jucam cu un prieten cu care sunt prieten și acum, după 80 și ceva de ani. Pe vremea când eram eu copil, cadourile care se făceau – nu se cumpărau nici cămăși, nici pantofi – erau cărțile. Asta era regula. Așa că aveam la opt-nouă ani o mică bibliotecă personală. Și aveam o minge de fotbal nr 2. Asta însemna că era foarte mică. Mingile de fotbal pe vremea aceea știi cum erau? Erau o anvelopă de cauciuc și aveau în ele o cameră. Camera se umfla cu pompa de bicicletă sau umflai la gură și anvelopa avea un șnur cu care legai.

Când m-am mutat, am luat pupitrul, cărțile pe care le aveam și mingea de fotbal.

Dorotea Weissbuch

Am locuit în casa părintească, proprietate personală. Era o locuință mare, cu o curte foarte mare. Este vorba de casa în care m-am născut și în care am locuit până la vârsta de 19 ani, în Focșani.

Casa avea o ușă principală, în față, cu umbrelă deasupra ușii duble. Cu geamuri acoperite cu formațiuni metalice elegante. În adâncimea curții, casa avea o altă intrare, mai modestă. Se intra în bucătărie. După ce urcam câteva trepte, parcurgeam o mică terasă descoperită. Sub casă era o pivniță unde se păstrau cartofi, morcovi și alte legume învelite în nisip pe perioada iernii.

Pe ușa principală intra tatăl meu care scotea cheia din buzunar. O cheie Yale. Tot pe ușa din față intrau clienții tatălui meu pentru consultații. Tata era avocat. Imediat, pe podeaua mozaicată de culoare gri închis, erau trei litere de tipar J B I, 1928, de culoare grena. Literele reprezentau inițialele numelui tatălui meu. Jakk B. Ianconescu, iar 1928 – anul când a fost construită casa.

Se urca o treaptă și se ajungea în sala de așteptare. Aici era o banchetă din lemn lustruit, pe care puteau sta comod trei persoane, și încă două scaune, garnitură la banca menționată mai sus. În stânga era o ușă pe care era aplicată o plăcuță albă pe care scria: „Consultația se plătește!”.

În interior era biroul mare din lemn negru mat, în spatele căruia era fotoliul pe care se așeza tata. Pe birou era o mapă foarte mare având un suport pentru coli de hârtie albă, pentru ustensile de scris, sugativă. Mai avea la loc de cinste simbolul dreptății, o femeie legată la ochi care ține în mână o balanță. În încăperea-birou era o bibliotecă încărcată cu cărți de specialitate. O sobă de teracotă se folosea pentru încălzirea camerei pe timp de iarnă.

Aveam un mic salonaș alături, c-o măsuță acoperită cu un mileu frumos brodat, iar în jurul ei patru scaune tapițate cu un material plușat de culoare albastru închis. Pereții erau împodobiți cu două tablouri, pe cât îmi aduc aminte, impresionante. Unul era imaginea unui copil mușcând dintr-un măr, pictură în ulei. Celălalt, foarte original, lung și îngust, din pânză, avea un struț a cărui aripă ieșea proeminent în exterior. Aripa era tot din material textil.

Lumina din exterior intra printr-un perete compus din patru compartimente de geamuri, având în exterior o logie, spre stradă. Și patru coloane cilindrice. Logia avea dimensiuni destul de mari. Cam 3 m/2,5m. Cam cât o cameră mică. Din holișor, în dreapta, prin ușa deschisă, intram în dormitorul părinților. Era spațios. Mobila principală constituită din două paturi mari alăturate. Partea de la cap, cea verticală, era lipită de perete. Avea o formă cu o pată lucioasă, avea o culoare cu o nuanță de galben închis. Avea mai multe înflorituri. Era ceva deosebit. Pe peretele din spate era un tablou mare care reprezenta un episod biblic. Doi oameni cu figuri îngrozite părăsind în fugă dezastrul produs ca urmare a păcatelor săvârșite. Sodoma și Gomora sau Omora. Un pian negru, o pianină de fapt, la care cânta uneori mama și unii musafiri care veneau. Mai existau două șifoniere mari, alăturate. O toaletă compusă din trei părți: două laterale, gen noptiere, la mijloc o oglindă mare, în fața căreia tatăl meu se așeza dimineața pentru a se bărbieri. Perpendicular, de-a lungul celor două paturi era o canapea, pe care se odihnea tata după masa de prânz. Copiii nu mai aveau acces în dormitor pentru a nu-i tulbura somnul. Mama se ocupa de strângerea farfuriilor în care mâncam și apoi se culca și ea. Aveam o femeie angajată cu luna care-o ajuta pe mama în treburile din gospodărie și care se numea servitoare. Așa se numea pe vremuri.

În sufrageria mare, părinții primeau musafiri și organizau petreceri în diferite ocazii. Alături era sufrageria mică, unde eu și fratele meu ne făceam temele pentru școală.

Mâncarea se pregătea pe o sobă de gătit. Era neagră, avea patru focuri și cuptor. Focul se făcea cu lemne. Când am crescut, soba de gătit a fost înlocuită cu aragaz, alimentat cu gaz din butelie. Așa cum se mai folosește și azi în unele gospodării.

Din culoar până la ușa care ducea la bucătărie, mai exista o ușă spre cămară, care avea fereastră spre nord și ciment pe jos. Pereții erau căptușiți cu rafturi de lemn unde mama punea toamna borcanele cu murături, dulcețuri și conservele preparate-n casă. Perele bergamote culese toamna din recolta proprie. Se culegeau verzi și se lăsau peste iarnă și căpătau aromă și gust.

În sfârșit, o ultimă ușă pe același perete se deschidea pentru a intra în camera de baie. Avea WC, chiuvetă, la robinet curgea numai apă rece, cada de baie, cazanul de baie (construcție cilindrică înaltă pân-aproape de tavan). Apa se încălzea cu foc de lemne, care se introduceau într-un spațiu special amenajat la baza cazanului. Mai exista în acea încăpere o canapea învelită-n piele grena pentru odihna de după baie.

Curtea, împrejmuită de un gard de lemn, era largă și adâncă. Gardul avea două porți. Una simplă pentru persoane, cealaltă dublă care se deschidea numai toamna, pe unde intrau căruțele și necesarele pentru a încălzi camerele pe timp rece. În curte aveam mulți pomi. Un tei, peri care făceau pere bergamote, un corcoduș cu o coroană foarte stufoasă și patru pruni, din care culegeam prune gustoase în sezonul de vară spre toamnă. Mama făcea magiun de prune într-un cazan mare de rufe pe care-l spoia anual un specialist, un țigan. Îl umplea cu o pastă de prune dată prin mașina de tocat. Cazanul era pus în curte pe pirostrii și cu lopata mare de lemn se amesteca în interior până se îngroșa suficient pasta de prune. Magiunul, astfel obținut, îndulcit cu o cantitate anumită de zahăr, se punea în borcane mari de sticlă, care se acopereau cu celofan fixat cu o sfoară subțire. Borcanele erau puse apoi pe rafturile din cămara rece: rezerve de mâncare pentru iarnă. O parte din curte era pietruită. Între pietre era un mic spațiu umplut cu pământ, de unde primăvara apăreau floricele micuțe viu colorate. Bunica ne atrăgea atenția să nu călcăm pe ele pentru a nu le distruge. Spre gardul ce ne despărțea de curtea vecinilor erau straturile cu flori. Forma straturilor era diferită. La mijloc era rotund înconjurat de straturi în semicerc, apoi straturi dreptunghiulare pe laturi. Vara era ca-n rai.

Casa avea cinci camere. Mai aveam în fundul curții înc-o casă unde locuia bunica în două camere și în a treia cameră, servitoarea.

*Materialul a fost publicat în G.A.P. 14 și constituie baza documentară pentru spectacolul Domiciliu instabil – o istorie subiectivă a locuirii, realizat de colectivul Vârsta4, regia David Schwartz, 2016.