Iudith Ardeleanu

Casa în care locuiam avea subsol, parter și etajul întâi. Stăteam într-o curte cu mai multe apartamente, și casa noastră era prima, lângă poartă. Noi eram foarte săraci în timpul războiului și ne ajuta Ajutorul Roșu, organizația legală a Partidului Comunist, care era în ilegalitate. Cam o dată pe lună primeam de la ei pachete de mâncare cu de toate – conserve de carne, ciocolată, compoturi, prăjituri. La subsol, taică-miu vitreg, Ardeleanu, avea atelierul de rame – erau superbe, făcute din lemn și îmbrăcate în staniol. Tot la subsol era baia – un cazan, încălzit cu apă, trebuia să pui lemne, să faci focul, era destul de greu. Baia mie și surorii mele ne-o făcea taică-miu vitreg. Așa că ne-a văzut de când eram mici, și eu umblam goală în fața lui Ardeleanu, ceea ce mai târziu l-a deranjat pe soțul meu. Tot la subsol, aveam un primus cu patru picioare, cu un mic grătar deasupra – puneai oala și fierbea mâncarea. Se făceau aburi, mirosea toată casa, vai de capul nostru.

În timpul războiului, meniul nostru era foarte redus: ciorbă de fasole, mămăligă tare, pătrățele, prăjită în ceapă. Iar la felul trei mămăligă cu magiun. Eu și soră-mea stăteam la coadă la petrol și la coadă pentru pâine. Pâinea era așa: o pâine pentru creștini, jumătate de pâine pentru evrei.

În casă, în dormitorul părinților, a fost ascuns un ilegalist – Izsak, i s-a cedat lui camera. Și în camera de jos erau două paturi pe care stăteau părinții noștri, și un divan pe care ne înghesuiam noi două, nici nu mai știu cum încăpeam. Într-o zi a venit de la Siguranță să-l caute pe Izsak – el era sus, în dormitorul părinților. Și maică-mea a zis: „nu intrați acolo că fetița mea e bolnavă, nu intrați!”. Și așa a scăpat. Izsak lipsea mult de acasă. Mama ne-a zis: „nu-l întrebați niciodată unde merge! El are treburi.” Până la urmă a fost arestat, dar din altă parte, nu de la noi de-acasă.

Desen de Lippa Segall

Lippa Segall

Prima mutare din viața mea a fost una de 24 de ore, în perioada legionaro-antonesciană. Am fost forțați să ne mutăm. A fost un moment de mare, mare spaimă – casa a fost românizată, confiscată de către regimul Antonescu. Ne-a obligat ca în termen de câteva ore să ne mutăm. De supărare, am început să ne distrugem grădina, aveam o grădină foarte frumoasă. Am făcut pachete și ne-am mutat la unchiul meu. Noroc că a intervenit Centrala Evreilor, unde tata era salariat, și am fost readuși în casă în 24 de ore. Însă ne-au lăsat să locuim numai în două camere, cele mici, din spate, cinci persoane. În restul casei ne-au instalat pe altcineva care era pe post de informator. Un individ, Singer – care trebuia inițial să ocupe toată casa. Singer era colaboraționist, colabora cu regimul. Asta a fost în anul 1941. Aveam cinci ani. La scurt timp după asta, sora mea a contractat o scarlatină urâtă, scarlatină neagră. În situația asta, eu și bunica mea am plecat din casă. Mi s-a făcut un vaccin prin transfuzie de sânge de la mama. Am plecat la o soră a mamei, în strada Vulturilor, într-un bloc, la etajul unu, bloc care aparținea unui negustor de brânzeturi grec, Babaliescu, puțin antisemit. Îi luase mătușii mele două cămări. Când am venit eu și cu bunica la ea, în casă mai era refugiat și fratele soțului ei. Deci eram în total șapte persoane în două camere și un holuț. Camere mici. Am locuit foarte înghesuiți. Babaliescu i-a zis mătușii: „au venit la tine oameni, și mama, și nepotul, trebuie să mai dai niște bani”. A zis că nu vrea să ne audă cu gălăgie, scandal, vorbe. Eu eram vorbăreț atunci, pe urmă am devenit mai tăcut. Și eram un copil mare amator de filme. Pe strada Dudești, colț cu Vulturi, era un cinematograf, Edison, și mătușa îmi dădea o sumă de bani să mă duc la filme, ca să scape de mine. Eu nu eram un copil materialist, dar mă bucuram – tăceam și mă uitam la ceas să vină ora, să iau bănuțul și să merg la film. După două luni, ne-am întors acasă. După 1945, Singer a devenit comunist și a rămas în casa noastră. În 1952, după ce soția lui, bolnavă, a decedat la noi în casă, Singer a depus actele și a plecat în Israel.

Edit Reinfeld

Într-o zi, stăteam la bunicul meu acasă, în centrul orașului Alba-Iulia, și am tras o mare spaimă când niște bande de legionari au aruncat cu pietre în ferestrele locuinței în care stăteam de vorbă cu bunicul, care era nevăzător. De frică, ne-am ascuns amândoi sub masă. Erau bande în coloană, care strigau împotriva evreilor și, știind că e locuință evreiască, au aruncat cu pietre. După ce s-au liniștit lucrurile – eu eram sub masă cu bunicul –, am găsit câteva pietre mari și geamurile sparte. Apoi s-a mai întâmplat de câteva ori să pățim acest lucru. Eu nu eram încă la școală, aveam vreo cinci-șase ani, era în 1941.

Ioseph Cotnăreanu

În timpul războiului, noi am locuit pe Aleea Vergului. Proprietarii erau familia Heraru – Mihail Heraru lucra la administrația vămilor, de unde și-a făcut și casa, iar ea, Teodora Heraru, lucra la poștă. Erau ceva mai tineri decât părinții mei, cred că pe vremea aceea aveau în jur de 35 de ani. Ei locuiau la parter, noi la etaj. Și s-au stabilit relații de oarecare prietenie. Noi, ca evrei, nu aveam voie să avem radio, și țin minte că în fiecare duminică dimineața, la ora 11, se transmitea concertul de la Ateneu la radio. Și eu mă duceam la ei și ascultam concertul, iar seara, la ora 9, mă duceam și ascultam Radio Londra împreună cu ei, cu Mișu Heraru. Era la fel de periculos să asculți Radio Londra cum era în timpul comunismului Radio Europa Liberă. Ei erau de aceeași condiție socială ca noi. Bănuiesc că aici taică-miu plătea chiria la timp, pentru că nu au fost tensiuni. Probabil se învățase minte. Iar doamna Heraru, eu aveam atunci 17-18 ani, m-a învățat să dansez tango. Știu să dansez tango din ce m-a învățat ea atunci. Și n-am mai dansat de atunci aproape deloc, poate o dată, de două ori, inclusiv o dată aici, la cămin, când m-a invitat doamna directoare să dansez.

Desen de A.H. și M.D.

Între ’39 și ’46, lemnele erau foarte scumpe. Era perioada cu muncă obligatorie, și eu făceam muncă obligatorie, și tatăl meu făcea muncă obligatorie, adică era o perioadă foarte, foarte grea. Și se inventase atunci, pentru că lemnele erau foarte scumpe, un bidon de gaz care se agăța undeva sus pe soba de teracotă, și o țevușcă, o țeavă foarte mică, de cinci-șase milimetri, cu o gaură de doi-trei milimetri de la bidonul acela, care cobora până la gura sobei și intra înăuntru. Înăuntru se punea o cărămidă, și pe cărămidă picura gaz. Și aia ardea permanent sau aproape permanent. Încerca să încălzească soba. Nu mai știu cât ținea. Dar și gazul era greu de procurat. Țin minte că în actuala Piața Muncii era o găzărie, nu benzinărie, găzărie. Și nu eram singurii care foloseam gaz. Plus că gaz se folosea și pentru gătit. Și unii din cartierul acela îl foloseau și la luminat. Și țin minte, nu de multe ori, de câteva ori, mergeam eu, mă așezam la coadă la găzăria asta la 12 noaptea, și venea mămica și mă schimba la trei, stătea de la trei pâna la șase sau la șapte ca eu să mă duc să mă culc, ca să mă pot duce la muncă a doua zi. Asta se întâmpla prin anii ’42-’43. Camera mea nu se încălzea, așa zisa sufragerie, unde aveam un divan. Camera era foarte mare, nu știu cât avea, 18-20 de metri pătrați. N-o încălzeam. Eu o iarnă întreagă am dormit în frig. Adică, părinții mi-au dat să aleg. Dacă vreau să dorm acolo sau în cameră cu ei. Și am ales să dorm în frig. Nu m-am încălzit deloc. Sistemul ăsta cu gaz era în camera lor, care era o cameră foarte mică. Camera aia a mea era foarte mare, nu se putea încălzi. Aveam atunci 17-18 ani, la vârsta aceea dormi și afară.

Desen de Dorotea Weissbuch

Atena Tiriba

În anii `40, tatăl meu, care era foarte prevăzător, a pregătit pașapoartele, fără să știe nimic din ce o să urmeze. Dar i-a spus comisarul de poliție, cu care se știa foarte bine, jucau poker împreună, i-a spus să se pregătească, pentru că probabil o să fie chemat la procuratură. Și tatăl meu a pregătit pașapoartele și chiar a fost chemat. A venit comisarul la mine și mi-a spus: „du-te la tata, Tina, du-te și spune-i că e chemat la procuratură diseară!”. Ei bine, el n-a mai ajuns la procuratură – la 12 noaptea aveam pregătită o mașină care ne-a dus la gară. Ne-am suit în tren și am ajuns la Galați, în port. Mult bagaj nu am avut. A rămas casa plină cu de toate, cu zestrea mea, un coș de răchită mare cu zestre, că așa era pe atunci, cu mobila nouă, cumpărată de câțiva ani, saloanele închise, bani în bancă au rămas, nu s-au dus să-i ia, că dacă te duceai nu mai rămânea nimic, văzusem eu și tatăl meu ce s-a întâmplat cu un bătrân. Când am ajuns la Galați, ne aștepta o mașină, care ne-a dus în port. În port era un vaporaș care ne trecea dincolo, și am ajuns la unchiul meu, care era în Chișinău. Venise înaintea noastră și stătea la o cunoștință care ne-a primit și pe noi. Apoi a venit cutremurul din `40, și ne-a prins cutremurul la cunoștințele astea. A fost groaznic. Dup-aia au închiriat o casă părinții mei și și-au căutat de lucru. N-am stat mult în Chișinău. La 21 iulie 1941 a început războiul. Ne-a bombardat de nu ne-am văzut… Am plecat cu părinții pe jos până la Tiraspol. La Tiraspol ne-am urcat într-un tren din ăsta de marfă, trenul de persoane era pentru soldații sovietici. Soldații erau foarte cumsecade cu noi. Cu trenul ăsta am mers câteva luni, câteva luni am locuit în tren! Trenul înainta foarte greu pentru că eram tot timpul bombardați. Într-un vagon era un medic, o soră, aveau puține medicamente, opreau să ia apă și atunci când opream, veneau avioanele și ne bombardau. Asta până am ajuns în Azerbaidjan. Am stat câteva luni, lumea murea de foame pe stradă, și până la urmă ne-au dus într-un colhoz. M-am îmbolnăvit de malarie. Întâi eu, apoi mama. Între timp, guvernul a hotărât să ne ia pe noi, imigranții, și să ne trimită în diverse zone din Uniunea Sovietică. Noi am fost trimiși în Nagorno-Karabah. Ne-au cazat într-un spital de răniți. Eram morți de foame. Am stat în spital doi ani și în decembrie 1944 ne-am întors în Chișinău.

Din București am luat îmbrăcăminte puțină, niște bijuterii, doar ce-aveam pe noi, un ceas – tata avea ceas la vestă, niște inele, verighete. Astea ne-au salvat de la foamete. Cu o rochie a mea am cumpărat un sac cu făină. Am luat și câteva fotografii, din care mai am câteva cu mine.