de Kamil Majchrzak

În anul 2016, orașul Wrocław din Polonia împarte titlul de Capitală Europeană a Culturii (CEaC) cu orașul basc San Sebastian. Însă în spatele acestui titlu nu se regăsește un concept cultural coerent. Nevoile existențiale și subfinanțarea instituțiilor culturale din Wrocław îi fac pe lucrătorii culturali să producă evenimente de scurtă durată, pentru a mai beneficia de un grant modest în cadrul CEaC. Dar cultura nu ar trebui să fie o marfă și nu ar trebui să fie produsă în cadrul unor relaţii de consum. Acest lucru este simptomatic pentru situația actuală a culturii din Wrocław și din Polonia în general. De asemenea, intersectarea mega-evenimentul Capitală Europeană a Culturii Wroclaw 2016 cu realitatea antisemită din Polonia relevă pericolele subestimate ale politicii istoriei [perspectiva oficială asupra trecutului şi istoriei, n.ed.] în Europa de Est și ale discursurilor culturale în acelaşi timp anticomuniste şi antidemocratice (Kulturkampf).

Faptul că Uniunea Europeană a acordat acest titlu pretenţios orașului Wrocław, din Silezia de Jos, reflectă o problemă sistemică a felului în care merg lucrurile la nivel european. Titlul acordat ar trebui, conform Parlamentului European, să „arate bogăția și complexitatea culturilor europene, precum și a bunurilor lor comune”, pentru a face posibilă o mai bună înțelegere între cetățeni/e. Dar conflictul dintre proiecţia/aspiraţia de a avea o „comunitate de valori” europene şi realitatea populismului de dreapta sau a naționalismului din Europa, aflat în continuă creștere, ne spune altceva.

În ultimii 25 de ani, în Polonia s-a implementat treptat o politică a istoriei din ce în ce mai radicală, conducând către o reeducare naționalistă a societății. Nu valorile democratice au fost în prim-plan, ci, mai degrabă, încercările tuturor partidelor politice de a fi unele mai de dreapta decȃt altele, pentru a convinge electoratul că ele sunt adevăratele și singurele reprezentante ale națiunii poloneze. Naționalismul a înlocuit noțiunea de democrație. În urma terapiei de șoc de la începutul anilor ‘90, democrația a decăzut, devenind sinonimul unui mod de guvernare în care averea constituie condiția decisivă necesară pentru a fi parte din societate. Astfel, „problema socială” s-a suprapus cu „adevăratul patriotism”[1].

Primarul orașului, Rafał Dutkiewicz, a încercat, în timpul campaniei CEaC, să prezinte orașul Wrocław ca pe un centru al rezistenței anticomuniste, comparându-l chiar cu grupul de rezistenţă ilegală care a luptat împotriva ocupării germane înainte de 1945. Cei de la guvernare par să nu cunoască altă narațiune în afară de cea care este parte integrală a propriei lor puteri. Însă o Capitală Europeană a Culturii ar avea nevoie mai degrabă de valori universale pentru a găsi răspunsuri la amenințările neofascismului din Europa și ale revoluției neoconservatoare și antidemocratice, aflată în plină desfășurare în Europa de Est. Se pare că Wrocław nu are altceva de oferit, în afara acestui festival ostentativ al propriei puteri.

Politica naționalistă de conciliere

Lacrimile de crocodil pe care le varsă astăzi Occidentul, deplângând radicalizarea dreptei în Polonia, maschează faptul că, în realitate, șovinismul naționalist și reapariția unei drepte violente în Polonia deveniseră acute încă de dinaintea victoriei electorale a Partidului „Dreptate și Justiție” (PiS). Criticile din Germania și Europa la adresa recentelor schimbări din Polonia nu au credibilitate, deoarece acestea au lipsit cu desăvârșire în contextul apariției unei culturi a fascismului în Ungaria, sub conducerea partidului FIDESZ al lui Viktor Orban. Ele exprimă cel mai probabil dezacorduri în ceea ce privește politica individualistă și „declaraţionismele” militare ale Poloniei față de Rusia, precum și dezacorduri în legătură cu problematica refugiaților.

Însă anteriorul guvern neoliberal al Platformei Civice (PO), prin politica lui naționalistă de conciliere, a contribuit la recenta victorie electorală a conservatorilor naționaliști. După pierderea alegerilor de către PO, în mod surprinzător, intelectualitatea poloneză a descoperit brusc democrația, cu toate că, până atunci, preocuparea ei principală, în calitate de parvenită a tranziției, fusese aceea de a-și menține statu quo-ul economic. Timp de un sfert de secol, acești intelectuali au avertizat opinia publică mai ales în legătură cu pericolul „stângii”, ridicând teoria totalitarianismului la nivel de politică publică a statului și pretinzând că fascismul ar fi sinonim cu comunismul. Ei au tăcut chiar și atunci când Platforma Civică a dus, timp de opt ani, o politică naționalistă, în cadrul căreia orice inițiativă pentru drepturile femeilor era considerată mult prea radicală, orice chestiune LGBTQ mult prea controversată, orice idee socială emancipatoare mult prea post-comunistă sau prea amenințătoare. Orice avertizare în legătură cu reconsolidarea neofascismului a fost respinsă de către această intelighenție răsfățată de către putere, fiind considerată o „generalizare nefondată”.

Intelectualitatea poloneză face acum pe cetățeanul îngrijorat și își dorește, fluturând drapelul național polonez, sub denumirea de Comitet pentru Apărarea Democrației (KOD), să recupereze acea democrație la a cărei erodare a contribuit atât de activ. Ea a tăcut și atunci când „democrația” a devenit sinonimă cu polarizarea socială, și atunci când societatea a ajuns să fie considerată doar o comunitate definită etnic și național. Lupta ei pentru statu quo înainte de victoria electorală a PiS (căruia unii pretinși democrați îi aduc acum laude), a reprezentat de fapt o revenire la bazele politicilor istorice naționaliste, care au condus direct la radicalizarea politică actuală din Polonia.

Reapariția unui neofascism violent

Potenţialul violent și influența neofasciștilor polonezi asupra culturii în Wrocław erau vizibile încă de dinaintea protestelor pe care le-au organizat împotriva spectacolului Moartea și fecioara de Elfriede Jelinek, de la Teatr Polski, din noiembrie 2015[2]. Dar chiar și în cazul acestor proteste, pericolele reale ale extremei drepte în Polonia au fost bagatelizate. În piesa Moartea şi fecioara, provocarea [care a stârnit protestele grupurilor neofasciste şi fundamentaliste catolice, n.ed.] – rezultat al utilizării calculate a pornografiei – era folosită de regizor ca strategie de marketing; occidentul celebrează astfel de trucuri, considerându-le un garant al democrației și al libertății de exprimare, un presupus „Euro-Maidan”, în loc să vadă în ele expresia unei culturi blazate și comercializate. Să nu uităm însă că temele sociale importante pot fi tratate scenic fără a fi transformate într-un vodevil comercial, cum făceau încă de acum un deceniu activiștii de la legendarul Off-Theater „Zakład Krawiecki”, jucând piese de Brad Fraser și Sarah Kane la Wrocław.

Pe 1 martie 2013, neofasciști din gruparea Renașterea Națională a Poloniei (NOP) au împiedicat prezentarea unui film de Tomáš Rafa[3] în Galeria BWA din Wrocław, pe motiv că ar ataca onoarea așa-zișilor „Żołnierze Wyklęci” [„Soldați blestemaţi”[4]]. În mod paradoxal, acest proiect al artistului slovac Tomáš Rafa, a cărui temă este ascensiunea naționalismului în Europa, a fost realizat în cadrul unui proiect al Capitalei Europene a Culturii 2013 în orașul slovac Košice. Administrația orașului și galeria BWA au justificat refuzul de a prezenta filmul prin argumentul că ei nu își doresc „provocări de stânga”. Cu ani înainte, ideea fostului preşedinte Lech Kaczyński de a introduce o sărbătoare națională pe 1 martie, pentru a celebra Soldaţii blestemaţi, eroii ostracizaţi ai rezistenței (a căror principală ocupație în al Doilea Război Mondial se pare că ar fi constat în vânătoarea de evrei și în urmărirea comuniștilor[5]), a fost adoptată de parlament datorită susţinerii din partea Platformei Civice.

În preambulul CEaC Wroclaw 2016, punctul culminant a fost arderea unei păpuși reprezentând un evreu purtând steagul Uniunii Europene, direct în fața primăriei, într-o procesiune antisemită[6] cu torțe ale organizației fasciste ONR [Obóz Narodowo-Radykalny], la câteva zile după împlinirea a 77 de ani de la Noaptea pogromului[7]. Curatorii CEaC Wrocław s-au simțit apoi obligați mai degrabă să reabiliteze şi să revendice într-o scrisoare deschisă sloganul naționalist „Dumnezeu, Onoare, Țară” [folosit de demonstranţi], decât să atace naționalismul, antisemitismul şi islamofobia. Câteva zile mai târziu, în decembrie 2015, neofasciştii au putut mărșălui din nou în același loc. De data aceasta au adus cu ei capete de porc retezate, pentru a-și întări protestul […].

De ani de zile, problema excluderii culturale, economice și sociale a romilor din oraș este doar administrată, în loc să fie rezolvată. În vara anului 2015, ȋn aceeaşi zi în care, cu 71 ani înainte, a fost exterminat așa-numitul „Lagăr de romi” de la Auschwitz-Birkenau [2 august 1944, nota ed.], o familie de romi a fost evacuată forțat, în mod abuziv, cu utilizarea buldozerelor. După evacuare, Roman Kwiatkowski, președintele Asociației Romilor din Polonia, a comparat tratarea romilor de către orașul Wrocław cu tratarea romilor în „Breslaul” german din anii ’30. […] Minimalizarea, de ani de zile, a pericolului grupurilor neonaziste de către oficialitățile orașului, precum și numărul tot mai mare de atacuri asupra străinilor/străinelor în Wrocław, au fost adresate de către colectivul Centrum Postaw Antyrasistowskich [Centrul pentru atitudini antirasiste]. Colectivul a postat pe YouTube un videoclip satiric în care a amestecat mesajele publicitare ale factorilor de decizie CEaC cu scene ale rasismului, antisemitismului și sexismului de zi cu zi. După mai mult de 10.000 de accesări, în urma unei intervenții din partea autorităților orașului, acest video a fost scos de pe net. Cu toate acestea, el există încă pe un cont de Facebook.

Ignoranța autorităţilor locale față de activitățile scenei neofasciste din Wrocław și față de antisemitismul latent este încă prezentă. Discuția aprinsă de la Wrocław din jurul videoului realizat de Centrum Postaw Antyrasistowskich ne arată că, în contextul mega-evenimentului capitală culturală, rasismul şi antisemitismul nu sunt considerate ca fiind o problemă socială, ci sunt considerate mai degrabă o chestiune de imagine. Atunci când, după Ziua Independenței din noiembrie 2012, neonaziștii polonezi au atacat proiectul de locuințe alternative Wagenburg, iar cu câteva zile înainte au spart ferestrele sinagogii, primarul Rafał Dutkiewicz a reacționat folosind un truc de spălare a imaginii. După aceste atacuri violente, el a amplasat într-un spaţiu public câteva statuete-pitic în stil „afro”, cu dreadlocks, bătȃnd la tobe bongo, ca simbol al unui oraș deschis și al luptei împotriva rasismului. Cu acest truc, el a reinvocat şi legenda „Pomarańczowa Alternatywa” [Alternativa Portocalie], când, în anii ’80, un grup de tineri a performat happening-uri provocatoare, purtând căciuli portocalii de pitic și interpretând rolul de pitici revoluționari.  Atunci când, în vara anului 2013, prezentarea de la Universitatea din Wrocław a sociologului Zygmunt Bauman (care în 1968 a fost expulzat din Polonia ca urmare a unor revolte antisemite) a fost blocată de un grup de antisemiți, atacul a putut fi oprit doar cu intervenţia unei unităţi „antitero”. Primarul Dutkiewicz însuși s-a implicat apoi pentru a transforma pedeapsa atacatorilor din detenție în muncă socială.

Capitala Europeană a Culturii – un obiect străin în oraș

Capitala Europeană a Culturii rămâne un corp străin în Wrocław. Un festival comercial mare, flancat de proiecte mici, fără sustenabilitate și fără o abordare coerentă. În loc să sprijine cultura independentă, orașul a găsit în trezorerie 1,6 milioane de euro pentru achiziționarea unor imagini discutabile ale lui Marilyn Monroe. Ce are de-a face acest truc retro cu cultura modernă a acestui oraș? Wrocław, ca și Capitală a Culturii, oferă un concert Iron Maiden și David Gilmour. Despre cultura de avangardă din Wrocław putem afla câte ceva în expoziția Dzikie Pola, organizată de către Muzeul de Artă Contemporană din Wrocław și de Galeria Zachęta din Varșovia. Pentru a vedea această expoziţie, trebuie însă mers la Varșovia. Cultura independentă este ȋnchisă în enclavele ei înguste. O structură paralelă, o lume „subterană” faţă de agenda oficială a orașului, operată de către activiste şi activişti nepromovați sau neapreciați. Celebrul teatru „Zakład Krawiecki” s-a închis din cauza politicii culturale a orașului, care respinge cultura independentă sau încearcă să o comercializeze. Mulţi artişti şi artiste independente emigrează. Printre alții și Monika Chmielarz, fostă regizoare, care acum este editoarea de succes a revistei BlowPhoto din Irlanda. Eponimul teatrului Dominik Krawiecki a fondat în Berna compania PINK MAMA THEATRE. Numele companiei de teatru „Zakład Krawiecki” a fost însă folosit de alții mai târziu pentru a produce musical-uri discutabile.

Scena muzicală independentă

Momentan, scena muzicală independentă pare să fie încă cea mai puternică. Oricine a experimentat o dată un performance live al trupei queer electro Zdrada Pałki, într-un subsol din districtul Grabiszynek, nu va putea uita energia acestei trupe; va înțelege astfel mai multe lucruri despre complicatele condiții ale vieții culturale dintr-o Polonie dominată de catolicism, decât ar putea înțelege din programul CEaC. Dar artista Martyna H. a emigrat deja. Pe de altă parte, trupa post-punk Ukryte Zalety Systému este deja promovată de legendarul post de radio alternativ KEXP-FM. În aplicația pentru titlul de CEaC, orașul a amintit într-adevăr viața culturală alternativă și proiectele culturale independente. De exemplu, a menționat proiectul Dźwięki z Odzysku/ Sunete reciclate, în care copiii din cartierul defavorizat și gentrificat Nadodrze au creat din deșeuri instrumente muzicale și o orchestră. După acordarea titlului, acest proiect nu se regăsește însă în programul oficial CEaC. Consiliul Cetățenesc pentru Cultură (Obywatelska Rada Kultury), reţea independentă şi auto-organizată, s-a străduit să oprească această nivelare culturală și a protestat împotriva reducerii culturii la o campanie de marketing realizată de publicitari profesioniști. Consiliul a solicitat şi consolidarea educației culturale și a activităților cu și pentru tineri.  În ghetourile sărace din oraș, tinerii și bătrânii sunt excluși de la viața culturală. Speranța că CEaC va reduce decalajul social printr-o politică înțeleaptă de finanțare culturală a eșuat. O latură social-participativă nu există.

Până în ziua de astăzi rămâne neclar ce a făcut şi ce face de fapt asociaţia coordonatoare Wrocławski Akcjonariat Kultúry [Asociaţia pentru Participare Culturală Wrocław]. O politică sustenabilă a unui oraș cultural, care să-i includă atât pe locuitori, cât și pe lucrătorii culturali, nu poate să arate în acest fel! Îngrijorător este faptul că scena culturală locală pare că nu reuşeşte să promoveze o contra-propunere, ajungând să se mulțumească cu situația.

Construirea națiunii poloneze

Motivul pentru care autorităţile refuză preocuparea față de antisemitismul din oraș, devenit vizibil în procesul de atribuire a titlului CEaC, se regăseşte şi ȋn afara cadrului evenimentului. Acesta este strâns legat de funcția formatoare de identitate a naționalismului, în politică și în societate. În Polonia ai voie să vorbești despre orice, mai puțin despre faptul că antisemitismul latent este o problemă a întregii societăți. Negarea antisemitismului este parte constitutivă a construcției identității naționale de astăzi. Antisemitismului polonez este dovada vie a faptului că prejudiciul antisemit reușește să persiste chiar și în absenţa unei minorităţi evreieşti. Intersectarea CEaC cu realitatea antisemită din Polonia a contribuit la afirmarea caracterului naţionalist şi antisemit al politicii istoriei, până atunci discret şi mai „îndulcit”.

Faptul că managerul CEaC a recurs la sloganuri naţionaliste, precum „Dumnezeu, Onoare, Țară”, în scrisoarea deschisă de după arderea efigiei la marşul neofascist, scoate în evidenţă modul de netolerat în care reacţionează intelectualitatea din Polonia, pe fundalul CEaC Wroclaw. Nu se poate face apel la democrație și, în același timp, la naționalism polonez, cultul eroilor și politica antisemită a istoriei. Spre deosebire de Germania, antisemitismul polonez nu trebuie să „treacă prin Auschwitz”, ci există în ciuda Auschwitz-ului. De parcă uciderea sistematică a evreilor europeni de către germani nu ar fi atins niciodată societatea poloneză.

Nu întâmplător, această politică a istoriei polone a fost construită la începutul anilor 2000 ca răspuns defensiv la dezbaterea din jurul crimelor din Jedwabne, unde, în anul 1941, polonezii și-au ucis cu cruzime vecinii polonezi evrei.  Nu e deloc consolator faptul că acele crime nu au fost un act de colaborare cu germanii, ci, mai degrabă, un act înfăptuit de polonezii antisemiți. După dezbaterile din jurul evenimentul de la Jedwabne, a devenit mai greu şi mai puţin credibil să învinovățești pentru astfel de crime pe un „celălalt”, pe cazuri izolate de „szmalcownik” care şantajau evrei şi îi denunţau Gestapoului, pentru bani, pe pretinși trădători comuniști sau pe evreii înșiși. Holocaustul pune la îndoială identitatea poloneză per se, bazată pe naționalism etnic. Această identitate nu poate suporta o a doua victimă alături de ea. Expresia ei modernă nu neagă că a existat Holocaustul, dar acesta este – la fel ca în statele baltice – prezentat distorsionat ca fiind ceva cu care polonezii nu au avut nimic de a face. În această naraţiune [şi politică a istoriei, n.ed.], răul este văzut ca venind din exterior sau din partea unor extremişti izolaţi, rasismul celor aflaţi în centrul societăţii fiind văzut ca inexistent. Însă Holocaustul nu a avut loc într-un vid social. Chiar și după eliberarea de către Armata Roșie, cel puțin 2.000 de supraviețuitori evrei au fost uciși de către vecinii lor polonezi după 1945.  Holocaustul perturbă mistificarea istoriei poloneze, precum și comemorarea eroilor, deoarece eroii unora sunt demascați ca fiind criminalii antisemiți ai celorlalți.

Recentele dezbateri asupra antisemitismului ridică în mod inevitabil o problemă referitoare la rolul societății poloneze în timpul Holocaustului. Acest lucru nu este o problemă specifică polonezo-evreiască, ci, mai degrabă, o provocare căreia trebuie să îi facă față toți polonezii ca societate și ca indivizi, în contextul european actual. […]

Notă: Video-ul Centrum Postaw Antyrasistowskich este disponibil aici:

www.facebook.com/Centrum-Postaw-Antyrasistowskich-509299182583737/

 

Articol publicat iniţial în revista Graswurzel Revolution, în februarie 2016

www.graswurzel.net/406/ Traducere din germană de A.S. şi A.A.

[1] În sensul că oamenii cu avere sunt consideraţi „adevăraţi patrioţi”, iar oamenii săraci sunt acuzaţi că nu sunt patrioţi [n.ed].

[2] Un grup de fundamentalişti catolici şi neofascişti au blocat intrarea în teatru, acuzând piesa ca fiind pornografică şi propagandistică – fiind scrisă de dramaturga Elfriede Jelinek, deţinătoare a premiului Nobel pentru literatură, fostă membră a Partidului Comunist din Austria până în anul 1991. Ministrul Culturii, Piotr Glinski, a sugerat teatrului să anuleze reprezentaţiile piesei. Mai multe informaţii despre incident, în limba engleză http://wroclawuncut.com/2015/11/22/scuffles-break-out-at-theatre-protest/

[3] Mai multe informaţii despre proiectul New Nationalism in the Heart of Europe al acestui artist, în limba engleză http://your-art.sk/

[4] Denumirea grupărilor anti-comuniste din Polonia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi în anii ’50 [nota ed.].

[5] Proiectul New Nationalism in the Heart of Europe al artistului Tomáš Rafa discută legătura istorică dintre cultul „soldaţilor blestemaţi” şi naţionalismul, rasismul, xenofobia din societatea de azi, motiv pentru care NOP a împiedicat proiecţia filmului [nota ed.]

[6] Cele mai puternice sloganuri ale procesiunii au fost cele împotriva migranţilor, refugiaţilor, musulmanilor. Evreii au fost acuzaţi ca fiind cei care conspiră pentru a trimite refugiaţii în Polonia. Manifestaţii islamofobe şi împotriva refugiaţilor au avut loc pe tot teritoriul Poloniei, nu doar în Wroclaw [nota ed.].

[7] Atac violent asupra locuinţelor, spitalelor, şcolilor, sinagogilor, magazinelor evreieşti, pe tot teritoriul Germaniei naziste (inclusiv teritorii care aparţin acum de Austria, Polonia, Cehia, Rusia), în zilele şi nopţile de 9 şi 10 noiembrie 1938. Numărul evreilor ucişi în acele zile este estimat între 91 şi câteva sute [nota ed.].