de Laura Sandu

Volumul Vremuri second-hand reunește mărturii și povești de viață ale locuitorilor și locuitoarelor din spațiul ex-sovietic, adunate pe parcursul mai multor ani de jurnalista Svetlana Aleksievici, laureată, în 2015, a Premiului Nobel pentru Literatură. Faptul că Aleksievici nu se arată tocmai scrupuloasă când consemnează momentele în care au fost luate interviurile (ar putea fi important, de exemplu, dacă o discuție a avut loc la începutul anilor ’90 sau după 2000), sau informațiile despre persoanele intervievate este, probabil, o opțiune strategică (și criticabilă) în interiorul metodei sale pe care o numește „polifonică”. Acest tip de tratare prea puțin individualizată a materialului permite însă concentrarea pe tonul comun al mărturiilor și pe câteva elemente recurente, a căror identificare și analiză ne ajută să rămânem, după ce am citit cartea, cu ceva mai mult decât impresia că am parcurs o mulțime de povești personale foarte diverse, încărcate emoțional și de multe ori contradictorii.

Elementele recurente asupra cărora mă voi opri în continuare se întrețes și cu greu pot fi tratate separat. Este recurent, întâi, un tip de rememorare situată, din punctul de vedere al unor persoane conștiente de felul specific în care viața lor a fost marcată de faptul că sunt femei; apoi, invocarea unui spațiu domestic cu valențe puternic genizate – bucătăria, asociată resemnării, visului și neputinței, în care se coc laolaltă idei despre iubire, literatură și politică; în fine, apare foarte des judecarea „la rece” a unui timp al fantasmei – cel al anilor ’90 -, încărcat de efervescență, entuziasm și speranță, și urmat de o profundă dezamăgire. Împreună, aceste elemente formează, cred, punctele de forță ale discursului colectiv din poveștile adunate în volumul semnat de Svetlana Aleksievici.

„Femeile noastre trebuie să fie mai puternice decât bărbații.”

Nu doar că în Vremuri second-hand vorbesc mai mult femeile, dar în cazul multora dintre vorbitoare, apare clar conștiința unui destin comun, a cărui specificitate ține în primul rând de apartenența de gen:

”Am înțeles că o femeie poate vorbi despre umilințele ei, dar un bărbat nu, unei femei îi e mai ușor să recunoască, fiindcă undeva, în adâncul ei, e pregătită pentru violență.” (p. 226)

O apartenență care, în dimensiunile ei naționaliste, prestabilite și esențialiste, rămâne un puternic element de identificare, de-a lungul istoriei:

”Femeia rusă n-a avut niciodată un bărbat normal. Îl îngrijește, îl tot îngrijește. Îl tratează în parte ca pe un erou, în parte ca pe un copil. Îl salvează. Chiar și astăzi. Are mereu același rol. Uniunea Sovietică a căzut… Acum avem victime ale prăbușirii imperiului. Ale crahului. Până și Gleb era mai curajos după Gulag. Se simțea onorat: uite, am supraviețuit! Am scăpat! Am văzut atâtea! Dar scriu cărți, sărut femei… Era mândru. În ochii ăstora însă se citește frica. Doar frica… Armata se restrânge, uzinele stau… Inginerii și medicii vând în piețe. Doctori în ștințe. Atât de mulți oameni se simt ca aruncați din tren… (…) Femeile noastre trebuie să fie mai puternice decât bărbații. Cutreieră lumea cu papornițele lor mari, în carouri. Din Polonia până-n China. Cumpără și vând. Țin casa, copiii și pe părinții în vârstă. Și pe bărbații lor. Și țara.” (p. 219)

Dar cu tot esențialismul și caracterul său normativ, cu toată ancorarea sa în naționalism, această viziune în care identificarea de gen vine înaintea oricăror alte condiționări, este una înaintată de subiecți cu agenție și capacitate de autodeterminare:

”La început, mama a avut alt soț. Odată ea îi călca cămășile, iar el lua cina. Și deodată (asta numai cu mama mea se putea întâmpla), ea a spus cu voce tare: ”Eu n-o să fac copii cu tine.” Și-a luat lucrurile și a plecat.” (p.248)

Sau:

”Dacă trăiești așa cum îți spune inima, ești anormală. Dacă spui adevărul, nu te crede nimeni, dar dacă minți, da! (…) Eu nu sunt ca toată lumea, oamenii se feresc de mine… Nu vreau să plac nimănui, nu dau doi bani pe țoale și nu mă fardez. Nu știu să flirtez. Știu numai să vorbesc.”

Subiecți politizați care trăiesc conform principiilor la care aderă:

”Nu aveam de niciunele, dar eram fericiți” – mama era absolut convinsă de asta. Era inutil s-o contrazici. Pe Lev Tolstoi – ”oglinda revoluției ruse” – îl iubea pentru Război și pace, dar și pentru dorința contelui de a împărți totul săracilor ca să-și mântuiască sufletul. Nu numai mama mea era așa, ci și toți prietenii ei – primii intelectuali sovietici care crescuseră cu Cernîșevski, Dobroliubov, Nekrasov… cu marxismul… Să mi-o imaginez pe mama stând și brodând sau decorând casa cu vaze din porțelan, elefănței… nici vorbă! Asta era o pură pierdere de vreme. O atitudine burgheză! Cea mai importantă era munca spirituală… cărțile… Poți să porți un costum douăzeci de ani, iar două paltoane îți ajung pentru toată viața, dar fără Pușkin sau fără operele complete ale lui Gorki nu se poate trăi. Participi la un plan măreț, iar planul măreț este.. Așa au trăit ei…” (p.147)

(Alexander Deineka – Poezia lui Maiakovski, 1955)

Și subiecți în ale căror povești sunt provocate și destructurate conexiunile tradiționale dintre gen și muncă, sau dintre dragoste și politică:

”Am uitat să-ți povestesc cum m-am măritat… Aveam 18 ani. Deja lucram la fabrica de cărămizi. Fabrica de ciment se închisese, așa că m-am dus la cea de cărămizi. la început m-am ocupat de lut. pe atunci lutul se scotea manual, cu lopețile… Încărcam mașinile și puneam lutul în curte în strat egal, ca să se ”odihnească”. După jumătate de an deja conduceam vagonetele de la presă la cuptoare: mă duceam cu cărămizile ”crude” și mă întorceam cu ele arse, fierbinți. Scoteam noi cărămizile din cuptoare… Era o temperatură nebunească! Într-o zi de muncă scoteai între patru și șase mii de cărămizi. Până la douăzeci de tone. Aici lucrau numai femei și fete… Erau și băieți, dar băieții lucrau în general pe camioane. La volan. Și a început unul să-mi facă curte… Se apropia, începea să râdă și îmi punea mâna pe umăr… Odată mi-a spus:

– Vii cu mine?

– Vin.

Nici măcar n-am întrebat unde. Așa am plecat în Siberia. Să construim comunismul!

(…) Am construit socialismul, iar acum auzim la radio că s-a terminat socialismul. Și noi… noi am rămas…” (p.89)

(Alexander Deineka – Donbass, 1947)

Femeile pe care le-a intervievat Aleksievici sunt, majoritatea, foarte sigure pe modalitățile pe care le folosesc ca să-și reprezinte trecutul și, în ciuda poveștilor uneori tragice pe care le împărtășesc, atașamentul lor față de acest tip de trăire genizată construiește imaginea unei subiectivități puternice și coagulate.

„Suntem generația bucătăriilor”

Bucătăria pare să fie, până în anii ’90, surogatul funcțional al unui spațiu public de exprimare și de schimb. Totul se discuta aici, aproape simultan: iubire, politică, istorie, literatură; se sărea de la unele la altele, rapid, fără disonanțe: este un spațiu fertil al socializării. Însă caracterul de înlocuitor al spațiului public, neputința și idealismul cu care povestitorii asociază discuțiile din bucătărie, îi subliniază potențialul de simbol al ratării, și de multe ori al ratării masculinității, când această ratare este pusă în legătură cu statutul public și economic:

„În anii ’90 cică numai ciungii și proștii nu s-au îmbogățit. Boșorogii debili… impotenții de bucătărie… Alergau pe la mitinguri. Adulmecau aerul libertății, în timp ce băieții deștepți își împărțeau petrolul și gazele…” (p.292)

Sentimentul ratării nu le este însă rezervat exclusiv bărbaților: toți cei și toate cele care înainte de ’90 visau și filozofau în bucătării, care apoi le-au părăsit purtându-și visele și idealurile pe la „mitinguri”, în urma entuziasmului și efervescenței de atunci, s-au simțit iremediabil trași pe sfoară.

„Toți am fost înșelați”

Spre deosebire de apartenența de gen, dominantă în narațiunile femeilor, dar care vine de multe ori la pachet cu o resemnare de la sine înțeleasă (e uneori nedrept, dar așa a fost mereu și așa va fi viața pentru femeia rusă), credința că toți au fost înșelați în anii ’90 creează coeziune prin declanșarea un reflex autocritic nemilos. Ne-am vândut țara (sau „am dat socialismul”) pe cârnați, jeanși, banane, haleală etc. sunt afirmațiile care apar probabil cel mai des în mărturiile protagoniștilor, alături de conștiința unui fel de raportare fantasmatică la vremurile noi care se anunțau:

”Primele reviste glossy le-am citit ca pe clasici, cu credința pioasă că sub coperta aceea, între foile acelea, se afla o viață minunată.”(p.166)

Uneori, această raportare e decodată ca efectul unei înscenări, al unui artificiu de tip teatral, fără un responsabil unic și central: o observație corectă a felului în care e construită și lucrează ideologia neoliberală.

„Am început să fumăm Marlboro. Totul ca în romanele lui Remarque. Multă vreme am trăit ca-n filme. Magazine noi… restaurante… ca niște decoruri dintr-o altă viață…” (p.165)

Efectele strălucitoare sunt înlocuite, mai devreme sau mai târziu, de senzația de izolare și de neputință:

„Senzația cumplită de singurătate, de abandonare… O au toți: de la taximetrist la funcționarul din birou, până la artistul poporului și academician. Toți sunt teribil de singuri. (…) Acum lumea se împarte altfel: nu în albi și roșii, nu în cei care au fost închiși și cei care i-au închis, cine l-a citit pe Soljenițîn și cine nu, ci în cei care pot să cumpere și cei care nu pot.” (p.274)

Sau:

”Mulți preamăresc perestroika… Toți am sperat câte ceva. Eu n-am de ce să-l iubesc pe Gorbaciov. Îmi amintesc discuțiile de la noi din camera de gardă: ”Se termină socialismul, dar ce-o să fie după el?” ”Se termină socialismul rău și o să fie un socialism bun.” Așteptam… citeam ziarele… În scurt timp soțul meu și-a pierdut slujba, institutul lor s-a închis. Era o mare de șomeri, toți cu studii superioare. Au apărut chioșcuri, iar apoi supermarketuri, în care se găseau de toate ca în basme, dar n-aveai cu ce să cumperi. Intram și ieșeam. Cumpăram câte două mere și o portocală când erau copiii bolnavi. Cum să te împaci cu asta? Să fii de acord că așa e acum și că va fi – cum?” (p.359)

Unii deplâng golul afectiv rămas în urma destructurării sentimentelor naționaliste: când coborau din tren la Moscova, coborau pe muzică: ”În avânt, puternică, de neînvins de nimenea/ Moscova mea, patria mea, ție-ți dăm toată dragostea” și însoțiți de mesaje: ”Tovarăși pasageri, trenul nostru a ajuns în capitala patriei noastre, orașul-erou Moscova!” Acum îi întâmpină ”un oraș străin, necunoscut… Vântul purta pe străzi hârtii murdare și bucăți de ziare, sub picioare îți scrâșneau cutii de bere.” Văzând că cineva vinde la tarabă medalii ”Pentru curaj”, ”Pentru merite în luptă”, stegulețe cu chipul lui Lenin, femeia care regretă disoluția mândriei naționale, cheamă poliția, copleșită de sentimentul că se află într-un décor de teatru, ”că se joacă o comedie în fața noastră”.

Apartenența la cultul consumului se construiește complet diferit de cea la cultul național, și nu umple golul lăsat de destructurarea acesteia, din moment ce se articulează practic pe statutul economic în interiorul unui sistem al inegalităților. Fantasma abundenței, a unei vieți strălucitoare, pline de bunuri de consum, nu rezistă în fața ”realității” și nu împlinește aceleași nevoi. Și probabil că, din perspectiva unei critici a naționalismului, aceasta e una dintre cele mai serioase teme de reflecție deschise de mărturiile din Vremuri second-hand: cum funcționează mecanismele apartenenței naționaliste, ce nevoi împlinește aceasta și cum altfel pot fi ele împlinite?

Metafora teatrului apare și în alt context, în legătură cu regimul sovietic, în mărturia unui fost deținut:

”E ca la teatru. Din sală vezi o poveste frumoasă – scena e curată, actorii sunt străluciți, e o lumină magică, dar când treci în culise… Deodată, în spatele cortinei, sunt resturi de scânduri, cârpe, decoruri pe jumătate vopsite aruncate pe jos… sticle de vodcă goale… resturi de mâncare.. S-a dus povestea. E întuneric… murdat… Pe mine m-au dus în culise… înțelegi?” (p.222 )

Iar acest tip de viziune este în mod cert cel coerent cu discursul dominant despre comunism din spațiul românesc, cu componenta sa de detașare emoțională față de tot ce este ”politic” și care susține că artificialul, fantasma, falsul, au fost îndepărtate ca un decor odată cu evenimentele din decembrie 89.

Este de subliniat însă că în poveștile din Vremuri second-hand, sentimentul de fals și neverosimil e asociat cu preponderență vieții de după socialism, iar nu celei sovietice, rememorată de cei mai mulți dintre protagoniști într-un cadru afectiv mult mai consistent.

Istorii afective de revendicat

O privire emoționantă spre trecut, posibilă prin privilegierea poveștilor unor femei care se autoreprezintă din punctul de vedere al unei apartenențe genizate locale. O deplângere a neputinței de transformare a spațiului public și prezența spectrului frustrant al ratării masculinității. O comuniune între viața intimă și politică. Un accent pe impactul emoțional pe care îl au schimbările sociale. Toate sunt elemente care caracterizează, în bună parte, narațiunile din Vremuri second-hand. Prin ele și prin forța extraordinară a unora dintre mărturii, are locvizibilizarea și restabilirea importanței unor elemente asociate în mod tradițional în gândirea occidentală, cu „feminitatea”, în calitatea ei de concept opus și inferior „masculinității”.

Poveștile femeilor sunt desigur interesante, pentru marea cultură, dar secundare. La fel și afectul în raport cu rațiunea. La fel și istoria la firul ierbii, în dimensiunea ei „sentimentală”, deci personală și subiectivă, în raport cu „istoria cea mare”. La prima vedere, atenția și premiile de care s-au bucurat Aleksievici și lucrările ei, ar putea părea rezultatul intenției de a recunoaște și de a începe compensarea nedreptății istorice a sistemului ierarhic de gen, așa cum se reflectă ea cultural. Dar cu ce vin bunele intenții la pachet?

În demersul Svetlanei Aleksievici rămâne problematică ușurința cu care tipul de privire pe care autoarea însăși o propune în introducerea cărții și prin modul de lucru cu materialul, poate fi subsumat unui discurs colonizator/autocolonial și conservator.

Tratat ca o „feminizare” istoriei, deci din perspectiva unei centralități europene și „masculine” netulburate, demersul lui Aleksievici va conveni acestei centralități obișnuite să feminizeze „Estul” și pentru care „homo sovieticus” este „victima” unei istorii care i-a „mutilat sufletul”, în același fel în care femeile din spațiul musulman sunt (tot pentru această centralitate) „victime” ale unei culturi „retrograde”.

E important de aceea, să rezistăm citirilor autocolonizatoare propuse și de autoare, și de instanțele editoriale, să revendicăm istoriile de felul celor reunite în Vremuri second-hand și să valorizăm potențialul lor real de construire a unor poziții de cunoaștere și de autoreprezentare consistente și revoluționare.