Gazeta Străzii este prima publicaţie din Bucureşti care însumează articolele şi poveştile de viaţă spuse direct de persoanele adulte fără adăpost (PAFA), beneficiari ai serviciilor Samusocial din România. Samusocial (Serviciul de Ajutor Mobil de Urgenţă) din România este o organizaţie neguvernamentală, creată în ianuarie 2004 în Bucureşti, sub egida Samusocial Internaţional. Este un dispozitiv de intervenţie de urgenţă care vine în întâmpinarea nevoilor persoanelor defavorizate, fără adăpost, aflate în condiţii de locuire precară, oferind servicii complexe de asistenţă. În cadrul Clubului Creativ – Ocupaţional organizat în cadrul Cabinetului medico-psiho-social şi coordonat de psihologul Samusocial din România, cei care au răspuns pozitiv acestei iniţiative împărtăşesc din experienţele de până acum, îşi amintesc de greutăţile sau bucuriile din stradă, de momentele plăcute sau mai puţin plăcute prin care au fost nevoiţi să treacă.

Numărul 1, aprilie 2011

Acasă

de Boschetarul Român

Un cuvânt aparent banal prin prisma firescului său. Filozofând puţin, consider că nu sunt singurul care gândeşte aşa. Am considerat că firescul nu a reprezentat în viaţa mea o prioritate imediată pentru simplul motiv că îl deţineam. Un obiect pe care îl ştii acolo, undeva uitat, ori de câte ori ai nevoie de el. Un gest firesc este acolo, o mână întinsă şi câte sentimente sunt incluse în acest cuvânt: casa părintească. Locul existenţei noastre. Casa bunicilor: locul copilăriei noastre. O rulotă, un subsol de bloc, o cameră din paiantă sau din butuc de lemn poate semnifică pentru tine „Acasă”. Ce te determină să-l denumeşti aşa? Firescul faptului că-i aparţii, că este al tău, o parte din viaţa ta. Casa părintească a fost un mic atelier de strungărie dintr-un ansamblu de clădiri ale bunicului meu. Acolo părinţii mei şi-au construit visurile, idealurile şi viaţa lor. Au pornit în viaţă modest cu acea tenacitate şi mândrie specifică omului de la ţară, mândru de rezultatul muncii lui. Au muncit, şi acel atelier a devenit un apartament de trei camere. Acolo m-am simţit prima dată „Acasă”. Înconjurat de dragostea lor, ocrotit de dragostea acelor pereţi modificaţi de ei în transformarea atelierului în casă.

Copilăria mi-am petrecut-o la ţară la bunici. O casă ţărănească solidă cu bârne groase de lemn, cu temelie din piatră de râu, cu obloane grele de lemn. La tinereţe mi-a venit şi mie rândul să-mi construiesc o casă. Evoluţia societăţii mi-a uşurat munca. Am cumpărat-o. Firesc, aşa cum au făcut-o toţi cei ca mine, cu credit la bancă (CEC), dar cu aceeaşi dragoste, mândrie şi îndărătnicire a părinţilor şi bunicilor mei. Tuturor ne-a fost greu, dar am reuşit cu acea încăpăţânare benefică şi pozitivă a muncii cinstite. Acasă pentru mine a reprezentat locul idealurilor mele, refugiul atât de necesar în momentele de cumpănă, oamenii dragi şi locul în care eşti totdeauna bine venit. Am încercat să înţeleg o persoană obligată să lucreze departe de ţară. Idealurile, dragostea şi visurile le poţi realiza oriunde pe glob. Viaţa mi-a permis să călătoresc destul de mult, aproximativ în majoritatea locurilor cu încărcătură istorică din ţara mea. Nu vă pot împărtăşi sentimentele care m-au încercat atunci când am călcat cu picioarele Valea Neajlovului de la Călugăreni sau Valea Bârladului de la Vaslui, Cetatea Devei sau Sarmisegetuza. Păşeam cu o smerenie tipică omului care atinge locuri sfinte. Oboseala dispărea şi mă încărcam cu o energie nebănuită. Şi atunci am înţeles că „Acasă” nu este un cuvânt atât de simplu, ci un concept de viaţă extrem de complex. Conceptul „Acasă” este locul unde te-ai născut, ai trait şi ai cunoscut primele bucurii, realizări şi rezultate din viaţa ta. Acum pot înţelege mult mai profund conceptul de „Acasă”. Am pierdut toate locurile dragi fie din cauze care nu au depins de mine, fie din cauza faptului că după ani de căsnicie, locul pe care mi-l făurisem împreună cu soţia mea, devenise nul, lipsit de sentiment, un loc în care nu mă mai simţeam dorit. Şi am înţeles că „Acasă” reprezintă ceva care ţine de „Eul” tău interior, ceva care te reprezintă, în care ai amintiri, în care ai acel sentiment de supremă linişte sufletească, intimitatea de a-ţi putea spune rugăciunea spre singura cale demnă de urmat în ce ai de înfăptuit. Viaţa mi-a rezervat un spaţiu în care să locuiesc. Nu este al meu. Pentru că nu deţin acte. Sunt tolerat prin grija unor oameni cu inimă mare. Am adunat în acest loc o parte din viaţa mea, idealurile şi visele. Oare îl pot numi acasă? Mai pot eu pune această întrebare, ce reprezintă conceptul de „Acasă”, colegilor mei PAFA (persoane adulte fără adăpost)?

Prietenii mei

de Boschetarul Român

 

„Fiind băiet păduri cutreieram.” Departe de mine gândul de a vă recita Eminescu. Dar ca şi marele poet urcam ades cărarea împădurită către stână. Bunicul mă trimisese în acea vară după cofa de brânză de la cele zece oi pe care le avea în grija ciobanilor. Îmi plăcea răcoarea frumos mirositoare a pădurii de brad de pe dealul care găzduia stâna.

În vara acea am cunoscut un prieten diferit de ceilalţi. Bunicul avea o bivoliţă neagră ca tăciunele pe care o crescuse de mică. Era foarte ataşat de ea şi nu lăsa pe nimeni să o îngrijească. Crescuse şi împrumutase caracterul lui tenace şi încăpăţânat. O adăpau seara când venea cu celelalte animale şi o vegheau în ieslea pregătită pentru seară numai în prezenţa lui. Abia reuşeam să-i cuprind grumazul cu braţele. Avea o privire rece şi coarne groase arcuite care-mi inspirau teamă. Se juca cu mine. În fiecare seară după ce o legau mă prindea cu corpul de peretele de lemn al ieslei, simţindu-mă prizonier preţ de câteva minute. Nu-mi făcea rău. Nu se lăsa cu toată greutatea, ci doar atât cât să-mi simtă căldura. Bunicul râdea şi, parcă întorcând capul, şi ea râdea. O chema Mişca. Într-o zi nu a mai plecat cu celelalte animale la păscut. Era gestantă şi urma să aibă viţel. Bunicul m-a chemat să o duc eu, pentru că el nu se simţea bine în acea zi. Mi-a spus locul unde o ducea el. Era un loc de vis la confluenţa celor două râuri de munte din spatele Morii. Un triunghi bogat în trifoi şi iarbă tocmai bun pentru Mişca. I-am spus că mă tem să nu o pierd pentru că nu era obişnuită cu mine. M-a liniştit şi mi-a promis că va vorbi el cu ea. Şi am plecat a doua zi dis de dimineaţă eu şi Mişca acolo unde ne spusese Bunicul. Mergea greoi în urma mea călcând apăsat şi ferm ca omul gospodar de la munte. Am trecut vadul prin apa rece de munte şi am ajuns în locul spus de Bunicul. Am legat-o cu un ciot de lemn de lanţul lung în aşa fel încât să nu se îndepărteze foarte mult de mine şi să poată paşte în voie. M-am tolănit în iarba grasă îmbătat de mirosul florilor şi de roua dimineţii. Pe la amiază am văzut spre miază noapte un nor negru care se ridica pe cer. Nu cunoşteam furtunile de la munte şi nici violenţa lor. Mişca a devenit neliniştită, încerca să-mi spună ceva. Nu i-am dat atenţie. Mai doream să mai stau puţin. Şi-a înclinat capul împingându-mă cu coarnele spre vadul care-l trecusem dimineaţa. Apa crescuse şi curentul era mult mai puternic. M-a protejat cu corpul ei masiv punându-se între mine şi curentul apei. Ploaia ne prinse pe drum spre casă. Când am zărit printer negură casa noastră, bunicul ne aştepta în poartă. Înainte să intre pe poartă, Mişca şi-a aşezat botul mare şi umed în palmele bunicului cu o tandreţe şi dragoste contrară înfăţişării ei. De atunci Mişca mi-a fost o altfel de prietenă. Am legat-o la locul ei în grajd şi m-a prins iar cu corpul de peretele de lemn. Am privit-o în ochii ei reci şi am fost convins că râde. Din ziua aceea o lecţie: aspectul fizic nu are nimic de a face cu sensibilitatea, tandreţea şi nobleţea sentimentelor. Din seara aceea ne-am jucat şi ne-am bucurat împreună.

 

Numărul 2, iunie 2011

Geneza

de Zorba

Privesc în jur, cu neștiință,

Cât de frumos e alcătuit

Tot ce prin Domnul a luat ființă

În zilele când a trudit.

Din rocă seacă, ancestrală,

Grădini de rai a închipuit.

Si pentru om, prin osteneală,

Pământul, El a zămislit.

Și bulgăre pentru căldură

Pe cer a vrut și a pus Soare

I-a spus să dea lumină pură

Căci sfântă viață va apare.

A pus și pomi și floare a pus

Și undă a făcut să curgă,

Din răsărit până-n apus,

Pe sfânta rocă demiurgă.

A pus și lupi și căprioare

Să mișune în codrul des,

Din muntele ce-n zări apare

Și se coboară pân’ la șes.

A făcut marea și oceanul,

Albastre râuri să primească.

Balena, linul, ca și cleanul

Și mii de specii să înfrățească.

Și pasărea ce zboară cerul,

Senin azur de necuprins,

Adună în pene curcubeul

Cu dor de viață neînvins.

Dar și jivine, târâtoare,

Cu gând viclean, pe sub frunziș,

În văgăună de răcoare,

S-adune pradă pe furiș.

Și ca să fie curăție

A născocit păduchi și puric

Să soarbă sânge, APĂ VIE,

De nu-s distruși în întuneric.

Din fir de praf, bătut de vânt,

Un pic mai mare ca atomul,

A plăsmuit boț de lut sfânt

Și-a trimes DUH… să facă OMUL.

Și peste tot stăpân pe prag,

Veghind să-și împlinească dorul,

A lăsat tot ce-i e mai drag,

A săvârșit minunea: OMUL.

Zidul

de Boschetarul Român

Ce oare ne poate determina în imaginar să ridicăm ziduri? Poate simpla dorință de a ne proteja de tot ceea ce ne este incompatibil. Poate simpla dorință de intimitate. Când vedem atâta răutate, când suntem răniți sau jigniți, ne refugiem în spatele unui zid al indiferenței, al spiritualității. Atunci ne trezim că între noi și cei dragi a apărut un zid, unul de gheață, ridicat de doi amici foarte buni: Minciuna și gelozia. Minciuna se poate asimila foarte ușor cu Adevărul. În momentul în care poți spune Adevărul brutal, direct, pe față, ești foarte ușor declarat mincinos, deoarece persoana cu care porți dialogul nu poate concepe ideea că spui adevărul. Ea consideră că glumești. Cine credeți că ar accepta pe față ideea că este înșelat? Cum, tocmai el? Nu poate fi adevărat; dar este. Până realizezi acest lucru, zidul este ridicat, consolidat și impenetrabil. Oameni au fost nevoiți să-și petreacă anii în temnițele comuniste şi și-au clădit între zidurile arestului un altfel de zid: al credinței și culturii. Un zid în zid. Zidurile au reprezentat fortărețe, întărituri cu metereze și creneluri apărate de eroi. De fiecare dată, ei au fost în fața cât și în spatele zidurilor. Însă în clipa când zidurile sunt învinse, eroii unde sunt? Există și ei: în interiorul celui care a ridicat zidul. Credința adevărată este singura care nu creează ziduri; și liberul arbitru. Crezi sau nu crezi. Opace, transparente, groase sau fine, din oțel sau cărămidă, zidurile delimitează, separă. Poate spune cineva de care parte a zidului se află elementul negativ? Depinde de partea din care privești.

Numărul 3, iulie 2011

Concluzii

de (CO)2

Ce lucru complicat e viața

Când ai pierdut un punct de sprijin

Altfel aștepți să vină dimineața

Iar amurgul n-apare deloc blajin.

Toți și toate ți se par banale

Fără de rost, cu tristețe și amar

Toți și toate nu-ți par deloc reale

Și crezi că te găsești într-un BAZAR.

Unde toate ți se oferă

Dar tu nimic nu poți să cumperi

Căci miza-ți pare efemeră

Și nici nu poți, măcar, să te mai superi.

E cumplit să te ridici, să te urnești

S-ajungi măcar de unde ai plecat

Mereu te împiedici și te lovești

Iar monitoru-ți scrie: AI CLACAT!

Și totuși, te îndrepți mereu

spre NICĂIERI

Ca PAFA cel vestit, mai zis și

BOSCHETAR

Ajungi să crezi… că mâine este ieri

Trezindu-te apoi, visezi iar, în zadar.

Ce lucru complicat e VIAȚA

Când traiul ți se pare inutil

Să mai vină, oare, dimineața?

Să mai iau diseară, scobutil?

Numărul 4, august 2011

Durere

de Zorba

Ca o himeră m-ai cuprins, durere

Sub lanțul tău granitul se sfărâmă

Tot ce-i frumos clădit pe lume, piere

Iar visul făurit mi se dărâmă.

Ce ai în tine, de faci omul

Să sufere fără odihnă?

Îi dai nopți lungi, dar îi iei somnul

Și îi macini sufletul în tihnă.

Din întuneric ești venită

Și te strecori în orice suflet

Să-l asuprești nestingherită

Cu chip senin și plin de zâmbet.

Urâtă ești de crăpi oglindă

Pe lac din codrul secular

Și fiarele fug să se ascundă

Să nu pătrunzi al lor hotar.

Si cauți inimă plăpândă

Să o frămânți, să-i sângeri rană,

Iar de n-o afli, stai la pândă

Căci lacrima ți-e dulce hrană.

Cauți o pată de rugină,

Iar de-o găsești, o faci mai mare.

În fier curat prinzi rădăcină

Și îl străpungi fără scăpare.

Cu fierul roșu în carne vie,

Te joci și râzi și timpul trece.

Te înfiori de bucurie,

Iar fieru-l scoți doar când e rece.

Te crezi stăpână și ești tare,

Căci urâțenia îți dă putere.

Dar nu mă frângi, căci am răbdare

Aleasă armă ce nu piere.

Cu pas încet dar hotărât,

Și cu voință de granit

Calc peste tot, de este urât,

Și te alung în infinit.

Ca o himeră m-ai cuprins, durere,

Și lanțul tău, pe umăr greu apasă.

Dar cât timp crezul îmi va da putere

Vei fi în fața mea…neputincioasă

 

Cine sunt eu/noi?

de Boschetarul Român

Sunt un om ca oricare, cu bune și cu rele. Aș putea să mă defines ca un om obișnuit, prematur îmbătrânit de loviturile inerente ale vieții. Un om care și-a iubit semenii și care a crezut în ei. Un om care nu a conceput ideea că cineva aflat în necaz nu trebuie ajutat. Am făcut-o pur și simplu, fără a căuta vreun folos de orice fel. Am încercat să-l ajut, cu un sfat, cu o vorbă bună, cu experiența mea de viață și cu toate mijloacele mele de acțiune. Nu am făcut diferențe între semenii mei și nu i-am judecat. Am încercat să fiu obiectiv, detașat și să-i arăt lucrurile greșite, nu ca o dojană, ci ca o modalitate de îndreptare, spre a-l determina să nu insiste în greșeală. Am fost rănit, jignit de foarte mulți colegi. Nu oricine are puterea de a accepta judecata altora. Este dificil să accepți că altcineva are dreptate. De obicei, credem greșit că suntem deținătorii adevărului absolut, iar în momentul când altcineva ne determină să aflăm că nu este așa, suntem tentați să negăm. Câteodată o facem violent, verbal sau fizic, conform educației primite. Am încercat să înțeleg toate tipurile de suferință, fizică sau mentală, încercând să nu râd de unele dizabilități ale unor colegi. Am descoperit printre PAFA și colegi care n-au știut să viseze, care n-au putut spune cu umor unele lucruri dureroase, care provocați, pot argumenta științific multe problem universale. Acești oameni merită o șansă! Merită să-și redobândească acel sentiment că încă pot fi utili, că nu sunt marginalizați. Că mai pot fi utili!

Nu poţi cunoaște un om decât dacă îl provoci la discuție. Veți avea surprize plăcute sau neplăcute. Unii sunt înrăiți de încercările vieții, alții sunt împăcați cu condiția în care se găsesc. Unii sunt violenți sau impertinenți, în speranța că așa vor fi stăpâni pe situație, alții interesați cu o profundă competență în problemele sociale. Alții, pur și simplu, vizionari, cu acel concept de libertate veșnic tânăr, al generației Flower Power, din care fac și eu parte. Veți mai găsi printre noi acei încăpățânați ai pacifismului și ai libertății adevărate, nebuni frumoși care mai păstrează ceva din Don Quijote. Acest lucru mi-a oferit acel sentiment că nimic, niciodată nu este iremediabil pierdut; că aparenta linie de sosire nu este decât un nou început, o nouă direcție, o nouă șansă. Totul este să ai puterea să vrei și să-ți dorești să pornești spre acel nou drum. Faptul că avem posibilitatea să mai spunem ce gândim, să mai desenăm o caricature, să dăm sfaturi ori poezii, este un mare privilegiu oferit de către cei care au grijă de destinele noastre. Trebuie să avem tăria de a ne ridica la înălțimea acestei șanse. Timid, modest, cu erori mai mari sau mai mici, să ne achităm de această sarcină – de a vorbi despre noi. Dacă am reușit sau nu, vom afla. Acest ziar (Gazeta Străzii) mi-a dat posibilitatea să prezint cu alte cuvinte și valențe, lucruri pe care le vedem pe stradă și nu ne fac plăcere. Nu m-am dorit un purtător de cuvânt al PAFA, din decența de a nu avea dreptul să judec moralitatea sau drama care i-a determinat să ajungă într-o astfel de postură. Am încercat să prezint lucrurile din punctul meu de vedere, cu mijloacele proprii de exprimare, poate mai potrivite decât ale altora. Dacă am reușit sau nu, veți hotărî dumneavoastră, cititorii.

Am avut șansa să vin pe lume într-o familie de oameni de artă: tatăl meu, muzician amator, baritone în corul bisericii, iar mama soprană în același cor. Părinții mei erau oameni de cultură; fratele tatei – bariton la opera din Brașov. Ceilalți doi unchi ai mei pictori, elevi ai marelui Grigorescu: unul portretist, celălalt peisagist. Vărul meu mai mic, pianist la Opera din Timișoara. Eu? Artist, având câte puțin de la toți. Nu mă consider un intelectual, ci pur și simplu un om de cultură. Nu agricolă! Mi-a plăcut să citesc, să studiez. Mă văd și acum ”băiat fiind”, cum cutreieram pădurile în satul copilăriei mele. Un copil cu ochii mari serbând frumosul din tot ce mă înconjoară. L-am iubit pe Eminescu; nu se putea altfel. Am crescut într-un idealism adevărat, nu utopic; fiecare om își poate aduce aportul la bunăstarea alor săi și a țării. Mi-am iubit și îmi iubesc țara, locul în care m-am născut, unde am crescut și unde m-am format ca om. De aceea, nu am părăsit-o niciodată. Am crezut cu încăpățânare că fiecare, poate într-un efort colectiv, să schimbe în bine lucrurile. Poate unii mă consideră socialist. Nu știu! Poate au dreptate. Dar ce este rău în a fi convins că poți schimba în bine unele lucruri care merg prost? Dreptul legal la muncă, e greșit? Deloc, deși este un slogan comunist. Performanță în domeniul de activitate și profesionalism într-o economie liberă, slogan democrat liberal? Aș, tot comunist. Cel puțin așa am perceput eu. Așa am fost învățat de către dascălii mei. Ce am devenit? Un PAFA (persoană adultă fără adăpost). De ce? Pentru simplu motiv că s-au cernut valorile umane și nu în bine. România mea are alt sistem de valori decât țările din UE. Societatea se aseamănă cu un vagon de tren în care navetiștii se înghesuie care mai de care să urce primul. Cei care au locuri în stânga se urcă prin dreapta și invers. De aici se naște o viermuială și o șerpuială specific nouă. De obicei, cel menit să facă ordine este călcat în picioare. Deşuetul,  tragicul, păruiala, hoția și bălăcăreala pe toate canalele TV reprezintă modele pentru tinerii noștri. Iertați-mă că vă întreb: nu era mai bine cu 2 ore de program TV? Poate de aceea, eu și alții ca mine, nu ne putem găsi locul în societate. Însă nu uitați: suntem generația lui Pink Floyd. Încă mai reușim să spargem ”Zidul”. Totul este să mai putem avea o șansă. Pentru mine, aceasta a apărut: voi putea să văd din nou (am cataractă la ambii ochi). Nu datorită Statului pentru care am muncit 30 de ani și de la care m-aș fi așteptat la ajutor. Ci din partea unei organizații în care mai există oameni cu suflet, tineri și frumoși sufletește, așa cum eram și eu la vârsta lor. Să dea Dumnezeu să ne vedem și altfel. Până atunci urați-mi noroc. Voi avea din plin nevoie de el.

Numărul 5, octombrie 2011

 

Un simplu gând

de (CO)2

 

Într-un sfârșit de vară,

Într-o zi de miercuri,

La o firmă oarecare,

Sosi un om cu treburi.

Ce-și căuta serviciu, adică,

Fiind cam sărac și oropsit

Precum un rege ce abdică

Și e de toți și toate, părăsit.

Întrebând, din om în om,

Ajunge-n fața lui nea Petre

Un maistru nițel cam bonom.

Temându-se că-i dă cu pietre

Spuse totuși, cu disperare:

”Eu vreau, de se poate, să muncesc!

Căci, nu am de mâncare

Și aș dori… să mai trăiesc.”

Maistrul, luat cam prea direct,

Zise rapid: ”Nu eu! Vorbește cu omul.”

Privind spre cineva, discret

Era de fapt, chiar inginerul.

Neputând da înapoi,

Cu o ultimă sforțare

Împins de griji și de nevoi

Omul își repetă a sa rugare.

Inginerul, creț și cu mustață

Simpatic, de altfel, dar mai sever

Trecut și el, destul prin viață

Văzu că omul nu-i prea prosper.

Și îi grăi așa: ”Aici e greu,

Se cară, se ridică saci și greutăți

Se muncește-n draci, mereu,

Iar tu, nu pari să ai calități.

Crezi că reziști? Faci față?”

Omul nostru, deloc descumpănit

Afirmă că încearcă, plin de viață.

…Uitând cât era el de nefericit.

”În fine! Să te vadă șeful!

Deși pe mine nu mă deranjează.

De nu mă înșel cu auzul,

Se pare că nu se mai angajează.”

Cu inima pitică, ca de purece,

Dar și cu o vagă speranță

A insistat, cu sufletul cam rece.

Și iată, joi, mai prinde viață!

L-a văzut Șeful, care, direct,

Fără vreo altă vorbă, zise:

”Începi mâine, de probă. Fii atent!

O lună, două, doar.” Și se duse.

Încet, încet, a trecut un an deja

Omul nostru-i vechi acum.

Și-a regăsit din nou liniștea,

Căci nu mai e chiar singur pe drum.

Muncește, respectă și e respectat

Străduindu-se, cu umilele-i puteri

Și speră că-n viitorul depărtat

Va mai scăpa de-ale vieții mari dureri.

El n-ar dori să supere pe nimeni

Să nu aibă nimeni ce-i reproșa.

Și la oricine și pretutindeni

Să lase loc de ”Bună ziua!”

Aici se simte și el de folos

Aici simte căldură și prietenie

Aici mai poate fii bucuros

C-a fost tratat cu omenie.

Asta simte, asta a scris.

Sper că nu v-a plictisit

Cu al său micuț vis,

Omul nostru cel regăsit.

Sunt cuvinte simple

Ale unui om de rând.

Nu sunt fraze ample

E doar …un simplu gând.

PS: Vă mulțumesc că existați

Anunțuri și mesaje PAFA

de (CO)2

 

OFER situație PAFA. Solicit deplină încredere,

totală seriozitate, multă,

multă, multă bunăvoință și dacă se poate…

puțină toleranță!”

DONEZ nesiguranță deplină,

Contra stabilitate eternă!

Posed… neliniște senină

Doresc… afecțiune maternă!

CAUT om să priceapă,

Cum doresc eu, concret

Să trăiesc cu pâine și apă

Să visez… cât mai decent!

PIERDUT situație comodă,

Din neatenție și bunătate.

Găsitorului, ofertă concretă:

Milioane urări… de sănătate!

CEDEZ un destin maltratat,

Chiar și de mine, cândva

Caut mereu, neîncetat

Să-l mai pot drege cumva.

Numărul 6, noiembrie 2011

 

Autodenunț

de (CO)2

 

Pierdut mic dejun, prânz, cină şi… câine,

Familie, prieteni, chiar şi …”un tren”

Spre siguranţa zilei de mâine.

Pierdut sunt precum un viran teren.

Cedez un destin maltratat,

Chiar şi de mine, cândva.

Caut asiduu, neîncetat,

Să-l mai pot repara, cumva.

Poate suna, ca un anunţ

În niciun caz matrimonial.

Dar poate fi un autodenunț.

Am dat … faliment social.

Pierdut casă, masă şi tot ce-am avut!

Pierdut viaţa-n doi; ce-avea un rost!

Pierdut crezul în care am crezut!

Pierdut ani în șir. Ce prost am fost!

Precum un condamnat, azi plătesc

Cu lipsuri, dureri şi umilinţe.

Cu speranţa rănită, nu prea reuşesc

Să obţin vreo cât de mică biruinţă.

Culpa-i a mea, numai a mea!

Nu voi căta alţi responsabili.

Am sperat că viața nu-i grea!

M-am văzut… între respectabili.

Pierdut mic dejun, prânz, cină şi… câine

Familie, prieteni, chiar şi… ”un drum”

Pierdut siguranţa zilei de mâine

Pierdut am ajuns, eu, cel de acum.

În parc

de Romy

Un băiat și o fată

Singuri singurei

Se plimbau odată

Seara pe alei.

Și au mers întruna

Și mereu s-au dus

Până când și luna

Tainic a apus.

Bezna grea ca plumbul

I-a cuprins subit

Au pierdut cărarea

Și s-au rătăcit.

O băncuță mică

Au găsit apoi

Dar prea subțirică

Pentru amândoi.

Că nici pat, nici perne

Ei n-au unde găsi

Cum își vor așterne

Aşa ei vor dormi.

Anunţuri şi mesaje PAFA

de (CO)2

S.O.S

Încă mai pot fi util, dacă doriți!

Dacă nu, așa cum nii se privatizează,

alții se… primitivizează.”

CAUT

în lună și-n stele

Să pot exista liniștit

Să-mi trăiesc visele

Să pot fi nițel …fericit.

CEDEZ
singurătate și tristețe

Contra surâs și armonie

Chiar și puțină tandrețe

Însoțite, firesc, de omenie.

DORESC

o cană cu lapte în zori

La prânz, pâine cu sare și ceapă.

Cina poate lipsi uneori

Eventual, mai merge și…apă.

CA FRUNZA

astăzi, sunt

În bătaia vântului.

Până cade la pământ

Zboară lin, haihui.

Șomaj

de (CO)2

 

Într-o dimineaţă de vară, toridă,

Cu ciripit de vrăbii, cu zgomot de maşini,

Ne-au adunat pe toţi, ca la coridă,

Cu şefu-n centru, iar noi dispuşi pe mărimi.

S-aude clar al şefului glas sobru:

„- Ne pare rău, dar criza ne doboară!

Vă dăm şomaj!” Ne zice-n faţă oblu,

Dăruindu-ne de fapt o criză financiară.

… Iar drumuri, vorbe, interviuri, telefoane,

Iar aşteptări deşarte şi mii de umilinţe,

Iar scări urcate, pe jos, cu liftul, iar interfoane…

De ce? Ca să trăim, de fapt, ca ființe!

De-om reuşi sau nu, vreodată, să mai trăim,

Doar bunul DUMNEZEU poate să știe!

Sigur e doar un lucru: că ne mai rărim

PÂNĂ VOM ŞTI, CE VA FI SĂ FIE!

 

Numărul 7, decembrie 2011

 

Un loc nedorit

de (CO)2

 

”Ofer” un loc sub soare

Cu vânt, ploi, frig și ger

Expus permanent la boli și foame

Cine-l dorește? Rămâne…un mister.

Îl ”ofer” spun, doar ca să-l pierd

Să-l uit, căci e trist și mizer

Să-l arunc ca pe un vechi pled

Nu vreau decât alt loc, mai prosper.

Doresc să plec în excursii

La munte, la mare, pe glob

Să nu mai am deloc repulsii

Nu să exist ca un ciclop.

Vreau să mă bucur de viață

Să am liniștea zilei de mâine

Să privesc ghioceii cum se dezgheață

Nu să trăiesc ca un câine.

Dar timpul trece necruțător

Lăsând răni în suflet. Ca un mixer

Mestecă, freacă, neiertător

Trecut, prezent și mister.

Iată de ce sunt nerăbdător

Să ”ofer” acel loc, oarecare

Nu-l mai vreau la purtător

Și sigur să fiu că ….. DISPARE!

Aș vrea

de (CO)2

Aș vrea, în orice dimineață

Să privesc la fereastră

Cum se ridică ceața

Să ud hortensia din glastră.

Aș vrea, în fiecare dimineață

Să-mi ud mușcata din fereastră

Să ascult cum se ridică ceața

Să mă cuprindă zarea albastră.

Aș vrea, ca mereu dimineața

Să ud și frezia din fereastră

Să privesc cum se ridică ceața

Și cum apare zarea albastră

Mi-aș dori ca dimineața

La fereastră să privesc

Cum se risipește ceața

Și toate florile înfloresc.

Nu am nicio obsesie

Și nici n-am rămas…blocat

Este o simplă impresie

Când am sufletul….împăcat.

Florile, ceața și zarea

Mie îmi aduc armonie

Aduc pacea și chemarea

Spre Bine, spre Omenie.

Risipa

de Fina

 

Am risipit un gând

Și plâng de ciudă

L-am rătăcit prin mine

Într-o clipă în care încercam

Alene, să-l strecor prin gene.

M-am speriat de așa risipă!

Atât a fost!

Doar o clipă.

Și l-am pierdut

Neștiută…

Ei, a fost un gând.

Numărul 8, februarie 2012

Gara

de Boschetarul Român

Ce semnificație poate avea acest cuvânt? Un loc ca oricare altul, în care beneficiezi de un serviciu de transport. O poartă de plecare sau de sosire. Ce mai reprezintă însă? Un loc al năzuințelor, al speranțelor și al unor idealuri.

Sensul din care privești ”Gara” are însemnătatea lui. Dacă pleci, atunci mai ai o șansă. Speranțele și idealurile sunt viabile, posibile, ca un nou început. Dacă sosești, este momentul adevărului, ca în matematică, atunci când tragi linie și aduni. Ai încheiat o etapă, ai realizat sau ai pierdut ceva. Când sosești în Gară, înseamnă că te întorci acolo de unde ai plecat. Cu bucurii ce abia aștepți să le împărtășești cu cineva sau cu tristeți pe care dorești să le uiți cât mai rapid.

Gara este un punct de plecare dar este și unul terminus. Poate fi și o etapă pasageră sau pur și simplu o stație ca oricare alta din drumul tău.

Acest cuvânt mai reprezintă și un loc puțin diferit. Pentru unii mai visători, un excepțional spațiu terapeutic: stai pur și simplu și privești călătorii. Ați încercat vreodată acest exercițiu? Grăbiți, nepăsători, preocupați, poartă în suflet acele sentimente de care vă vorbeam în rândurile de mai sus. Călători care licitează cu destinul un drum. De obicei, cei mai mulți și-l doresc numai dus. Nimeni nu pleacă de bine, cu excepția celor care pleacă în concediu sau excursie. Aceștia sunt de neconfundat: tineri, veseli, plini de viață, cu acel aer nonșalant al lipsei grijii zilei de mâine. Nu voi vorbi despre aceștia.

Gara este martora tuturor destinelor spulberate sau nu. Este locul viu, permanent în mișcare, în care viața palpită neîncetat. Este locul ideal pentru toți cei care mai așteaptă ceva sau pe cineva, locul întâlnirilor neplanificate, locul prieteniilor câteodată ideale.

Privesc un călător. Aparent nu se deosebește de ceilalți. Îngândurat, atent, pare să caute ceva. Îmi dau seama imediat: este o PAFA (persoană adultă fără adăpost). Caută un loc pentru noapte. Un vagon abia sosit din călătorie, încălzit, îi poate asigura minimum de confort. O sticlă pe jumătate golită, o țigară neterminată și stinsă în grabă sau un sandwich neînceput care să-i potolească foamea.

El, PAFA, din ce perspectivă privește Gara? Dinspre Sosire sau dinspre Plecare? Care este povestea acestui om? Una tristă, în orice caz. Oare acest om mai are puterea să vadă în Gară, un nou început? Se urcă în vagon. Garnitura se pune în mișcare încet, către triaj. Acest om nu mai este o PAFA; cel puțin pentru noaptea aceasta are un adăpost. Și, sigur ceva de consumat. Ce bună ar fi o cafea. Cu puțin efort și niciodată nelipsit de șansă, o vei găsi.

Eu am reușit să mi-o cumpăr. Am redevenit un potențial călător. Perioada în care și eu pierdeam orele prin gară, în căutarea țigărilor mele, a trecut. A fost doar o etapă, neplăcută, dar a fost. Și nu o pot uita. Acum mai stau pe o bancă, pe un peron, privind cu detașare forfota plecărilor și sosirilor. Mă liniștește. Acest ”exercițiu” îmi permite să evadez din cotidian. Mă văd așezat la geamul unui compartiment și-mi imaginez toate locurile frumoase prin care am călătorit în delegațiile pe care serviciul m-a obligat să le fac. De aceea iubesc Gara.

Sper, cât de curând, să mai pot face călătorii. Adevărate, de data aceasta. Pentru că doresc să mai văd locurile frumoase din copilărie. Și nu vă mint. Aștept în fiecare tren sosit în Gară din cele mai frumoase și îndepărtate colțuri ale lumii să coboare și cea pe care mi-o doresc alături. Știu că va veni. Când? Nu o pot spune. Poate că, de acolo de unde vine ea, nu există Gări sau Trenuri. Eu totuși o aștept. Cu fiecare semnal sonor, cu fiecare anunț ușor nazal: ”Trenul accelerat….din direcția…sosește-n stație la linia Una.”

A căzut o frunză în calea mea

de Violeta L.

A căzut o frunză în calea mea

Mi-a trimis-o gândul tău nebun

În speranța că voi fi doar a ta

Tu, visul meu, ce te-ai făcut acum scrum.

Lumina cerească cade asupra mea

Și toată vina e numai a mea

Că te vreau și totuși te refuz

Cu buze dulci, cuvintele ți le gust.

Fii privighetoarea mea la geam în zori

Fă-mi cărări de rouă până-n câmpia cu flori

Maci să-mi dărui de ziua mea, iubite

Sărută-mă cu buze tremurânde.

Gând aiurea

de Violeta L.

 

Scriu despre toate și totuși despre nimic

Încerc marea cu degetul cel mic

Păsările în înaltul cerului, zboară alene

Vântul mă bate pe obraz și piere.

Cu tine, speranța are culoarea tot mai verde

Un gând mă ucide și totuși mă fierbe

Zâmbesc în colțul gurii cu un zâmbet, care

Mă duce departe, în alte zâmbete, numărând milioane.

Toamna zboară acum spre mine

O întâlnire care mă înfioară până-n vene

Mă plimb pe străzile vieții împreună cu tine

Și totuși mă pierd în a ei mulțime.