de Marius Bogdan Tudor

„Nu pot să mai stau, că tre’ s-ajung acasă.” „Acasă unde?” „Acasă unde?” nu e doar o întrebare pentru ultimele 20 de luni, din iulie 2013, de când fac naveta Ploiești-București și mă rog de prieteni, mai noi sau mai vechi, să mă primească la ei câte 2-3 zile pe săptămână. „Acasă unde?” e o întrebare pentru ultimii 11 ani, aproape, din toamna lui 2004, când am aflat că am intrat la facultate în București.

Am început să alerg după chirie în septembrie 2004. În iulie intrasem la secția Engleză-Franceză a Facultății de Litere de la Universitatea de Petrol și Gaze (știu, sună cam ca Virginia Woolf la o petrecere a burlacilor), dar cum mă primiseră și la Limbi Străine în București, la Engleză-Neerlandeză, mi-am permis să aleg, totuși, să nu fac facultatea la 5 minute de casă. Varianta cămin a fost exclusă repede din calcule, pentru că 1) intrasem ultimul la buget. Câștigasem dreptul de a nu plăti pentru instruirea mea superioară. Ca s-o și pot urma, aveam de ales între „descurcă-te cum poți” și „ce-o vrea Dumnezeu.” Și 2), ai mei își permiteau atunci o chirie în combinația „apartament 2 camere cu coleg inclus”, în jurul a 175-200 de euro, împărțiți pe din două. Mai ieftin de-atât, oficial, era doar Ferentariul.

Am făcut naveta o lună jumate, în fiecare zi, până să dăm peste o fărâmă de noroc (în situațiile de genul ăsta, totul e loterie; în principiu, dacă nu găsești un proprietar căruia să-i fie un pic jenă să strice relația cu familia doar ca să te jecmănească pe tine, ai cam pus-o). După umblat degeaba prin Vitan și Sălăjan, viitorul coleg de casă a aflat, prin legături obscure de familie, că există un domn și o doamnă care vor să-și închirieze apartamentul cu 2 camere din Crângași (Podul Grant, intersecția cu Ceahlău). Pe 150 de dolari. Mobilat FOARTE clasic și dotat cu propria colonie de gândaci, e adevărat, dar totuși, avem 19 ani, suntem la Podul Grant într-un București care abia începe, timid, să înțeleagă ce-i aia trafic, și plătim 75 de coco de căciulă. Hai Rapid, zic.

Am stat toată facultatea în apartamentul ăla (4 ani fără o vară). A fost primul acasă „ne-acasă.” La primul gândac găsit în punga de alune, am fost surprins și scârbit. La al doilea, frustrat. La al treilea, eram deja ”hai, bine, ia și tu, că știu că vă plac astea decojite.” Până în aprilie 2015, când am adus un televizor Sport, alb-negru, fabricație 1991, avusesem doar casetofonul Panasonic al lui taică-miu, fabricație, desigur, tot 1991. Pe colegul nu-l interesa prea mult, că statea de regulă pe la gagică-sa. Cablu luam de la vecini, net n-am avut niciodată. Mergeam des acasă la Ploiești, că era aproape, și aveam acolo.

Proprietarii aveau sănătosul obicei de a face „vizite de lucru” inopinate. Ca să vadă ce mai facem. Pentru că se cam suprapuneau cu momentele în care venea prietena colegului pe la noi, colegul nu reacționa foarte kosher, motiv pentru care ne-a crescut chiria de vreo 2 ori. Ar fi crescut oricum, dar poate mai lejer, nu știu.

Al doilea, și-al treilea acasă „ne-acasă”

În 2008, la apogeul bulei imobiliare, oamenii au vândut apartamentul vecinilor de la care luam cablu. Mi-am luat diploma de filolog și m-am îndreptat către primul master și al doilea job de multinațională. O dată cu ele au venit și al doilea și-al treilea acasă „ne-acasă.”

Aveam nevoie de bani și am găsit de lucru mai repede decât mi-am putut găsi de locuit, așa că am stat vreo lună la o prietenă, pe-atunci încă studentă, actualmente oengistă semi-precară cu un suflet mai mare decât salariul, căreia minune!, îi cumpăraseră părinții un apartament cu 2 camere. Era fix lângă stadionul „23 August/Lia Manoliu”, pe atunci în plină demolare/ reconstrucție/ rebranduire. N-aveam nevoie de alarmă, mă trezea natura. Natura buldozerului.

Între timp, trebuia să-mi caut altceva, să nu stau pe capul fetei mai mult decât promisesem. Și am găsit în septembrie, tot prin rude, o garsonieră la Dimitrov, în spatele liceului Iulia Hașdeu. Proprietarul era un fost coleg de școală de-ai unui unchi, acum plecat în Canada, sora lui și soțul ei ocupându-se de garsonieră. 250 de euro era destul de mult, dar aveam salariu bun atunci și am zis că merită, era și spațioasă, la vreo 37 de metri pătrați. Tot mobilată „clasic”, cu gândaci căzând și din frigider la prima vizionare. După ce am renunțat la job și am început cu voluntariate și freelance-uială, oamenii mi-au scăzut treptat din chirie până la 6 milioane la început de 2010, adică aproape au înjumătățit-o. Mai vorbeam cu ei de una, de alta, le spusesem că vreau să ramân la doctorat – el era profesor la liceu, mă înțelegea, dar mă sfătuia să evit învățământul – și mă gândeam „uite, dom’le, ce oameni faini și înțelegători.” Ei oameni răi chiar nu erau, dar după ce s-a întors proprietarul din Canada și am început să-i virez banii direct lui, am aflat că de fapt soră-sa îi spusese că pe 6 milioane a închiriat garsoniera și el suma asta a primit-o lunar de la ea de la bun început. De restul până la 250 de euro își mai rotunjeau veniturile ea și cu soțul. Ei îmi scăzuseră chiria pentru că au aflat că se-ntoarce fratele din Canada și își dă seama că e ceva-n neregulă. Totuși, nu ei erau marii țepari ai pieței imobiliare, nu i-aș condamna, deși am tras nițel pentru chiria aia mare. L-am simțit și îl simt ca pe cel mai acasă loc în care am stat, deși mă duceam la Ploiești cam o dată la 10 zile, că eram la limită cu banii. Aici m-am apucat de fumat și de show-uri umoristice englezești. Aici am primit cel mai mișto cadou de la prietena mea de-atunci, Istoria ideilor politice a lui Olivier Nay, ascunsă într-un ghiozdan de laptop. Aici am avut primul get-together „la mine acasă.”. Aici dormeam cu un teanc de cărți la cap și alte două în șifonier, pentru că n-aveam bibliotecă. Aici aveam prieteni și colegi aproape (asta așa a și rămas). Aici aveam 4 maidanezi de pază în fața blocului care mă întârziau mereu, cerșind răsfățul regulamentar. Aici aveam o șaormerie la colț, pe Mihai Bravu, unde îți puneau și cimbru, și oregano, dacă-i rugai frumos.

Trăiești într-o bulă bibliotecă-școală-cămin

Nu mă așteptam să intru la master la Budapesta în anul ăla, dar așa, timp de un an nu mi-am mai pus problema „ce dracu mănânc mâine?” sau „unde dracu stau luna viitoare?”, și pentru prima oară motivul nu era „McJob la McCorporație,” pentru că făceam ce știam, ce-mi plăcea, și mai aveam și bursă decentă pentru asta. Sigur, treptat îți dai seama că trăiești într-o bulă bibliotecă-școală-cămin, dar lucrurile se mișcă pe repede-înainte și abia ai timp să înțelegi ceva. După ce-am depus teza, m-a încercat același sentiment pe care l-am avut după ce am încheiat prima mea relație serioasă, la 23 de ani. Starea de excepție care îți devenise firească e gata, universul tău din ultimele 10 luni nu va mai exista, dar viața mai durează un pic. Aveam să aplic la doctorat anul următor, în 2013, fără succes, dar până atunci mi-am luat garanția de 200 de euro de la cămin (toți banii pe care-i mai aveam) și m-am dus 2 săptămâni în Serbia/Croația la prietenii care se-ntorseseră și ei „acasă” de la Budapesta. Habar n-aveam unde o să stau și sub ce formă după ce revin și eu efectiv „acasă.”

N-am avut de ales și, ca să pot locui în București m-am întors la corporație, de data asta la alta. Și acum am primit job-ul înainte să găsesc unde și cu cine să stau, așa că, timp de o lună, am poposit într-un apartament al unei prietene din copilărie, la capătul Titanului. Pe lângă cele 9 ore de program, făceam aproape 2 ore pe drum până și de la serviciu. Un coleg care nu mai voia să plătească jumătate din salariu pe chirie plus utilități la o garsonieră mi-a propus să căutăm ceva împreună. Și am găsit, tot prin cineva de la muncă, un apartament de 3 camere în Tineretului, la 1400 de lei împărțiți la 2. Ultimul etaj, foarte drăguț, proprietarii, o familie „de succes”, mutați în Piatra-Neamț, atât de white middle-class încât aveam impresia că vor intra în șoc anafilactic dacă aud o manea. A fost singurul loc în care am avut contract de închiriere (formal, ce-i drept, pe 100 de euro), dar banii îi voiau neapărat prin poștă. După aproape 1 an, colegul n-a mai rezistat (șeful lui nu-l înghițea, cheltuielile nu-i scăzuseră cine știe cât și alte perspective nu prea avea) și s-a întors „acasă” la Buzău. Am plecat și eu, pentru că îmi ajunsese 1 an pe job-ul ăla și strânsesem suficienți bani cât să dedic ceva mai mult timp activităților voluntare, să cumpăr obsesiv cărți și eventual să pregătesc o altă propunere de doctorat. Întrebarea „ce dracu fac cu viața mea?” devenise pentru scurt timp mai relevantă decât „ce dracu mănânc mâine?” sau „unde dracu stau luna viitoare?” Nu ne-au dat niciun leu din garanție înapoi, pentru că au trebuit să „repare” după noi. Tot ceea ce stricasem noi, chipurile, era, de fapt, deja stricat înaintea noastră… Dar nu-ți pică rău 1400 de lei cadou ca să pregătești locul pentru următorii chiriași.

„Unde dracu stau peste 2 zile?”

M-am întors „acasă” la Ploiești și de-atunci sunt pe drum, pentru că, în afară de maică-mea, nu prea mai e nimic și nimeni pentru mine în Ploiești. 2-3 zile pe săptămână în București, cu casa în spate. Pentru că n-aveam un venit constant suficient de mare încât să mă mut din nou cu chirie. „Unde dracu stau luna viitoare?” a devenit „unde dracu stau peste 2 zile?” Inițial, aveam 4-5 prieteni care mă puteau primi la ei. Indiferent cât de apropiat ai fi de cineva, a te simți confortabil/ă, în spațiul tău intim, cu o persoană cu care nu ești obișnuită acolo, nu e ceva de la sine înțeles. Treptat, cercul s-a lărgit și am stat în aproximativ 20 de locuri peste tot prin București. Întotdeauna am de mâncare la mine oriunde m-aș duce, doar că, neavând prieteni prea carnivori, mezelurile mele de drum nu îi încântă. În schimb, ca un iepuraș de Paști, am lăsat cantități semnificative de dulciuri prin toate casele.

Anul trecut, în septembrie, s-a adăugat și Clujul pe itinerariu. Am intrat la doctorat la Teatru. Sună contraintuitiv, dar am dat la Cluj ca să am șanse mai mari la un venit constant (oricât de mic) și să vin în București mai des, chiar definitiv. Am fost de 5 ori la Cluj într-un interval de 6 săptămâni. Stăteam la o prietenă foarte apropiată care mi-a făcut și o dublură de chei. Plecam de obicei din Ploiești, iar la întoarcere veneam în București măcar 2 zile. Pe tren, am auzit câteva povești despre case. O doamnă se ducea la băiatul ei, care fugise din țară în 1999, să găsească de lucru în Occident. După ani de salahorit la negru prin restaurante și baruri în Franța, a ajuns în Anglia, unde a și rămas, și acum o ducea bine, avea o casă și-n Anglia și una lângă Cluj. Altădată, o familie s-a urcat la Blaj pentru Teiuș și s-au așezat în compartimentul în care eu stăteam singur. Se duceau la rude la Teiuș, în Blaj doar munceau și stăteau pe unde apucau. Aveau toți mâinile înnegrite, munciseră la nuci. „Să nu credeți că suntem nespălați, domnu’, asta e de la muncă, de la nuci”, s-a grăbit tatăl să precizeze. Copiii se zbenguiau, cum fac toți copiii, dar conductoarea s-a grăbit să le zică să plece. A părut surprinsă că oamenii aveau bilet. Mi-a zis atunci mie „haideți, domnu’, să stați civilizat.” A părut și mai surprinsă când i-am zis „nu, mulțumesc, îmi place aici” în timp ce mă strâmbam la copii.

De ceva timp, aveam un motiv în plus să vin în București mai des: o fată foarte faină. Dar oricât încercam eu să le fac pe toate, ceva nu era în regulă. Eram epuizat, fizic și psihic, fără bani, irascibil, speriat că nu vedeam vreo stabilitate la orizont, deși chiar voiam asta. În loc să m-apropie de București, cum plănuisem, Clujul m-a depărtat. Am alienat fata, am alienat și prietenii.

Acum am un loc al meu în București și lucrurile încep să se așeze. Nu știu dacă e „acasă” încă, dar știu sigur că măcar e în orașul care trebuie. În anii trecuți glumeam că se ajunge mai repede de la Universitate în Ploiești decât în Drumul Taberei la oră de vârf. Acum mă gândesc că așa o fi, dar taxiul n-o să-ți ia niciodată 10 lei de la Universitate până la Ploiești, cum îți ia până la Favorit. Și nici nu trebuie să stai cu ochii pe ceas și cu casa în spate.

Locuri în care am stat în București la prieteni. Enumerare selectivă: zona Parc Bazilescu, Calea Moșilor (3 locuri), Vitan (3 locuri), zona Caragiale-Maria Rosetti, Vasile Lascăr, Schitu Măgureanu, Baicului-Pantelimon, Piața Sudului, șoseaua Colentina, Militari-Lujerului.