Atelierul de teatru comunitar și Atelierul de educație vizuală (în cadrul cărora s-a produs acest material), asemeni întregului proiect ROMEDIN – Educație pentru dreptate și incluziune socială (http://www.desire-ro.eu/?page_id=904), au rezultat din acțiunile comune din ultimii cinci ani pentru drepturi locative și în particular pentru conștientizarea publică, că marginalizarea socio-teritorială a oamenilor din zona Pata Rât este parte din istoria și prezentul orașului Cluj, și trebuie asumată ca atare de către autorități și alți actori instituționali, precum și de populația urbei.

Colajul de față este ocazie pentru noi toți să reflectăm asupra modului în care reacționăm atunci când „ĂȘTIA NE PUN SĂ FACEM CEVA” (… să părăsim și să demolăm casele noastre … să ne mutăm în afara orașului … să stăm disciplinați în bănci … să desenăm frumos …) – învățăm împreună cum să transformăm în mod creativ elementele sistemelor de putere care impun regulile și normele unei „normalități” represive, și crează diviziuni socio-spațiale între cei „adaptați” (plasați în centru), și cei „ne-integrabili” împinși la periferie.

Mesajele pe care am reușit să le descifrăm de-a lungul celor șase întâlniri avute până acum cu copiii în cadrul Atelierelor, par să fie un amalgam de sentimente și gânduri, în care experiențele traumatizante ale evacuării și/sau a traiului în condiții precare se încearcă a fi depășite prin dorința de a trăi o viață de copil sau de adolescent asemenătoare cu cea a celor care nu sunt nevoiți să treacă prin astfel de experiențe. Fără să banalizăm experiența vieții în Pata Rât și dorința SĂ JUCĂM EVACUAREA, putem spune că acești copii ne-au făcut să înțelegem mai bine provocări întâlnite de noi toți în diversele situații ale vieții: cum acceptăm, vrând-nevrând, să învățăm, să trăim în condiții impuse de alții sau de forțe pe care nu le putem controla, prin capacitatea noastră și a celor din jur de a recrea elementele date ale acestor situații  în aranjamente care să ni se pară cel puțin suportabile, dacă nu chiar și „distractive”; sau cum reușim  să ne imaginăm că  „SCENETA NOASTRĂ POATE SĂ FIE CU FINAL FERICIT„.

[Lolo] Mă gândeam, poate vreți să încercăm azi să facem o scenetă despre prietenie.

[Alin] Eu nu vreau să vorbim despre prietenie. Nici nu am prieteni. Pe el îl am doar. În rest e nașpa, când îți faci un prieten care apoi poate te înșeală.

[Sabina] Să jucăm evacuarea.

[Robert] Dar stăm doar așa și vorbim? De ce nu facem ceva? A fost mai bine când am fost mai mulți, a fost mai distractiv.

[Raul] Astfel noi deja am început să facem sceneta. Asta înseamnă discuția asta. O facem deja. Asta facem acum. Scriem împreună scenariul. Și apoi încercăm să jucăm ceva din el. Vrem să vedem cine vor fi personajele, și cine ce va face.                                                                                                          

[Tabita] Cu o zi înainte ne jucam pe afară, jucam ceva dintr-o telenovelă văzută la televizor cu o seară înainte, și a venit cineva de la primărie să ne spună că a doua zi ne mută. Și ne-am dus și am cumpărat saci, și am început să împachetăm. Nici acum nu mă pot obișnui că sunt acolo.

[Dorin] Eram agent de pază pe atunci, la poliția locală, la primărie. Eu stau în Dallas demult, Dallasul este din 1977. Ne-au trimis în dimineața zilei de 17 decembrie, la ora 6 dimineața, i-am luat prin surprindere pe oameni, lumea încă dormea. Noi agenții de pază plângeam de mila copiilor. Ne-au spus că trebuie să le dăm un pic de timp, și cine nu vroia să iese după asta, trebuia să-l scoatem cu forța. Am fost vreo 100 de persoane, de la primărie, poliție, jandarmerie. Cineva striga numele oamenilor de pe un tabel, și fiecare trebuia să iasă, să își scoată lucrurile, mobila. Au fost niște mașini, și tractoare, și camioane, care îi duceau pe oameni și lucrurile lor în Pata Rât. După ce oamenii au ieșit din case, noi am pus sigil pe ușă, ca să nu mai intre înapoi. Noi, agenții de pază îi plângeam de milă pe copii. Erau copii mici, bătrâni, femei gravide. Era foarte rece. Cu puțin timp după, mi-am dat demisia, nu am mai lucrat ca agent de pază pentru primărie.

[Carol] Ce îmi amintesc eu, atunci aveam 10 ani, jucam fotbal pe câmp, toamna, și am văzut că se construiește ceva sus pe deal. Am văzut apoi că vor fi niște case, dar arătau ca niște vagoane. Atunci m-am gândit că nu va fi bine, că vor veni alți oameni, și vor veni și alți copii, și noi eram obișnuiți doar între noi în Dallas și nu doream să vină și alți copii. Dar acum mi-am făcut prieteni acolo sus. Și acum îmi place mai mult acolo sus între ei, decât jos la noi în Dallas.

La noi s-au tot schimbat. Există când cerința de a face ceva distractiv, când evacuarea. Şi ideea de evacuarea se împarte. Cei care erau în sceneta cu biblioteca, cred că se face „evacuarea” din bibliotecă, şi aceea va fi sceneta lor. Apoi există ideea evacuării din spectacolul celor din Bucureşti – „să facem așa că așa au făcut și cei din București”, şi dup-aia există ideea propriei lor evacuări. Toate planurile, sunt trei evacuări pe care vor să le facă, se intersectează la un moment dat, cu ideea de a face ceva mai distractiv.

Uneori copiii au sentimentul că ar trebui să joace un rol. Pe de altă parte, ideea cu rolul ajută cred mult. De exemplu, când e camera de filmat sunt mult mai atenți, acuma nu aveam camera şi am rugat-o pe Noémi să vină cu aparatul de fotografiat. Zicea şi Leta, şi se vedea în filmulețul cu sceneta ei, că atunci când ne jucăm de-a presa, au ales să joace ca niște persoane intervievate, cum au știut că se face… „ ce s-a întâmplat aici la magazin?” şi răspundeau cum se face la știri. În sensul acesta zic, că conştienţi fiind că sunt priviţi, au altă atitudine, iar noi poate trebuie să integrăm această atitudine, pentru că n-o să putem să facem ceva voyeurist.

Cei care vin la ateliere au chestia asta de a transmite povestea. Cu siguranţă dacă trauma scapă verbalizării, mult din ce spun este ceea ce aud despre povestea lor. Aproape teoretic. Cu un discurs pe care îl împrumută. Poate pentru că de multe ori li se cere să vorbească.  Dar ei au şi ei poveştile lor, care, printr-un ocol, ies la suprafață… (Lorand Maxim)

La ateliere vorbim mult despre evacuare, despre un final fericit și despre cum își petrec timpul acum. Ei propun un scenariu, noi filmăm, montăm și apoi le arătăm rezultatul. Încercăm, astfel, să ajungem la ei. Îi încurajăm în formarea propriului discurs. Ce se mai păstrează dintr-un copil, în momentul în care trăiește în aceeași încăpere cu cei mari, privat de orice intimitate? Ce e în spatele discursului învățat/încasat de la părinți? În spatele responsabilităților de adult pe care le are fiecare acasă, mai există ceva? Da. Cum ajungi la acel ceva? Încercăm să pătrundem, prin discuții, scrieri și exerciții,  dincolo de masca unei maturități impuse de context. Ce e bine, uman și reconfortant e că și ei încearcă, negreșit, să ajungă la noi, dincolo de masca de profesor/salvator/educator/reintegrator.  (Leta Popescu)

În timpul Atelierului de teatru comunitar am găsit împreună cu adolescentele şi adolescenţii câteva momente, ca să povestim despre ateliere şi să transmitem mesaje clujenilor, colegilor din Bucureşti şi Primăriei locale. Iată un colaj rezultat din aceste conversaţii, format din gânduri despre întâlnirile de la Casa Tranzit, experienţe cotidiene de discriminare, evacuare şi locuire, cât şi dorinţe privind viitorul lor, alese împreună cu ele/ei. (Simona Ciotlăuş).

Adina şi Sabina despre atelierele de la Casa Tranzit

[Sabina, 13 ani, modulare] Şi îmi pare bine şi îmi place foarte mult aicea la Casa Tranzit, când te împrieteneşti cu alţi copii… [Adina, 13 ani, Cantonului] pe care nu i-ai văzut în viaţa ta. [Sabina] …şi eu nu mă trag de lângă copiii de aicea, pentru că io îi cunosc de mult şi mie îmi pare bine că pot să învăţ şi de la alţii. [Adina] chiar dacă suntem ţigani nu trebuie să dăm dovadă că suntem… sunt nişte copii care dau dovadă că sunt ţigani şi… cel mai urât lucru. [Sabina] Mie mi-o plăcut că pot să mă comport civilizat cu ei, pot să vorbesc frumos cu ei, nu înjur, nu mă bat sau ceva de genu… m-am împrietenit foarte bine cu ei şi io mă bucur, mie nu-mi place să mă trag de lângă un copil care… [Adina]… da, care… da, deci când vii aicea, ai un pic păru mai creţ, mai negru, mai no… deci unii te ciufulesc, te jigneşte foarte tare…

Mesajul Adinei şi Sabinei către clujeni

[Adina] …ce le-am putea zice? [Sabina] Să fie fericiţi, să aibă o familie… nu bogată, aşa… [Adina] cel mai bogat îi sufletu tău, îi… nu trebe să ai… [Sabina] …apartamente sau vile, piscine, maşini… [Adina] …cum îi blocu de-acolo! [indică spre clădirea unei bănci de pe strada Bariţiu] [Sabina] Le doresc să fie… că eu nu ştiu dacă au trecut prin ce-am trecut noi, eu le doresc fericire şi să… [Adina] Să aibă suflet mai bun! [Sabina] Da!, să nu fie răi. Că românii ştiţi cum sunt, dacă mergem pe stradă “Niii… ţiganca asta! Că uite, îi săracă şi n-are unde să steie!”… şi începe şi zice că românii nu înjură, nu jigneşte, numai ţiganii!…

Mesajul Adinei şi Sabinei către Primăria Municipiului Cluj

[Adina] Să ne deie o casă socială măcar! [Sabina] Să nu mai fie prea multe proiecte… [Adina] Că sunt foarte multe proiecte care nu-s câştigate. Cum se zice, că era vorba că din Partidul Romilor că.. ne mută, că… [Sabina] …că ne duce în Valea Chintăului mai departe că… acuma se fac mai multe proiecte din câte am auzit, o să să facă la noi un parc mai mare ceva de genu… dar eu vreau să mă mute de-acolo! […] [Adina] Măcar de vreo două camere, măcar! Deci da, că ne descurcăm foarte, foarte greu, s-audă şi Primăria municipiului Cluj! [Sabina] Asta ne dorim… [Adina] …nu că ne dorim noi foarte multe, o vilă sau ceva… [Sabina] ….o vilă sau… nu! [Adina] …o cameră socială aşa mai… [Sabina] Două camere şi-o baie, să fie părinţii într-o cameră, noi într-o cameră. Să nu stăm cu ei, să ne culcăm cu ei. Dacă io fac baie, trebe s-o arunc afara pe mama şi pe tata şi pe fratele, ca să pot să fac baie sau dacă mama face baie, trebe să ieşim toţi afară că face baie, chiar dacă-i 12 noapte noi trăbă să ieşim că face baie!

Denisa, Tabita şi Alex, despre sceneta lor („la primărie pentru locuinţă socială”), speranţe şi nesiguranţe privind viitorul

[Denisa, 12 ani, Cantonului] Auziţi, dar într-un final îi dăm casa. [Tabita, 13 ani, locuinţele modulare] Ai observat ăia de la Bucureşti, le-o dat casa?, nu le-o dat!

[Denisa]  Dar poate cĂ sceneta noastră să fie cu final fericit!…

[Tabita] Lasă-mă, Denisa! Lasă-mă Lexus! Io cred că noi de acolo sus casă n-o să mai primim. Dacă încep să… ne-o făcut parc, biserică ne-o făcut, ne mai trebuie un cimitir şi gata. Şi acuma o vrut să ne facă strada şi să planteze copaci şi chestii. Prin asta poţi să-ţi dai seama că în veac n-o să mai primeşti casă. [Denisa] am auzit că ăştia de la Ecce Homo pe noi ne mută acolo la voi sus, pe voi vă mută la Broasca Verde… [Alex] În Chinteni. [Denisa] Şi ăia de la IRA vin acolo la noi pe Cantonului.  [Tabita] Deci io cred, într-un timp credeam “vai, doamne, să primesc şi eu casă şi să ne mute de acolo, dar din câte am auzit că vrea să facă stradă. Biserică ne-o făcut, parc vrea să făcă din nou, numa’ cimitir ne-ar mai trebui şi atuncea o să fie tot… noi de-acolo niciodată n-o să mai fim mutaţi.

Mesajele Adelei, Sabinei şi Adinei către echipa de teatru de la Bucureşti

[Adela, 12 ani, modulare] Eu le transmit salutări copiilor, părinţilor, lui Andreea, celorlaţi băieţi care-au cântat la tobe şi… şi… o să vreau să merg şi eu la Bucureşti la ei. Îmi este foarte dor de ei.

[Sabina şi Adina] …să fie fericiţi! [Sabina] să le deie un loc de muncă şi… [amândouă] …să le deie o casă socială!

Cadrul pe care îl oferim copiilor e un loc experimental, unde ei devin subiecți ai înțelegerii unei mișcări într-un context mai larg. Din acest punct de vedere, nu la nivelul individului se întâmplă o schimbare, ci la nivelul abordării externe. Dacă practicile existente nu sunt continuu subordonate unei critici si autocritici, atunci ‘beneficiarii’ rămân numai cu o poveste, cu povestea unor bucurii mici, de a învăța cum se desenează o inimioară după câteva indicații simple, ori cum se transpune, fără redesenare, ci doar prin indicarea spațialității, o figură care stă în picioare, într-una care stă așezată pe scaun.  (Hermina Csala).

„Ți-am spus să mergem la fotbal că ăștia  ne pun să facem ceva.”

Doi dintre băieți strâmbau din nas la orice activitate propusă de noi, după care le-am oferit să aleagă oricare material și să îl abordeze în felul lor. Între timp, unul dintre ei s-a făcut invizibil, iar celălalt și-a astupat urechile ca să nu se lase influențat. Nu au participat la nici o activitate, circulau liber, observând în continuu ce se întâmplă, în același timp pregătindu-se pentru acțiune. Unul aduna fotografiile printate și le așeza sub haină, mereu avertizându-ne, atrăgându-ne atenția la ceea ce face, ca nu cumva să pierdem contactul cu el. Celălalt, puțin mai târziu, a intervenit într-un desen al unui alt copil, exprimându-și starea de spirit în mod frapant și în același timp înțelegând exact ceea ce este rugat să facă. “Mă plictisesc tare mult”,  cuvintele acestea aparțineau, astfel, unui caracter dintr-o bandă desenată.

Aceasta a fost de fapt ceea ce le-am propus să încerce la inceput. Primul băiat, între timp, fără să ne anunțe, s-a apucat de lucru, începând să construiască o casă din carton. Era serios și împlinit. Nici în pauză nu a ieșit să fugă în curte. Astfel, conlucrarea a fost restabilită. (Dénes Miklósi)

Întâlnirile în acest cadru informal de la Casa Tranzit între copii și adulți care își petrec restul timpului în medii cotidiene atât de diferite, ne fac să înțelegem mai bine că așa-numita incluziune poate să funcționeze în multe chipuri. În cele două Ateliere ROMEDIN predomină tendința de a lăsa sistemul (pedagogic), adică în acest caz al pedagogiei vizuale sau teatrale, să se schimbe în funcție de ritmul și modul în care actorii utilizează instrumentele acestui sistem pentru a învăța, pentru a-și face prieteni, pentru a transmite mesaje, pentru a se simți bine, pentru a se transforma prin re-crearea lumii din jur. În schimb, în școli, în mod predominant, în punctele de întâlnire ale celor două lumi predomină tendința ‘incluziunii’ prin transformarea marginalilor, în oameni disciplinați, care devin acceptați, în măsura în care reușesc să intre în ‘normalitate’, adică să performeze în funcție de ceea ce sistemul apreciază a fi performanță. Ni se arată diferențele dintre incluziunea subversivă, și incluziunea opresivă. (Enikő Vincze)

Zona de locuire defavorizată Pata Rât din Cluj este un exemplu al manifestării spațiale a marginalității avansate. Ea include patru cazuri cu istorii și situații actuale diferite: colonia Dallas și colonia plasată pe rampa de gunoi, formate începând cu anii 1970, și extinse după 1990, în urma creşterii continue a numărului persoanelor sărăcite, în căutare de surse de venit și locuire accesibilă; colonia de pe strada Cantonului, constituită după 2002, în urma evacuărilor din diverse zone ale Clujului și amplasării familiilor evacuate în această zonă de către autoritățile locale, dar și ca rezultat al stabilirii aici a multor familii în căutare de resurse de trai; colonia Noul Pata Rât, sau “Colina Verde”, formată în urma construirii, în 2010, de către Primăria și Consiliul Local a zece „case modulare” în apropierea rampei de gunoi și relocarea aici, a familiilor evacuate dintr-o zonă relativ centrală a orașului, strada Coastei. Copiii din Pata Rât sunt înscriși la mai multe școli din orașul Cluj, la unele mai mulți sau foarte mulți, la altele mai puțini sau foarte puțini (cu excepția Liceului Teoretic Gheorghe Șincai, care, însă, este partenerul nostru în ROMEDIN, în timp ce, chiar dacă școlarizează copii din Pata Rât, Liceul de Arte Plastice Romulus Ladea a refuzat colaborarea cu noi).
Derularea atelierelor de la Casa Tranzit înseamnă un lucru aparent obişnuit: copii şi adolescenţi îşi petrec timpul liber de la sfârşitul săptămânii învăţând să deseneze şi joace teatru. Totuşi, ei vin pentru câteva ore în centru, dintr-o zonă marginalizată a Clujului, o zonă în care au ajuns să trăiască forţat, datorită proceselor de transformare socioeconomică de la nivelul oraşului, care le-a precarizat familiile împingându-le în periferie. Participarea lor săptămânală la ateliere dobândeşte şi mai multă semnificaţie politică în condiţiile în care susţinerea financiară locală se distribuie inechitabil către proiecte culturale, aşa cum este actualul Cluj Capitala Tineretului 2015, pentru care tinerii ce nu promit performanţă, creativitate, excelenţă în leadership sau cariere de succes sunt invizibili, negându-le astfel existenţa, atât timp cât nu fac parte din modelul dominant al Tineretului. (Simona Ciotlăuș)