Interviu colectiv cu șapte femei care povestesc despre felul în care le-a fost încălcat sau pus în pericol dreptul la locuire. Material realizat cu: Nicoleta Vişan, Cristina Eremia, Alexandrina Fieraru, Cornelia Ioniţă, Gabriela Dumitru, Marilena Aksan, Eugenia Frunză.

Cum aţi aflat că sunteţi în pericol să vă pierdeţi locuinţele?                                                                                       

Nicoleta: Eram 3-4 copii la părinţi, mama lucra la Fabrica de Sticlă, la 23 August acolo. A depus acte ca să primească o casă de la primărie şi a primit casa asta, din Vulturilor 50. La un moment dat, nu mai ştiu exact, după un an sau şase luni s-a dus la primărie să o cumpere şi a aflat că, de fapt, casa era în litigiu. Prin 2002, proprietarul a venit la noi acasă, s-a prezentat, a zis că el a câştigat şi că vrea să vândă. Eu aveam 12 ani, nu prea înțelegeam ce se întâmplă, dar îmi era clar că n-o să mai putem locui acolo și-mi părea rău, că îmi pierd copilăria, prietenii, vecinii, casa în care am locuit. Ca și copil te obișnuiești într-un loc, nu poți să pleci așa de colo-colo. Am coplilărit aici, apoi m-am căsătorit aici, apoi am făcut un copil și am continuat să locuiesc tot aici. Până să vândă, proprietarul ne-a făcut contract de chirie pe 5 ani. Chiria era diferită de cea pe care o plăteam la stat şi era stabilită în funcţie de numărul de oameni care locuiau în case, de situaţia lor financiară, număr de copii, metri pătraţi, etc. Şi apoi ne-am trezit pe 15 septembrie 2014 că suntem daţi afară: ne-a venit o scrisoare în care scria că în termen de opt zile trebuie să părăsim locuinţele. Eu nu eram acasă când s-a primit scrisoarea, mi-a zis mama seara când am ajuns „uite Nicoleta, ne dau afară”.

„Eu singură, cu şase copii, mi-a fost foarte greu, veneau zi de zi la uşa mea să-mi strâng bagajele şi să plec.”

Alexandrina: Eu deocamdată n-am fost evacuată din casa în care locuiesc acum, dar am fost evacuată din casa bunicilor. Bunicul meu a murit, nu apucase să facă acte pe acel apartament şi într-o zi au venit cei de la Primărie şi au zis că trebuie să plec din casă, pentru că nu am acte pe casă şi nu-mi aparţine. Eram doar eu cu copiii, soţul era la puşcărie, dacă era el acasă era cu totul altceva, că era bărbat şi discuta altfel. Eu singură, cu şase copii, mi-a fost foarte greu, veneau zi de zi la uşa mea să-mi strâng bagajele şi să plec, eu singură nu puteam să fac faţă la toate astea, toţi copiii mei erau mici, cel mai mare avea 14 ani, n-aveam niciun sprijin, ei erau toţi bărbaţi care veneau.  M-au băgat într-o maşină şi m-au dus la o mătuşă de-a mea, unde am stat trei luni de zile. După aia mi-au dat casa asta din Rahova, unde stau acum, mi-au zis să stau aici că urmează să-mi facă actele. După un timp a apărut proprietarul şi atunci mi s-a spus că nu se mai pot face acte, dar că să stau liniştită, că n-o să mă mai dea nimeni afară.

Gabriela: Eu m-am speriat foarte tare când am aflat. N-am trecut niciodată prin aşa ceva. Mi-a părut rău că trebuie să ne despărţim, noi am stat aici, ne-am sfătuit împreună, copiii noştri au crescut împreună, eu stau dintotdeauna cu chirie, nu am avut casă niciodată, normal că m-am speriat, a fost strigător la cer. Toţi trecem prin asta, e cel mai rău să ajungi aici, e cel mai rău să-ţi pierzi casa, unde te mai duci?  Doar în stradă, ca pe câini.

Marilena: Eu locuiesc aici din 1968, de 47 de ani. Născută, crescută aici. Surorile mele la fel, tatăl meu locuieşte aici din ’53. Imobilul i s-a dat tatălui meu de la întreprindere, prin repartiţie, am plătit chirie la stat atâţia ani, de șaizeci de ani tot plătim la stat toate dările. În 2003, proprietarul imobilului, aşa zis moştenitor, s-a dus la Administraţia Fondului Imobiliar să încheie un proces verbal de predare-primire. Eu aveam copiii mici, mi-a fost foarte frică că rămân cu ei pe drumuri, aşa că am început să fac investigaţii, am mers pe la toate instituţiile, la primărie, la prefectură, la AFI, am chemat televiziunile, TVR1, Naţional TV, şi atunci proprietarul a dat bir cu fugiţii, în loc să stea să-şi spună părerea lui, că e moştenitor, că vrea să revendice imobilele. În urma investigaţiilor, am găsit nereguli, şi atunci s-a anulat prima dispoziţie, şi s-a dat alta, în care primăria spune că presupusul moştenitor nu are calitate procesuală pe acest imobil.

„Mi s-a repartizat locuința în regim de urgență, că eram deja evacuată de dincolo şi eram mamă singură cu trei copii.”

Eugenia: Această locuință este făcută în anul 1950. Aici au locuit numai evrei. După ce au fost daţi afară evreii de aici, evreii au plecat și ICRAL a preluat locuințele. Înainte de ’90 am stat la proprietar, proprietar, adevărat. M-am judecat cu el doi ani, că voia să vândă casa şi n-aveam unde să mă duc, unde să mă duc cu copiii mei, să stau unde, pe stradă, unde să mă duc? Mi s-a repartizat locuința în regim de urgență, că eram deja evacuată de dincolo şi eram mamă singură cu trei copii. Am venit aici, era groaznic ce era aici, şobolani, mizerie, era un aurolac care locuia aici în mijloc într-o canapea fără picioare, fără arcuri, unul în sus, unul în jos, cuie pe jos. Atât de mult am muncit aici, dar am fost mulţumită, că mi-au dat undeva. Eram nevoită să mă bag undeva, oriunde, numai să nu mă plouă. Chiar am preferat parter, că mă săturasem, pe la proprietari pe unde stăteam, mereu ploua în casă. Când au început retrocedările au apărut aceşti doi fraţi, de fapt sunt patru proprietari aici şi au șaizeci de locuinţe, păi ce-au făcut ei, de unde au atâtea, le-a murit tot neamul, câte neamuri să ai să-ţi lase șaizeci de apartamente? Trebuie verificați, ăștia nu sunt moștenitorii, au mirosit situația de la ICRAL, au văzut că aici nu sunt proprietari, că evreii au fugit, avocați de meserie, unși cu toate alifiile, s-au băgat aici proprietari. În 2001 li s-a refuzat retrocedarea, dar ei au avut hârtii, le-au completat, din partea primăriei capitalei nu s-a prezentat nimeni, automat ei au devenit moștenitori. Cum s-au infiltrat: s-au mutat aici, s-au extins că a murit o bătrânică, mereu o terorizau pe bătrână și îi spuneau: „Babo, n-ai murit, hai, încă n-ai murit?”. Deci ei stăteau aici ilegal, eu eram singura legală, era casă părăsită, dacă evreii plecaseră, nu era casa nimănui. Au cumpărat în 1999 titlu ilegal, ei nu erau chiriaşi aici.

„Ne dau afară, nu-i capăt de ţară!”

Ce-aţi simţit când aţi aflat că trebuie să eliberaţi locuinţele? Care e primul lucru pe care l-ați făcut?

Nicoleta: Nouă nu ne venea să credem, eram mai mulţi de 100 de oameni care urmau să-şi piardă casele. Unii și-au strâns din bagaje, alții nu, pentru că nu credeau că vor fi dați afară. Eu mă ascundeam de maica-mea să nu mă vadă că plâng, încercam să par aşa mai dură, ne dau afară – nu-i capăt de ţară, dar în ultimele două zile, până au venit să ne dea afară, nu am dormit. Am strâns lucrurile, nu toate, aşa, ce a fost un pic mai de preţ, şi le-am scos afară, pentru că mi-era frică să nu le pierdem, inclusiv patul, iar în noaptea dinaintea evacuării am dormit cu baiatul pe jos. În ziua evacuării, toată lumea plângea, şi bărbaţi şi femei. Am ieşit cu lucrurile în stradă, pe trotuar, şi stăm aşa în stradă de cinci luni.

Cornelia: Primul lucru a fost gândul copiiilor. Ce fac? Unde ma duc? O să treacă anii, nu știu încotro s-o iau. Unde mă duc? La asta m-am gândit atât eu, cât și familia mea: unde o să ne ducem, că n-avem de niciunele. Plângeam, sufeream în noi, că nu puteam să ne ducem să țipăm pe stradă că o să ne evacueze. Vorbeam între noi, ce-o să facem, unde o să ne ducem, ce facem cu copiii, ce-o să ajungem? Astea sunt niște sentimente pe care le trăim și acum. Eu am fost deja evacuată, urmează Cristina, urmează Nuți. Noi nu am vrut să plecăm din cartierul ăsta și nu vrem să plecăm din zona asta. Copiii noștri au făcut activități împreună, au învățat în aceeași școală, au mâncat împreună. A fost foarte greu, este cel mai dureros lucru ca un om să nu aibă acoperiș deasupra capului, mai ales pentru viitorul copiilor.

„Am scos lucrurile afară, m-am pus pe un pat şi mă uitam stânga-dreapta, parcă nu realizam ce mi se întâmplă. Nu realizam că sunt dată afară din casă, dar eram.”

Cornelia: Înainte cu cinci zile să fiu evacuată, mergeam pe stradă pur și simplu, era martie, zona era foarte aglomerată, aici la piața de flori, eu mergeam așa pe stradă și toată lumea mă întreba: „Ce faci?” „Ce-o să faci?”, „Unde te duci?”. Iar răspunsul meu era: „Nu ştiu”. Eram atât de terminată, le spuneam că nu ştiu, să nu mă mai întrebe nimic, că nu ştiu unde o să mă duc. Când a venit ziua evacuării şi am văzut că a venit avocata, cu executor, nu mai eram conştientă în niciun fel, am început direct să ţip, că eu nu ies afară în stradă. Apoi mi-am dat seama că trebuie să mă liniştesc şi să mă gândesc bine ce am de făcut, mă gândeam şi la mama care este bolnavă, că mă vede aşa cum ţip. Am scos lucrurile afară, m-am pus pe un pat şi mă uitam stânga-dreapta, parcă nu realizam ce mi se întâmplă. Nu mă gândeam că vine noaptea şi că eu o să dorm în stradă cu copii mei, nu realizam pur şi simplu. Nu realizam că sunt dată afară din casă, dar eram. Se inchiseseră uşile casei mele, tot, eu nu mai aveam nicio treabă. Vedeam lume multă, vedeam p-ăla, vedeam p-ăla, vedeam p-ăla, vorbeam cu toată lumea, ziceam da, aprobam, dar nu puteam gândi că la noapte eu o să dorm sub cerul liber cu copiii mei. Era foarte frig afară, îmi vedeam copiii îmbrăcaţi aşa gros şi îi vedeam aşa de amărâţi, n-am cuvinte, mă vedeam a nimănui, mă vedeam fără putere, pentru ei în primul rând.

Cristina: Eu abia acum sunt în situaţia asta, încă nu am fost evacuată din casă, de fapt am fost evacuată cu prăvălia, în 2011, La Bomba. Dar era spaţiu comercial, bagajele pe care le aveam acolo le puteam aduce acasă, aveam un acoperiş deasupra capului. Nu am fost în situaţia lui Cami, să ajung în stradă, ştiu că voi urma, dar încă nu am simţit ce a simţit ea, trebuie să fie o prostie să spui că simţi acelaşi lucru, până nu te vezi în stradă. Problema este la noi așa: la noi s-a strâns o prietenie foarte puternică între noi mamele, ne-a trebuit timp să ne formăm, să ne cunoaștem, să ne împrietenim, ne-am făcut așa un cerc al nostru și am fi vrut, ne-am fi dorit și încă sperăm în lucrul ăsta, cu toate că una dintre noi nu mai locuiește aici în zonă, dar este prezentă, am fi vrut să rămânem împreună ca și comunitate. Noi suntem ca o familie, numai locuințele ne despart de fapt. Noi toate avem copii, eu nu am avut grijă numai de al meu, întotdeauna am avut grijă și de copiii celorlalte şi ele la fel. Asta vrem noi să arătăm oamenilor, chiar prin piesele de teatru la care am lucrat până acum, „Fără sprijin” şi „La Hărneală”, că este foarte greu şi foarte important să-ţi formezi o comunitate şi apoi comunitatea să fie despărţită, comunitatea are legătură cu viaţa ta de fapt. Nouă mamelor ne-a plăcut să fim împreună şi să ne formăm noi între noi, de-aia suntem împreună şi acum. De-aia luptăm împreună.

„Ei îți repartizează o locuință în care stau alții, ca să fii tu pus în situația de a-i da afară, pentru familia și copiii tăi. Așa face statul.”

Cristina: Din punctul meu de vedere este normal ca proprietarii să-şi ia casele înapoi, chiar dacă noi ajungem în stradă. Şi eu dacă aveam o moştenire de la bunici aş fi cerut şi mi-aş fi luat casa, nu pot să mint că nu aş fi făcut asta, ba da, mi-aş fi luat casa pentru că am în spate o familie, am un copil, poate că bunicii mei chiar au muncit pentru casa aceea şi, şi ei la rândul lor au fost nedreptăţiţi când li s-a luat. Uite, cazul meu: mi-a dat primăria casa asta în care stau acum şi aici stăteau nişte oameni fără acte, veniţi de la ţară. Când mi-au repartizat această casă de la primărie, eu în primul rând nu mi-am dorit această casă pentru că era dezastruoasă, nu exista apă, nu exista lumină, aici a crescut un cal, porci. Oamenii care stăteau aici veniseră din provincie şi au ocupat această locuinţă, că au găsit-o goală, eu la rândul meu aveam nevoie de locuinţă. Eu nu am avut nicio vină că am fost nevoită să iau locuinţă asta. Adică vreau să vă spun ceva şi aş întreba pe oricine, pe orice familie care are copii: ce alegi, să stai cu copiii tăi în stradă sau să dai o altă familie afară? Asta e viața, noi vrem să le dăm și celorlalți, să ne fie la toți bine, dar tot statul face în așa fel să ne certăm între noi, să fie dezbinare și să alegem să fim ca ei, adică ei îți repartizează o locuință în care stau alții, ca să fi tu pus în situația de a-i da afară pentru familia și copiii tăi. Așa face statul. S-a mai întâmplat, de exemplu cazul lui Jeni, a fost evacuată și s-a luptat doi ani să obțină locuință și i s-a dat, tot așa, o locuință la curte, ocupată fără acte de alții. S-a judecat femeia, nu a vrut, știa exact ce înseamnă să fii evacuată, să fii în stradă, dar avea în spate două fete care la rândul lor aveau copii și stăteau în stradă. Și s-a judecat să-i scoată afară, deși asta în mod normal era treaba primăriei. Și ce s-a întâmplat, i-a dat afară, s-a chinuit să aranjeze casa respectivă, a pus geamuri, a făcut-o locuibilă, și culmea este că este retrocedată și casa aia.

„M-am luptat, practic, cu mafia imobiliară, de una singură.”

Marilena: Eu sunt foarte luptătoare şi am decis de la bun început să mă ocup de acest caz, soţul meu este şofer de tir, nu ar fi avut când să se ocupe. Copiii mei erau mici, rămâneau tot timpul cu părinţii mei, iar eu mergeam zi de zi la instituţii, să încerc să scot adevărul la iveală, cu toate că statul este de vină, statul trebuia să ne apere, statul trebuia să se judece cu acest domn, dar statul este corupt. Dacă te vede că nu ai, statul spune: „E amărât, hai să-l dăm afară!”. De 13 ani ne judecăm la tribunal. Proprietarul foloseşte tot felul de avocaţi, între timp unii din ei au şi decedat, alţii au renunţat pe parcurs. Dar proprietarul este doar un paravan, alţii au interese şi întreţin procesele. Eu m-am ocupat singură de tot, am umblat prin tribunale întruna. M-am luptat, practic, cu mafia imobiliară, de una singură. Şi sper că o dată şi o dată, o să iasă în sfârşit la iveală dreptatea şi adevărul, nu pot trăi la nesfârşit aşa cu nesiguranţă.

„Viaţa îmi este un roman. Sunt văduvă de 20 de ani, eu mi-am crescut copiii singură. Am început să-mi fac bagajele, le strâng, dar nu ştiu unde să mă duc.”

Eugenia: Şi eu am zis, în 2008, ia să mă duc să mă înscriu la primărie pentru o casă socială, ei nu mi-au zis nimic, dar eu m-am temut, în caz de ceva, am mirosit evacuarea. M-am înscris la Onţanu în audienţă, dacă nu m-am dus în anii ăştia de o groază de ori, în fiecare lună chiar, doar să vorbesc cu el. Am zis: „Eu vreau cu el să vorbesc, pentru că eu pe el l-am votat trei mandate şi vreau să-mi spun durerea la el.”  Aşa bolnavă cum sunt, mă duc, că am un pic de curaj şi de tupeu. Ultima oară acum pe 22 decembrie m-am înscris în audienţă şi tot aşa, nu s-a prezentat. Dar chiar aşa, bătrâni amărâţi să-i scoţi din casă, unde am stat atâta, unde am muncit atâta, s-o fac locuibilă în primul rând. Am primit ordin de evacuare, acum la sfârşit de martie mai am o înfăţişare, eu nu pot să mă duc, dar am avocată din oficiu, a zis că încearcă să mai prelungească cât de cât executarea, eu n-am putut, m-am dus o dată acolo şi mi-a venit rău şi m-a luat salvarea. N-am putut să rezist. Am trei copii, fata cea mare a plecat din Bucureşti pentru că nu poate să facă faţă, cealaltă fată este căsătorită a doua oară cu un cetăţean sârb şi locuiesc în Austria, a plecat pentru că aici a dus-o foarte greu, băiatul meu e în Anglia, a plecat printr-un contract pe un an şi e plecat de doi jumate, deci munceşte la negru. Eu cu 400 lei ai mei n-am cum, am apă, am lumină, am medicamente de luat. Mă rog, viaţa îmi este un roman. Sunt văduvă de 20 de ani, eu mi-am crescut copiii singură. Am început să-mi fac bagajele, le strâng, dar nu ştiu unde să mă duc. Mi-am înnoit an de an dosarele la primărie. Tot strâng hârtii, câte hârtii, uitaţi, e plin de hârtii, tare greu mă descurc, mi-au zis că atunci când o să le aduc decizia de evacuare, mai vedem noi. Teancuri teancuri, mă chinui să le pun pe sortimente și mă zăpăcesc. Timbre de doi lei n-are, doar de trei lei, vor pe doi ani, trei și cu trei înseamnă șase lei, pentru mine șase lei este mult, este pâinea mea pe o săptămână. Acum in ianuarie am fost pentru completare, sunt pe poziţia 245 şi am 163 de puncte. Eu mai am un pic şi dau în primire….. şi am 163 de puncte. Dar ştiţi ce înseamnă moral să te lovească, mă văd că sunt curată, că nu-mi place să fiu murdară, unde mă duc, nu mă crede nimeni, faptul că sunt bătrână mă face să mă simt aşa marginalizată, parcă toţi se uită urât la mine, tineretul mai ales te repede, ştiţi cât de dureros este? Fiecare cetățean european are niște drepturi, mai ales în țara lui, dar unde sunt, zi-mi și mie care e dreptul meu în situația în care sunt, eu n-am niciun drept la viață? Care e dreptul meu, care este, să mor mai repede? Dar vreau să trăiesc, că Dumnezeu mi-a dat zile!

„Erau momente în care plângeam şi spuneam: N-am cu cine să mă lupt, vreau să mă lupt, dar n-am cu cine!”

Ce probleme întâmpină o femeie atunci când locuieşte pe stradă?

Cornelia: Mi-a fost foarte greu. Mă uitam aşa la copiii mei, că îi culc chinuiţi. Mi-a dat Nuţi o dubă, o maşină unde îi culcam. Fraţii mei, cumnaţii mei au aranjat maşina aia acolo, cu saltele, cu pături, cu ce am avut noi acolo, să poată dormi copiii. Eu nu m-am dus să aranjez, ei au făcut totul, şi când m-am dus şi l-am văzut pe ăsta într-o geacă lungă şi îmbrăcat atât de gros, credeţi-mă că l-am văzut ca pe un simplu cerşetor. E foarte greu, să dea Dumnezeu să nu mai treacă niciun copil prin ce am trecut eu cu copiii mei. Am stat patru luni în stradă, cu tot cu copii, cu familia mea, mi-am făcut o baracă din scânduri, din lemne, cu prelate, cu celofane. Mi-a lipsit tot, mi-a lipsit acoperişul deasupra capului, mi-a lipsit apa caldă, o masă unde să-şi facă temele copiii mei, lucrurile aranjate în şifonier, hainele lor de şcoală le căutam tot timpul prin saci. În momentul în care locuieşti în stradă nu mai ai nimic aranjat. Când venea seara şi toţi plecau pe la casele lor, rămâneam acolo şi plângeam, mă încuiasem un pic în mine, dar nu aveam ce să fac. Mă gândeam întruna ce fac, unde să mă mai duc, ce cereri să mai depun, la ce uşă să mai bat. Frică nu mi-a fost că eram cu toată familia, 13-14 persoane, n-avea ce să ni se întâmple, dacă eram femeie singură m-aş fi temut. Mi-au lipsit în stradă momentele în care stăteam de vorbă cu familia mea. Nu mai puteam vorbi cu ei, erau oameni în vizită la mine tot timpul, cu mama sau cu fraţii mei vorbeam prin semne, uneori era sufocant. Cât a fost frig mai era cum era, dar când s-a făcut mai cald veneau oameni întruna. Am avut momente în care am ţipat la toată lumea, şi la fete, la toată lumea, erau momente în care plângeam şi spuneam: „N-am cu cine să mă lupt, vreau să mă lupt, dar n-am cu cine.” Copiii mei, de atâta stat afară probabil, acuma râd, stăteau afară întruna şi n-aveau altă vorbă decât: „Ne e foame! Ne e foame!”. Nici nu treceau douăzeci de minute şi iar le era foame. Mai intram seara cu familia mea în baracă şi îţi dai seama, n-aveam aragaz, n-aveam de niciunele şi ne luam salam pe hârtie, şi mă uitam aşa la ei şi mă întrebam ce-au ăştia de manâncă tot, toată ziua au mâncat. Nu le ţineam contul la mâncare, dar eram agitată, mă tot gândeam ce să fac, şi ei veneau întruna: „Mama ne e foame!”. Cât am fost evacuată copiii mei nu s-au mai dus la școală. Ce mă mai interesa pe mine să-i trimit la școală, eram în stradă. Și fetele îmi ziceau întruna: „Cami, trimite copiii la şcoală, Cami trimite copiii la şcoală!”.

Nicoleta: Femeile care aveau copii foarte mici nu au rămas în stradă, s-au dus pe la rude sau au ocupat case părăsite. E greu cu copiii în stradă: n-ai unde să-i speli, n-ai unde să-i hrăneşti, cum să alăptezi aşa pe stradă. Băiatul meu de doi ani s-a şi îmbolnăvit, pentru că în primul rând şi-a schimbat brusc modul de trai, neavând căldură, lumină, un aer potrivit pentru copil, o mâncare caldă, apă, s-a săturat organismul lui de atâtea şerveţele umede tot timpul, pielea i s-a iritat, a făcut o înfecţie la organele genitale, a trebui să-l duc la spital, acolo i-au făcut şi o mică incizie şi după asta cu atât mai mult trebuia să-l spăl foarte des, din două în două ore, trebuia schimbat pansamentul. Apoi a făcut o infecţie la stomac. Copiii au fost de fapt cei mai afectaţi. Să mergi zilnic la şcoală şi să te speli o dată la două trei săptamâni e foarte greu. Colegii încep să râdă de tine, te fac în tot felul, te pun la zid practic, tu eşti jegos, nu mai sta între noi, nu mai vorbim cu tine. Iar pentru fete este cel mai rău, ele au menstruaţie lună de lună, e foarte greu, trebuie să ai apă caldă să te speli, trebuie să ai o toaletă să-ţi schimbi tampoanele, să te protejezi, uneori e nevoie să-ţi schimbi hainele mai des, iar pentru asta trebuie să ai unde să le speli. Am tot rugat cunoştinţe să ne primească să ne spălăm la ei, stăm de cinci luni în stradă fără lumină, fără apă, fără căldură. În momentul ăsta cerem apă într-una de la vecini. Când a venit frigul, am făcut rost de un cort de la o prietenă şi l-am montat în stradă. Apoi oamenii ne-au mai adus corturi, aveam şi celofane în caz de ploaie şi am mai stat aşa câteva zile. Apoi am mai primit nişte saltele, am adunat nişte roţi de cauciuc de pe străzi, peste care am pus saltele şi ne-am construit aşa, practic nişte mici dormitoare pe trotuar. Când temperatura a scăzut şi mai mult, am strâns şi mai multe celofane, plăci de lemn, tocuri de uşi şi de geamuri de pe străzi şi ne-am ridicat barăcile, mici, cât să încapă pe trotuar, ca să nu vină să ni le dărâme. Oamenii s-au mobilizat şi au strâns bani şi ne-au adus câte o godină pentru fiecare baracă şi lemne. Dar în special pentru femei, să stai o iarnă în stradă cu copiii, să ţi-i creşti în stradă, nu-i deloc uşor. Plus mai este vorba şi despre siguranţa pe stradă, uneori când rămâneam singură la baracă mi-era frică, alteori nu, pentru că ştiam că mai sunt şi alţi oameni pe stradă în aceeaşi situaţie. Noi ne ajutam între noi, făceam seara foc şi ne strângeam toţi în jurul focului, şi să ne păzim, şi să ne încălzim, că ne-am gândit şi noi să nu treacă cineva sau să plătească pe cineva să arunce cu o sticlă de benzină şi apoi să zică că a fost probabil un boschetar şi să se spele pe mâini. Sincer cu asta recunosc că m-am mai obişnuit, nu-mi mai este aşa frică să dorm în stradă, în schimb mi-e teamă uneori, când plec din baracă pentru că acolo am actele, avem nişte incuietori, dar nu ţin, dacă suntem plecaţi, cei de la jandarmerie sau de la Rosal, aşa cum ne-au mai şi ameninţat, pot oricând să vină cu buldozere să dărâme totul.

 „S-a creat o tensiune între mine şi soţul meu, care înainte de evacuare nu exista.”

Nicoleta: Cel mai mult mi-a lipsit că nu am mai avut acelaşi mod de a trăi, aceeaşi relaţie cu copilul meu şi cu soţul meu. Pentru că m-am concentrat pe alte lucruri şi oarecum pe ei doi i-am băgat puţin în rezervă. Mă interesa să am ce să le dau să mănânce, să nu le lipsească nimic, şi soţul meu s-a ocupat şi se ocupa de asta, dar nu am mai avut timp unul pentru celălalt. Pentru că, una e când stai în casă şi ai un alt mod de trai, atunci ai timp de familie, să mergi undeva, să-ţi dedici timp pentru familie, pentru copil şi soţ. De când stăm în stradă eu nu am mai făcut lucrul ăsta, nu am mai apucat să merg cu băieţelul în parc, iar cu soţul există permanent o tensiune. El spune tot timpul „uite ce ţară avem, uite cum stăm”, sunt multe lucruri care îl necăjesc, este foarte încărcat şi i se pare că atunci când fac ceva, nu fac bine şi începe să comenteze. S-a creat o tensiune între mine şi soţul meu, care înainte de evacuare nu exista. Relaţia noastră înainte era diferită, stăteam mai mult timp împreună, ne uitam la un film împreună, dormeam împreună, ne petreceam timpul împreună cu copilul. Uneori seara ieşeam în oraş. Acum nu mai facem lucrul ăsta, când termină serviciul, soţul meu nu ştie ce şi cum să facă, să facă rost de lemne, ca să nu stăm în frig. Eu sunt foarte des la primărie, pe la proteste. Mi-e greu și de la sarcină, nu sunt condiții de sarcină în baracă, trebuie să stau la cald și să am grijă. Și chiar și așa, cu sarcină, tot sunt femeie activistă. Cred că de mică am fost. Soțul meu, când a aflat, a zis că poate ar fi mai bine să-l dau afară: „Şi fără casă şi cu doi copii, asta ne lipsea, să râdă lumea de noi”. Dar eu am decis să păstrez sarcina, mi-a mai zis de câteva ori, când mi-a mai fost rău, iar apoi s-a oprit şi n-a mai zis nimic.

Cum aţi luptat pentru drepturile voastre?

Cristina: Noi am înţeles, până la urmă, după atâtea drumuri la primărie şapte ani la rând, că noi trebuie să luptăm cu primăria. Ne-au sprijinit în primul rând artiştii, care ne-au dat o mână de ajutor şi ne-au deschis capul, că se poate şi altfel, înainte de a te duce să-ţi dai foc pe acoperiş. Am tot fost la primărie, am completat dosare, dar ne-am dat seama că sunt şanse mici să primim o locuinţă normală, decentă. Cei de la primărie ne-au tot spus să stăm liniştiţi, că încă nu am fost daţi afară, să ne facem dosare, că daca vom fi daţi afară, o să se rezolve. Şi atunci ne-am dat seama că trebuie să luptăm şi altfel: am luptat cu artiştii, am făcut tot felul de activităţi, am făcut piese de teatru, să le arătăm oamenilor problema noastră, să înţeleagă mai uşor prin ce trecem. Ce am constatat că este foarte important, şi singurul mod prin care putem obţine ce ne dorim, este prin solidaritate: oameni care să fie alături de tine, să lupte împreună cu tine. Noi ştim că oamenii din jur nu ne pot oferi nouă locuinţe, dar daca sunt alături de noi, ne oferă, de fapt, foarte multe. Dacă oamenii luptă alături de noi, pentru noi este un bun câştigat. Noi singure, o mână de oameni, nu putem rezolva. În momentul în care ai o familie în spate, nu ai cum să abandonezi lupta. Nu ne place nici situaţia asta în care vin oameni şi se uită cu milă la tine, că noi nu cerem milă, noi ne cerem drepturile noastre. Când oamenii ajung să se uite cu milă la tine şi să te întrebe dacă vrei o pătură, viaţa ţi se schimbă total. Noi chiar ne-am gândit aşa, ne-am zbătut atâţia ani, trebuie să-i învăţăm şi pe alţii, să nu mai treacă şi ei prin ce am trecut noi, să le povestim noi experienţele noastre, astfel încât lor să le fie mult mai uşor. Tot timpul i-am sprijinit şi pe ceilalţi, am fost pe Regina Maria, la sectorul 4, am făcut schimb de experienţe, ce au făcut ei, ce am făcut noi, ce se poate îmbunătăţi, apoi pe Şerban Vodă. De fapt ne-am propus, ca noi evacuaţii să fim uniţi, din toate sectoarele, să ne unim chiar şi cu cei din afara oraşului. Şi dacă se rezolvă situaţia într-un cartier, nu trebuie să abandonăm, trebuie să luptăm mai departe, să fim impreună până la capăt. După evacuarea lui Cami, veneau la mine la uşă să mă întrebe cum să procedeze. Noi cel mai mult am învăţat una de la alta. Ne-am completat întotdeauna. Cami ştia să facă dosar, eu nu. Şi ne-am propus să fim împreună în lupta asta. Ne sunam de la primărie tot timpul. Era important că aveam încredere una în alta. Când mergeam la primărie îi luam şi pe copiii noştri cu noi. Pentru că noi vrem să înveţe şi ei ce înseamnă lupta, să ştie pe parcurs să se descurce.

Cornelia: Trebuie să lupţi. Eu acum lupt pentru ele. De acum încolo tot ce fac, fac pentru ele. Pentru că ştiu prin ce am trecut şi nu vreau să treacă şi ele prin asta. Trebuie să ne dăm curaj una la alta să luptăm. Trebuie să mergem înainte. Înainte să trec prin asta, nici eu nu ştiam ce înseamnă o evacuare, un contract de închiriere, mama se pricepea la asta. Stând de vorbă cu Cristina am învăţat multe lucruri de la ea, de la evacuarea domnului Eremia. Şi când a venit proprietarul să mă dea afară, eu am ştiut să-i spun că eu nu ies afară fără ordin de evacuare. Şi el a rămas suprins. Dar dacă nu era ea să mă înveţe, situaţia ar fi fost alta. Când eram în stradă şi m-au chemat să-mi spună că-mi dau două apartamente cu chirie la proprietar, pe Cristina am sunat-o imediat. Dacă stai să te gândeşti, cum eram eu cu familia în stradă şi gândindu-te la realitatea aia pe care o trăiam eu cu copiii în situaţia aia, luam orice. Dar am zis nu, trebuie să mă lupt, nu pot să iau cu chirie, ce făceam, luam cu chirie şi după doi ani ajungeam iar cu copiii în stradă. Una e să plăteşti chirie la stat şi alta e să plăteşti la proprietar. Până la urmă, mi s-a dat casă în Ferentari. Mai întâi i-am băgat pe mama şi pe tata, apoi eu am mai stat în stradă şi am luptat în continuare. Acum suntem bine toţi.

„Când ne-au dat afară, dintr-o dată, m-am trezit că sunt femeie activistă.”

Nicoleta: Cu toate că părinţii mei au cerut locuinţă de la primărie peste zece ani la rând, nu au primit niciodată, li s-a spus de fiecare dată că nu sunt locuinţe sociale, că să stea liniştiţi în casa lor, că încă nu au fost daţi afară. Toată lumea ştia că o să fim evacuaţi, dar nu s-a luat nicio măsură. Când ne-au dat afară, dintr-o dată, m-am trezit că sunt femeie activistă. Eu habar n-aveam ce rol are o femeie activistă. La noi în comunitate sunt unele fete care sunt obişnuite să se mărite, să facă copii, să stea acasă şi să crească copiii. Viaţa mea este puţin diferită: eu sunt obişnuită să muncesc, chiar dacă am un soţ şi un copil, pe lângă să am şi un job, să fac şi altceva. Cred că şi educaţia pe care am primit-o de la părinţi şi traiul pe care l-am avut au fost diferite de ale altor fete, şi atunci mi-a fost mai uşor să acţionez. Când ne-au dat afară, au venit şi ne-au spus să meargă bărbaţii la adăpost, la Rondul de Noapte, iar femeile cu copii mici, până în 15 ani, la Centrul de mame maltratate. Eu am considerat că nu-mi pot părăsi soţul, mai ales că nu eram o femeie maltratată de soţul meu. Nu puteam sa-mi despart familia, unul să stea la căldură şi altul pe străzi. La centrul de bărbaţi se putea sta doar noaptea, dar soţul meu uneori munceşte noaptea, iar ziua ar fi trebuit să se odihnească pe străzi. Acesta a fost momentul în care am mers la Primărie şi am depus o cerere că vreau audienţă, să vorbesc cu primarul. Bineînţeles că primarul nu s-a prezentat niciodată. Şi atunci am încercat să-l abordez pe primarul Negoiţă de la sectorul 3, afară, să-l prind la uşă, ca să discut cu dânsul. Şi am reuşit, însă răspunsul primarului la toate întrebările mele a fost „Dar tu de ce nu poţi mai mult?”. Dupaia am făcut demersuri pentru proteste. Am făcut şi proteste cu autorizaţie şi fără, dar din partea Primăriei niciun semn. În primele săptămâni au fost cel puţin cinci-şase, apoi unul mare la Universitate, şi apoi aproape zilnic, în ture, timp de o lună, în faţă la primar la generală, cu schimb de oameni, iar acum două săptămâni s-a mers zi de zi în faţă la AFI, dar acolo eu nu am mers, pentru că eram în spital cu copilul. Când devii o femeie activistă, sunt multe lucruri pe care nu le ştii, dar le înveţi pe parcurs, din mers. Pur şi simplu întrebi „vreau să fac asta, cum să fac?” şi oamenii încep să-ţi spună, de exemplu la registratură sunt şi oameni drăguţi, care te ajută să scrii o cerere în care să ştii cum să te exprimi, ca să obţii. Dintr-o dată, vrând nevrând, m-am trezit şi am devenit femeie activistă, n-am avut de ales, iar acum merg înainte, nu pot să dau înapoi. Am depus o cerere de luat de cuvânt şi la domnul Oprescu şi am fost oprită de două persoane, care mi-au zis să nu intru în şedinţă, deşi era publică, cu consilieri. Mi-au spus că, dacă intru, e caz de puşcărie şi pentru mine şi pentru ei, şi am renunţat să intru, că prea insistau să nu merg.

„Şi aşa m-am apucat să scriu despre tot ceea ce se întâmplă în această tabără de rezistenţă, cum se auto-organizează oamenii, cum stau ei împreună şi luptă împreună pentru o cauză comună.”

Nicoleta: Uneori mai scriam un fel de jurnal al vieţii mele pe un carneţel şi soţul meu îl mai citea şi râdea de mine, iar eu mă enervam şi rupeam foaia sau aruncam carneţelul cu totul. Apoi am cunoscut-o pe Crina, ea m-a sfătuit iniţial să scriu pe facebook, să vadă toată lumea, să citească şi soţul meu pe facebook şi părerile altora, să vedem dacă mai râde de mine. Şi aşa m-am apucat să scriu despre Vulturi, despre tot ceea ce păţesc oamenii ăştia, despre tot ceea ce se întâmplă în această tabără de rezistenţă, cum se auto-organizează oamenii, cum stau ei împreună şi luptă împreună pentru o cauză comună. Dar nu am mai scris pe facebook, pentru că ar fi ajuns mesajul numai către prietenii mei. Aşa că până la urmă a apărut ideea blogulului. De fiecare dată scriu despre cum suntem ajutaţi, când avem probleme, cine ne bate, cine ne ajută, ce se rezolvă, ce nu se rezolvă, dacă mergem la primărie cine, ce ne spune. Şi am zis că pe parcurs, dacă ne ajută Dumnezeu să primim case şi să fim în regulă, să iau câteva persoane din comunitate cu care să lucrez în continuare, să înfiinţăm Asociaţia Vulturilor şi să ajutăm alţi oameni în continuare, care la rândul lor sunt evacuaţi sau au probleme de locuire ca şi noi. Mai sunt femei activiste pe Vulturilor, au potențial, încă nu sunt, dar pot deveni. Deocamdată ele s-au obișnuit să merg eu peste tot, chiar și în locul lor, să le susțin, să merg și să depun acte și să vorbesc și să le reprezint. Și atunci de fiecare dată, mai ales cele mai în vârstă, vin la mine și-mi spun „Du-te tu în faţă, du-te repede şi vezi ce spune”. Eu, e adevărat, tot timpul m-am băgat să vorbesc. Tot timpul, că au venit jandarmii, că a venit poliţia, eu m-am băgat în faţă şi m-am certat cu ei tot timpul, îi luam tot timpul la bani mărunţi şi nu mă lăsam minţită. Şi atunci, dacă m-au văzut aşa, cei din comunitate au hotărât să merg eu peste tot şi să îi reprezint.

„Am tot trăit cu frica asta, să nu mi se ia copilul.”

Nicoleta: În ziua în care ne-au dat afară, aveam băiatul bolnav, îmi răcise, avea temperatură mare. Veneau jandarmi şi alţi oameni de la primărie să ne mintă, să ne propună tot felul de oferte banale, care nu erau valabile, numai ca să ne păcălească, să ne dea afară de acolo. Şi eu le puneam copilul în braţe şi le spuneam: „Vezi copilul ăsta? Pune mâna pe el, vezi cum arde? Tu ai copii acasă? Cum ar fi să fii în situaţia mea?”. Ţipam, urlam, dar cel mai tare îmi era frică că în loc să înţeleagă prin ce trec, mi-ar putea lua copilul. M-am şi consultat cu avocaţi, pentru că am tot trăit cu frica asta, să nu mi se ia copilul. Însă am înţeles că, atât timp cât eu am fost dată afară din casă, pentru că mi-a fost retrocedată casa, copilul meu nu este maltratat de mine şi de soţul meu, nu este trimis la cerşit, nu au cum sa-mi ia copilul, pentru că deşi stau în stradă, eu nu sunt o mamă denaturată. Asta a fost o frică trăită de toate mamele din comunitate, mai ales că cei de la Protecţia Copilului veneau într-o perioadă foarte des şi ne intimidau şi ne ameninţau că ne iau copiii, că noi stăm în stradă şi profităm de ei, ca să protestăm. Dar eu le ziceam tot timpul: „Cum să-mi iei tu mie copilul? L-ai făcut tu, te-ai chinuit tu, ca să vii acum să mi-l iei?”.

Cine v-a încurajat în lupta voastră?

Nicoleta: Cei din comunitate cel mai mult, şi, bineînţeles, ong-urile. Când am fost în spital cu baiatul, au venit tot felul de oameni pe stradă să vorbească și oamenii mi-au zis că atunci mi-au simțit lipsa. Mă sunau și mă întrebau când mă întoc, deci m-am simțit apreciată și mi-a făcut bine să văd că mi-au dus dorul, pentru că tot ceea ce fac, nu fac doar pentru mine, fac pentru toată comunitatea, și e foarte important, într-o comunitate, oamenii să se susțină între ei. M-am trezit în mijlocul acestei situații și am zis că merg înainte. Au fost momente în care am zis că mă opresc, că abandonez, să mă dau la o parte să meargă altcineva, că au fost momente, în care nici eu nu am înțeles ce e de făcut. Atunci oamenii m-au încurajat, și eu le spuneam bine, mă duc, dar vii și tu cu mine, îi mai mobilizam și pe ei. Uneori este ca într-un film, în care jocurile din spate, scena din spate, repetițiile, nu ai cum să le știi tot timpul, tu vezi numai ce e frumos. Într-adevăr, dacă ei nu ar fi fost organizați, nu s-ar fi mobilizat, nu ar fi fost serioși în tot acest demers, am fi decăzut în fața autorităților, iar data viitoare când m-aș fi dus să cer autorizație pentru un protest, poate că m-ar fi refuzat sau m-ar fi pus pe lista de așteptare.

Marilena: Pe mine m-a sprijinit cel mai mult soţul. Şi apoi televiziunile, Antena 3, România TV. Presa a fost interesată să mă sprijine pentru că retrocedarea a fost făcută din decizia domnului Traian Băsescu. În 2013 am făcut singură memoriu la domnul Mihai Gâdea, l-am trimis prin poştă şi atunci reporterii m-au contactat, au venit la mine, le-am spus povestea mea, s-a dat pe post, dar nu s-a sesizat nimeni. Am făcut plângere şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi urmează să se reverifice toate actele notariale, executările şi aşa mai departe. Am făcut memoriu şi la România TV, au venit dimineaţa la zece şi am făcut reportaj. Nici eu nu ştiu ce să mai fac, nu mă mai gândesc la mine ca persoană, mă gândesc la părinţii mei, care după o viaţă întreagă, riscă să fie aruncaţi în stradă. Trăim o mascaradă, trăim mai rău decât la puşcărie.

„Noi suntem cei care nu au negociat cu statul, am făcut o tabără de rezistentă, şi pe mine lucrul ăsta mă încurajează să lupt şi pentru alţi oameni. Cineva a zis că dacă noi vom câştiga, o să câştige toţi.”

De ce vă e frică cel mai tare acum?

Nicoleta: Sincer? Soțul meu nu a fost de acord să fiu eu femeie activistă. I-ar fi plăcut să stau acasă liniștită, să nu mă ocup eu de tot, să se ocupe altcineva, să nu reprezint eu comunitatea. El înțelege și apreciază ce fac, dar nu-mi spune. Și îi este greu să stea cu copilul, când eu sunt la primărie. Iar acum că am aflat vestea că sunt trecută pe lista neagră și că se gândesc să nu-mi dea casă, și îi cred în stare de lucrul ăsta, e clar că sunt un ghimpe în spatele lor, recunosc că mi-e teamă. Dar în același timp nu am de ales, voi lupta în continuare, dacă azi mi se închide o ușă, mâine mi se deschid două. Sunt o femeie activistă până la capăt, am un copil de doi ani și unul este pe drum, curând o să nasc. Nu mi-e frică că o să rămân în stradă, mi-e teamă că n-o să am resurse să pot avea aceeași viață cu copiii mei, cu familia mea, pe care o aveam înainte. Când am început lupta, habar n-aveam să fac lucrurile pe care le-am făcut. Nici nu știam unde sunt instituțiile, nici ce să le cer, nici cum să le cer, mă duceam la serviciu și eram un om obișnuit. Dumnezeu mi-a dat pricepere și înțelepciune să merg mai departe. Au fost momente în care am avut emoții din cap până în picioare, nu știam ce să vorbesc, simțeam cum mi se pune așa un clește în gură și că n-o să știu ce să spun, dar am depășit aceste momente. Uneori mă gândesc să merg la oameni de-ăștia care cântă, pe care îi știu că se ocupă cu muzica, să le povestesc ce se întâmplă și să-i rog să mă ajute să compun o melodie, o manea sau altceva, în care să mă leg de instituții, să spun despre noi că stăm de atâta timp în stradă, doar prin muzică pot ajunge cu mesajul meu și la alți oameni. Mă mai gândeam că dacă acum în martie, cand e ultima noastră şansă, ni se rezolvă problemele şi primim case, să dăm aşa o petrecere mare în comunitate, în sensul că toţi care vor să vină să vadă ce ni s-a întâmplat, să vină pe stradă şi noi să le povestim pe viu, şi dacă până acum ni s-a oferit mâncare, haine, lucruri, să oferim şi noi înapoi. Noi am zis aşa, dacă primim case, oriunde le-am primi, ne întoarcem într-o zi pe stradă în Vulturilor şi chit că punem muzică de la o maşină, vrem, cu presă cu tot, să ştie toată lumea că noi am reuşit. Noi suntem cei care nu au negociat cu statul, am făcut o tabără de rezistentă, şi pe mine lucrul ăsta mă încurajează să lupt şi pentru alţi oameni, cum ar fi de exemplu cei din Cluj. Cineva a zis că dacă noi vom câştiga o să câştige toţi.

Cristina: Toată povestea asta ne-a afectat foarte mult. Ne-am maturizat foarte mult. Fiecare familie avea o situaţia financiară, te mai împrumutai, apoi îţi plăteai datoriile, nu eram familii foarte sărace, să nu avem ce să mâncăm. Dar eram fericiţi. Noi din exterior părem aşa puternice, dar nu suntem chiar aşa. Pe măsură ce trece timpul, moral începi uşor, uşor să nu mai poţi şi îţi vine să abandonezi, şi dacă abandonezi ce faci, ajungi în stradă. Când a fost evacuată Cami, putea să vină la noi să doarmă, stăteam lângă ea câteva ore, dar când venea seara noi ne duceam la casele noastre şi ea rămânea în stradă, noi nu puteam să-i dăm o locuinţă. Dar când cineva e lângă tine, asta îţi dă foarte mult curaj.

Marilena: Sunt momente în care nu mai pot pur şi simplu. Dar continui pentru că vreau dreptate, vreau să iasă adevărul la iveală, după atâţia ani în care am fost târâtă prin procese. Au fost zile în care nu am avut ce să mănânc, au fost zile în care nu am avut bani nici de maşină, de metrou. Dar nu m-am lăsat, am continuat. Trăiesc permanent cu frică. Nu mă ajută nimeni, statul mă dă, practic, afară din casă. La ora actuală nici nu mai ştiu, de fapt, de ce mi-e frică. Cred că cel mai tare mi-e frică să nu se întâmple ceva cu mine, vreau să pot continua lupta, să nu las atâţia oameni în suferinţă. Am probleme mari de sănătate, de 13 ani am o erupţie pe piele de la stres, nervi, agitaţie, uitaţi, am mâinile mov, se vede. Mi-a ieşit cu timpul o gâlmă în spate, care creşte de la o zi la alta, nu mă duc încă la doctori că mă sperie, vreau mai întâi să rezolv cu casa, dar o să merg. M-a afectat foarte tare povestea asta, am ajuns la 30 kg. Soţul meu are accidente vasculare, tatăl meu la fel. Eu când vorbesc despre casă uită-te la mine, că tremur. Dar nu trebuie să ne lăsăm călcaţi în picioare, trebuie să luptăm în continuare împotriva mafiei imobiliare, împotriva samsarilor, care apar ca ciupercile după ploaie, să revendice case în care ei nu au investit, dar noi da. Trebuie să luptăm, să facem sesizări, petiţii, să mergem la proteste. Eu îmi dedic tot timpul pentru lupta pentru locuinţă. Stop evacuărilor.

„Rahova Uranus, vă avertizează, La Bomba, La Bomba, La Bomba explodează.”

Ce ai sfătui pe o femeie aflată într-o situație similară?

Nicoleta: Să lupte, să nu se dea bătută, indiferent dacă știe să vorbească sau nu, indiferent dacă are carte sau nu, dacă are serviciu sau nu, să meargă înainte până la soluționarea problemelor. Ce contează cel mai mult într-o familie este că, atunci când există un adăpost sigur, viața, atât de cuplu, cât și de familie, va fi mai bună. Dacă au un cămin, copiii duc un trai armonios, iar părinții au și ei mediu prielnic pentru comunicare, pentru a-și petrece timp impreună.

Gabriela: I-aş povesti despre prietena mea care a făcut aşa, a făcut aşa, s-a luptat foarte mult, a trecut prin multe. I-aş spune să se lupte şi ea, să strângă oameni pe lângă ea. Să facă şi ea ce am făcut noi, să nu se lase. Să fie oamenii uniți, să se înțeleagă unul cu celălalt. Asta contează cel mai mult.

Cristina: I-aş spune că singură nu poate să facă nimic. Că trebuie să facă cumva să accepte sfaturi de la ceilalţi, să lupte împreună cu oamenii de lângă ea şi să aibă răbdare cu anumiţi oameni, care nu cred în ceea ce face. Şi să se gândească şi la alţii. Să nu creadă că îi va fi ușor, să nu creadă că mâine va avea casă, va trece prin niște etape foarte grele. Dar numai împreună putem reuși. Fără solidarizare nu ai nicio şansă. Noi avem şi un slogan preferat, care ne-a ajutat să luptăm: „Rahova Uranus, vă avertizează, La Bomba, La Bomba, La Bomba explodează.”

Interviu realizat de IOANA ILIE