de David Schwartz
MOTTO: First they came for the COMMUNISTS…[1]
O semnificație importantă a poemului lui Martin Niemoeller, dincolo de mesajul de solidarizare fundamental în orice confruntare cu nedreptatea, este dată chiar de prima sa frază, enunțarea de fapt a unui adevăr valabil pentru cvasi-totalitatea regimurilor fasciste/ naziste: persecutarea, în primul rând, chiar înaintea minorităților etnice, rasiale etc., a activiștilor de stânga, văzuți ca inamici principali ai ordinii fasciste. De la Germania hitleristă la Spania generalului Franco, de la dictaturile militare din America Latină până la regimul Suharto din Indonezia, persecuția mișcărilor de stânga (fie ele comuniste, socialiste, anarhiste, autonomiste etc.) a fost și este în continuare unul dintre pilonii principali ai regimurilor fasciste.
Textul de față nu este o cercetare istorică, nici nu își propune o abordare exhaustivă, ci încearcă să traseze niște direcții, în primul rând pe baza istoriilor personale ale militanților politici progresiști, în legătură cu felul în care regimul politic din România interbelică și belică a tratat mișcările de stânga: de la marginalizare la scoatere în afara legii, de la urmărire la arestări arbitrare, la bătaie și tortură, culminând cu mitralierea sindicaliștilor în timpul grevelor și exterminarea fizică a comuniștilor evrei în perioada celui de-al doilea război mondial.
Este important de precizat încă de la început că textul nu încearcă sub nicio formă să echivaleze persecuția politică cu persecuția pe criterii etnice/ rasiale. Persecuța etnică/ rasială diferă fundamental prin faptul că persoanele respective, spre deosebire de persoanele persecutate politic, nu au ales să facă parte din etnia/ „rasa” respectivă, ci sunt înregimentate categorial astfel de către actorul opresiv, independent de voința lor. Însă, în cazul României interbelice, în special în timpul războiului, persecuțiile etnice și politice s-au intersectat și s-au suprapus de multe ori, după cum se va vedea în continuare.
Principalul organ de represiune împotriva militanților de stânga în perioada interbelică, alături de armată, au fost serviciile secrete române, denumite Siguranța Statului. Scopul implicit al Siguranței, acela de a înfrâna orice tentative de revolte sociale și de rezistență împotriva nedreptăților, în ultimă instanță de apărare a intereselor claselor bogate, devine evident dacă ne uităm chiar la momentul în care a fost creată instituția. Siguranța a apărut în 1908, ca urmare a răscoalei țărănești de la 1907, sub numele de Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale (DPSG). Începând din anul 1919, în urma unui decret-lege de reorganizare a Ministerului de Interne, DPSG va avea în componență „Serviciul Siguranței și Controlul Străinilor”. În contextul apariției României „mari”, dublarea teritoriului țării, cu înglobarea unei numeroase populații nevorbitoare de limba română, sau care nu se identifica drept „română”, cu multe persoane atașate idealurilor de stânga și revoluțiilor comuniste din U.R.S.S. respectiv Ungaria, Siguranța Statului a funcționat ca o poliție politică brutală, care urmărea, se infiltra, făcea arestări arbitrare fără mandat, lovea și tortura persoane, inclusiv minore.
Interzicerea Partidului Comunist și persecutarea militanților comuniști
În luna mai 1921, în cadrul Congresului general al Partidului Socialist din România, are loc înființarea Partidului Comunist Român, prin scindarea unor membri din Partidul Socialist. P.C.R., numit inițial Partidul Socialist-Comunist, se afiliază la Internaționala a Treia, recunoaște ca bază ideologică marxism-leninismul și acceptă subordonarea față de Comintern și de URSS. Imediat după congresul respectiv, toți membrii care au votat înființarea P.C.R. sunt arestați.
După mai puțin de doi ani în care a funcționat în semi-legalitate, partidul este scos definitiv în afara legii în 1924, prin legea Mârzescu, din februarie 1924. În teorie, legea nu era promulgată special pentru PCR, ci era legea persoanelor juridice (asociații și fundații), care prevedea controlul statului asupra oricărei persoane juridice de drept privat. Motivele oficiale ale interzicerii au fost caracterul „anti-național” al P.C.R., care ar fi militat pentru „dezmembrarea României”. Pretextul a fost solidaritatea partidului cu răscoala de la Tatarbunar, răscoală a peste 6000 de țărani basarabeni, împotriva autorităților românești, cu sprijinul Uniunii Sovietice.
După anul 1924, persecuțiile împotriva militantelor și militanților comuniști s-au întețit. Activitățile pentru care aceștia erau arestați arbitrar, bătute sau torturați erau răspândirea de manifeste comuniste sau anti-fasciste, organizarea de întruniri și adunări cetățenești sau scrierea sloganelor antifasciste pe pereții orașelor din capitală. De cele mai multe ori, simpla apartenență sau simpatie/ susținere pentru mișcarea comunistă putea duce la represiuni. Siguranța se folosea foarte des de denunțuri, de delațiune și de agenți infiltrați în rândurile activiștilor.
„Interesant este faptul că, din aceste dosare, rezultă că şi Poliţia de Siguranţă urmărea, aresta şi interoga persoanele minore asemenea viitoarei poliţii politice comuniste. […] Totodată, din aceleaşi documente reiese că în perioada interbelică au fost sădiţi germenii viitoarei legislaţii represive comuniste. Şi în acea epocă s-a practicat metoda internării administrative a persoanelor suspecte de activitate antistatală pe o perioadă determinată, în baza unei decizii MAI. O altă măsură represivă prevăzută în Codul Penal adoptat în 1936 şi care a fost în vigoare până în 1968, a fost articolul 209. Aşa cum rezultă din fişele de penitenciar aflate într-unul din dosare, Ceauşescu Nicolae a fost condamnat în august 1939 la 3 ani închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale” – art. 209 din Codul Penal.”[2]
O istorie personală tulburătoare este cea a militantei comuniste Haia Lifșiț, originară din Chișinău. Imediat după intrarea Basarabiei sub administrație românească, Haia Lifșiț, profesoară de școală a fost arestată pentru activitate comunistă și i s-a luat dreptul de a preda. Astfel că s-a angajat ca muncitoare necalificată într-o fabrică. În anii 1920 a fost arestată de mai multe ori pentru distribuirea de manifeste comuniste. În 1928 este arestată pentru ultima oară, împreună cu un grup de activiști comuniști. În mărturia sa de la proces, Haia Lifșiț reclamă faptul că a fost bătută și torturată în timpul achetei, își reafirmă credința în idealurile comuniste și cere trecerea în legalitate a Partidului Comunist Român. Este condamnată la 8 ani de închisoare, iar în 1929 intră în greva foamei în timp ce se afla închisă. Timp de 43 de zile acceptă doar să bea apă și refuză orice fel de mâncare. Starea ei de sănătate devine din ce în ce mai precară și moare, în închisoare, pe 17 august 1929.[3]
O altă istorie semnificativă pentru traseul unor militanți de stânga este cea a lui Ilie Eschenazy, activist care a fost arestat și închis pentru că a făcut un manifest-protest împotriva uciderii unui evreu, situație rămasă neanchetată și nepedepsită, în Bucureștiul anilor 1920. Ca și în cazul Haiei Lifșiț, persecuțiile și discriminarea la care era supusă populația evreiască au jucat un rol fundamental în transformarea lui Eschenazy în militant comunist. În închisoare, el îl va cunoaște pe Bela Brainer[4] și se va înscrie în partidul comunist ilegal. După cum mărturisește fiica sa, Margareta Eschenazy: „Tatăl meu a fost un om politic foarte activ și binevoitor. A fost închis de 50 de ori în anii 1930. Am o fotografie cu el de la Doftana, e o fotografie cu el bătut, desfigurat. Un polițist a scris cu mâna lui: „A fost închis de 50 de ori și totuși rezistă”.[5] Eschenazy și soția sa, Manea, au participat împreună și la greva ceferiștilor din 1933, ocazie cu care Ilie a fost arestat din nou. Este foarte important de subliniat activitatea politică a multor femei, soții de ilegaliști, care alegeau să ia asupra lor o parte din activitățile cu care erau însărcinați bărbații: „Mama a fost închisă la Văcărești. S-a găsit la percheziție un manifest și mama a luat vina asupra ei, astfel încât tata a stat în închisoare doar un an.”
Un alt capitol violent se leagă de arestarea, violentarea, torturarea minorilor. În timpul celui de-al doilea război mondial, situația va deveni și mai dură, minorii fiind inclusiv condamnați la moarte și executați pentru „delicte” precum răspândirea de manifeste sau inscripționarea de slogane anti-fasciste pe bancnote.[6] Reprezentativ pentru persecuția minorilor este chiar cazul viitorului președinte al României, Nicolae Ceaușescu, arestat pentru prima dată în 1933, la vârsta de doar 15 ani, pentru același tip de „infracțiuni” – „acte de sabotaj” și „îndemn la grevă” – de fapt pentru răspândirea unor manifeste.[7] De altfel, în perioada interbelică și în timpul războiului, Ceaușescu va fi arestat de numeroase ori. În 1934, Ceaușescu va fi arestat pentru că a luat parte la o „ședință ilegală a comitetului anti-fascist”, deconspirată prin delațiunea proprietarului imobilului în care avea loc întâlnirea. „În urma raziei efectuate, au fost descoperite câteva persoane care luau parte la această şedinţă şi care, în momentul apariţiei poliţiştilor, ascultau o expunere a tânărului Matei Socor, care le vorbea despre pericolul fascismului şi despre egalitatea tuturor cetăţenilor”.[8] Înțelegem astfel motivele pentru care un minor putea fi arestat în atât de glorificata perioadă interbelică.
Persecutarea intelectualilor și artiștilor de stânga
După cum observă Burcea și Bumbeș, „dosarele de urmărire întocmite de Siguranţă nu-i vizau doar pe comunişti sau simpatizanţi, ci întreaga stângă românească (social-democraţi, socialişti, membri ai mişcării sindicale etc.). Astfel, poliţia politică interbelică a strâns în arhiva sa zeci de mii dosare de acest fel.”
Spre deosebire de situația de astăzi, în România interbelică, un număr considerabil de artiști (scriitori, poeți, artiști de teatru, artiști vizuali etc.) aveau vederi de stânga, de la democrați și social-democrați până la comuniști și anarhiști. Cu toții au avut dosare întocmite de Siguranță, s-au luptat cu marginalizarea, cu agenți infiltrați printre propriii colegi și prieteni, cu arestări, ulterior inclusiv cu internarea în lagăre de muncă și de exterminare.
Gellu Naum este unul dintre cei mai radicali artiști-activiști. Înscris în Acțiunea Anti-fascistă și în organizația „Prietenii U.R.S.S.”, va fi, de altfel, arestat la aceeași ședință anti-fascistă unde a fost arestat și Ceaușescu. „Este momentul în care începe să fie urmărit de Siguranță, fiind arestat la rândul său, în decembrie 1935, după ce a încercat să scrie sloganuri anti-capitaliste pe pereții unor vile din centrul capitalei.”[9] Conform notelor Siguranței, Naum ar fi fost surprins scriind „parole cu caracter subversiv” pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.
Scarlat Calimachi, cel supranumit ulterior „prințul roșu”, închis în lagărul de la Tărgu-Jiu în timpul războiului, va fi urmărit încă din anii 1930 și arestat la aceeași întâlnire anti-fascistă cu Naum și Ceaușescu. De asemenea, apare în dosarele Siguranței „printr-o notă furnizată de o „sursă serioasă” din care reiese că a fost bătut „pentru delict de opinii” de către legionarii lui Corneliu Zelea Codreanu în plenul unei întruniri comuniste organizate de cel bătut”[10].
Geo Bogza, Victor Brauner, Sașa Pană, Ion Călugăru, Nina și Max Hermann Maxy, Jules Perahim, Zaharia Stancu, Victor Eftimiu, poetul Ștefan Roll (Gheorghe Dinu) și prietena sa, viitoarea soție, Medi Wechsler, sunt de asemenea urmăriți, anchetați, uneori arestați, și chiar internați în lagăr în timpul războiului, pentru simpatii sau activități de stânga, anti-fasciste. Unii sunt comuniști înscriși în partid, alții doar simpatizanți, alții democrați. Însă pe măsură se apropie războiul și crește influența internațională a fascismului/ nazimului, drepturile cetățenești se suspendă și orice opinie anti-regim devine delict politic, atentare la siguranța națională, act bolșevic etc.
Persecutarea mișcărilor sindicale și reprimarea violentă a grevelor
Într-un context în care industria abia începea să se dezvolte, într-o țară preponderent agrară, numărul muncitorilor era relativ mic și baza solidarității muncitorești destul de slabă. Cu toate acestea, inclusiv din cauza condițiilor violente, subumane de muncă, dar și datorită activismului social al unor militanți de stânga, au existat câteva greve majore în perioada interbelică și în timpul războiului, toate reprimate deosebit de violent de către stat, prin urmărirea, arestarea, atacarea, torturarea, amenințarea liderilor mișcărilor muncitorești, până la mitralierea și uciderea muncitorilor greviști.
Pe 13 decembrie 1918, la doar două săptămâni după anexarea Ardealului și desăvârșirea „Marii Uniri”, la capătul unei greve a tipografilor care dura de două săptămâni, armata română şi jandarmeria ucid câţiva muncitori, trăgând fără somaţie într-o acţiune premeditată, care de altfel va pune capăt grevei.
În anul 1929 are loc greva minerilor din Valea Jiului, grevă făcută pentru a se obține condiții minime de muncă decentă (zi de lucru de 6 ore, masă caldă, condiții de protecție a muncii). Greva a fost inițiată de minerii de la Lupeni și înnăbușită de armata română, care ucide cel puțin 23 de mineri. „În dimineaţa zilei de 6 august 1929, crima s-a produs. Oamenii regimului au dus la moartea prin împuşcare şi atac de baionetă a 23 de muncitori. O mulţime alţii au fost răniţi şi rămaşi infirmi pentru toată viaţa. Jertfele bravilor muncitori de pe Valea Jiului, jertfă care a îndoliat sufletele tuturor muncitorilor din întreaga ţară, nu i-a înfricoşat. Ei n-au dezarmat moraliceşte”.[11]
În februarie 1933, muncitorii ceferiști de la Grivița încep o grevă din nou pentru revendicări sociale legate de munca decentă: acordarea unei „alocaţii de scumpete“, creşterea salariilor cu 40% şi recunoaşterea „comitetelor de fabrică“. În urma arestării unui număr de muncitori și a nerespectării cerințelor, în data de 15 februarie, muncitorii ocupă uzina electrică a fabricii. Măsurile statului sunt din nou deosebit de violente, armata ucide cu mitralierele patru muncitori, rănește alți 40 și sunt arestate peste 2.000 de persoane.
În sfârșit, în 1942, în timpul războiului, pe fondul accelerării exploatării de cărbune din cauza cerințelor Germaniei Naziste, are loc o nouă grevă în Valea Jiului, la Petrila, grevă la care se răspunde din nou cu focuri de armă și arestări: „I-o arestat pe toți care-or vorbit! Lodar Maria, femeie, Gaia Baci, de acasă, Mănăilă Pentru, Mănăilă Gheorghe, Pop, Coja. Pe toți i-o arestat și au făcut lagăr la Târgu-Jiu!”[12]
Al doilea război mondial – lagărele de muncă pentru prizonieri politici.
Lagărele de muncă au fost înființate încă de la începutul războiului (probabil 1940). Din cunoștințele mele, niciun istoric nu s-a ocupat de subiectul lagărelor de muncă fasciste, astfel că nu există o statistică exactă. Este sigur, din documente și mărturii personale, că primul lagăr de muncă pentru prizonieri comuști a fost la Miercurea-Ciuc, după aceea fiind mutat la Târgu-Jiu. De asemenea, pentru prizonierii comuniști evrei au fost înființate lagărul din Vapniarka și închisoarea de la Rîbnița, ambele în Transnistria ocupată de armata română. Principalul loc de detenție pentru internații politici a fost lagărul de la Târgu-Jiu. Internările se făceau pe baza unei decizii arbitrare a Ministerului de Interne, fără niciun fel de proces. Treptat, au fost aduși la Tîrgu-Jiu prizonieri politici din toate mișcările care se opuneau regimului antonescian, de la comuniști la legionari, la democrați, socialiști, liberali sau țărăniști. Astfel că la Tîrgu-Jiu au putut să se intersecteze fostul ministru Mihai Ralea, scriitorul legionar Radu Gyr, liderii comuniști Ion Gheorghe Maurer sau Lucrețiu Pătrășcanu și scriitorii anti-fasciști Victor Eftimiu și Tudor Arghezi. Practic, pe baza unui simplu denunț sau a unei liste de suspecți alcătuite de Siguranță, puteai fi ridicat și internat în lagăr. Cei mai săraci erau puși la muncă silnică, cei care aveau o stare materială mai bună își plăteau „cazarea și masa” în lagăr. Alături de prizonieri politici au fost internați o serie de „indezirabili”, de la lucrătoare sexuale și proxeneți, până la oameni fără adăpost sau jucători la bursă.
Scriitorul și publicistul Zaharia Stancu, internat pentru că s-ar fi făcut vinovat de „colportare de știri alarmiste, cu intenția criminală de a submina moralul cetățenilor”[13], de fapt pentru că avea, în ziarul pe care îl edita, o poziție clară anti-hitleristă, pro-aliați și pro-Uniunea Sovietică, a publicat un jurnal de lagăr în care descrie foarte amănunțit atmosfera și situația de la Tîrgu-Jiu. Una dintre descrierile cele mai dure se leagă de bătăile și torturile la care erau supuși unii deținuți:
„Și ce bătăi mâncau unii internați! Cui să te plângi? Adunaseră de undeva, de prin Moldova, un evreu bătrân. Îl chema Iancu și era dement. De ce l-or fi adus aici, Dumnezeu știe! Îl iubea mult pe Iancu colonelul Zlătescu. Cum venea în lagăr dimineața, striga la soldați:
– Aduceți-l pe Iancu! Soldații îl aduceau.
– Iancule, am auzit că iar n-ai fost cuminte! Nebunul nu înțelegea nimic și deci nu răspundea nimic.
– Așa, urla colonelul, va să zică ești obraznic, nu-mi răspunzi! Poruncea soldaților să-l bată.
Soldații îl băteau. Iancu urla, internații se adunau la sârme și priveau. Colonelul se plimba cu mâinile la spate și cu cravașa în mână. Era vădit că se distrează într-un chip minunat. Când nu mai putea să rabde, nebunul se smucea. Colonelul: – Nu-l slăbiți! Ardeți-l! Loviți-l! Soldații se reprezeau după el. Rezultatul era că Iancu se alegea nu numai cu bătaia, dar și cu hainele rupte. Ajunsese de umbla aproape gol. Soldații știau că dacă-l bat pe Iancu n-au nicio răspundere și în puterea nopții, dacă se plictiseau, veneau câte doi-trei, îl scoteau pe Iancu din odaie, îl aduceau pe alee și-l băteau. Atunci, la urletele nebunului, tot lagărul se trezea și la toți, de frică și de groază, ne pierea somnul până la ziuă.”
Lagărul de la Vapniarka și închisoarea Râbnița – istorii ale luptătorilor antifasciști evrei
Cum se vede și din istoria de mai sus, etnia și activitatea politică uneori se suprapuneau, se intersectau sau se înlocuiau – mulți evrei erau văzuți din capul locului drept „comuniști” și internați în lagăr. După ocuparea Transnistriei, o parte dintre deținuții evrei de la Târgu-Jiu, precum și evrei (suspectați că ar fi) comuniști sau simpatizanți, din București, au fost deportați în lagărul de la Vapniarka.
Artistul Leon Mișosniky, membru în mișcarea comunistă ilegală, povestește, în jurnalul său, despre Ervin Kreid, prieten arestat și deportat: „Mama lui, profesoara mea de desen, l-a vizitat în închisoare. Era total bandajat, mâinile, picioarele, degetele îi fuseseră zdrobite cu uşa. Ervin a fost de neclintit. A fost întrebat de numele celor cu care lucrează şi-a răspuns: „Dacă mai puneţi o asemenea întrebare, mă arunc pe fereastră!”. A mai spus: „Da, sunt comunist. Orice om progresist, orice om de cultură trebuie să fie comunist”[14]. Ervin Kreid a fost trimis la Târgu-Jiu, iar apoi la Vapniarka și a sfârșit ucis în închisoarea Râbnița: „A fost împuşcat odată cu retragerea de pe teritoriul în care se afla închisoarea Râbniţa. Deţinuţii au fost împuşcaţi de trupele SS care se retrăgeau, iar închisorii i-au dat foc. Acesta a fost sfârşitul lui Ervin Kreid”. Mișosniky și-l amintește pe Kreid ca militant egalitarist și anti-fascist exemplar: „Şi mai am ceva, imaginea lui de neuitat. Ervin ajunge pe un şantier unde lucrez eu şi mă-ntreabă dacă nu vreau să particip la o schimbare socială; Ervin aleargă şi dă lecţii pentru ca tot venitul să-l depună la Ajutorul Roşu; Ervin îmi dă să citesc Darwin, mi-l explică pe Marx, îmi dă să citesc Dobrogeanu-Gherea, iar la începutul războiului îmi spune: <Ăsta este începutul sfârşitului pentru ei>. Ervin, Ervin nu poate fi uitat. Trăiește în noi și-n atâția alții.”
O altă supraviețuitoare, Roza Apostol, a fost internată tot ca minoră și a trecut prin toate lagărele, împreună cu fratele ei, înscris în mișcarea comunistă: „Am parcurs câteva lagăre – Miercurea Ciuc, Târgu-Jiu, Vapniarka. Când am fost la Târgu-Jiu, aveam maxim 16 ani. Mulți dintre ceilalți deținuți erau închiși pentru că mai mult sau mai puțin au avut o activitate comunistă. Cei mai mulți erau luați, iertați expresia, cu japca. Fiind evrei, se considera că orice evreu e ad-literam și comunist. O prostie mare, dar asta era concepția. […] Da, fratele meu a fost dus la închisoare, după aceea a trecut prin toată filiera de lagăre și la urmă a fost la Râbnița, unde s-a dat foc închisorii și unde a murit ars de viu. Singurul meu frate, n-am avut altul. În fine, niște vremuri cumplite.”[15]
Un alt internat la Vapniarka, Geza Kornis, povestește despre felul în care a intrat în mișcarea antifascistă și despre deportare: „În 1939 mă alăturasem mişcării antifasciste, ca un gest de opoziție faţă de politica guvernelor burgheze antisemite care, prin diferite legi, au lovit în populaţia evreiască. […] Am căutat, pe calea unor lămuriri verbale, să arăt unor cunoscuţi români că regimurile la putere aduc prejudicii nu doar evreilor, ci şi românilor, ducând o politică contrară intereselor statului. Iar unul dintre cei „lămuriţi” m-a denunțat Siguranței.”[16] Kornis își amintește că la Vapniarka erau internaţi 1200 evrei din vechiul Regat şi Transilvania, dintre care peste 700 fuseseră ridicaţi direct din casele lor, din libertate.
Matei Gall, supraviețuitor de la Râbnița
În sfârșit, una dintre istoriile cele mai dure este cea a lui Matei Gall, supraviețuitor al închisorii Râbnița, căreia i s-a dat foc și unde au murit, împușcați sau arși, peste 50 de deținuți, printre care Ervin Kreid și fratele Rozei Apostol, amintiți mai sus. Deportat la Târgu-Jiu, apoi la Vapniarka și închis la Râbnița, este unul dintre puținii care au supraviețuit, printr-un noroc neobișnuit, masacrului de pe 18 martie 1944: „În jur de ora 12 noaptea – poate să fi fost mai mult, poate mai puţin – au sosit nişte soldaţi călări, care au intrat în curtea închisorii. […] Şi [căpitanul] Văluţă pronunţă cuvintele: . Adică: <Atenţie! O să muriţi acuma, băieţi, dar fără durere>. Şi când domnul plutonier ordonă să ne aşezăm cu capul la perete în genunchi, noi ne orânduim, ne aşezăm lângă perete în genunchi în două rânduri. Camera era îngustă. Patru oameni în faţă. Eu sunt ultimul care mă aşez. Atunci, dacă mă întrebaţi ce gânduri am avut, primul a fost să cer iertare părinţilor, pentru tot ceea ce au avut de suferit din cauza mea, pentru ceea ce vor suferi prin pierderea mea. Al doilea gând a fost că uite, în faţa morţii, eu nu-mi retrag ideile, nu mă închin în faţa lui Dumnezeu. Al treilea gând a fost: uite acuma mori, încearcă să vezi cum se moare, notează-ţi, remarcă fiecare moment cum moartea înaintează în corpul tău până când nu-l mai poţi sesiza. Şi am aşteptat. Am auzit primele împuşcături în dreapta mea. Unu, doi, trei. A urmat…mă rog, aud sângele cum curge dintr-un corp, ultimele răbufniri din plămâni, adică ultimele resturi de aer care ies probabil, un fel de horcăit şi atunci aud şi din partea stângă. Atuncea spun: uite că Văluţă a avut dreptate, se moare fără durere, nu simt nici o durere. Şi stau mai departe aşezat pe genunchi şi aştept să observ treptele dispariţiei vieţii mele. Ca cineva din spate să vină să-mi dea un picior. Nu mişc, nu reacţionez, după care mai trag unul, două gloanţe şi se retrag. Închid uşa şi continuă mai departe. Se termină, pleacă. […] În fine, au plecat şi criminalii.”[17]
Memoria, istoriile personale și dinamicile mișcărilor de stânga dinainte de 1945 au fost studiate până acum destul de puțin, fragmentar și mai-totdeauna ideologizat, din perspectivă conservatoare și radical anti-comunistă. Cunoașterea și studierea evantaiului de persecuții la care au fost supuși militanții de stânga de-a lungul secolului XX în România ne poate oferi un răspuns posibil pentru tradiția mai slabă decât în alte țări a mișcărilor progresiste și emancipatoare autohtone. Până la urmă, solidarizarea pentru schimbare socială este invers proporțională cu amploarea forțelor represive ale statului polițienesc.
[1] Poem critic la adresa atitudinii intelectualilor germani în timpul regimului nazist, atribuit lui Martin Niemoeller:
„Prima oară au venit după comuniști, și nu le-am luat apărarea –
pentru că nu eram comunist;
Apoi au venit după socialiști, și nu le-am luat apărarea –
pentru că nu eram socialist;
Apoi au venit după sindicaliști, și nu le-am luat apărarea –
pentru că nu eram sindicalist;
Apoi au venit după evrei, și nu le-am luat apărarea –
pentru că nu eram evreu;
Apoi au venit după mine –
și nu mai rămăsese nimeni să-mi ia apărarea.”
(traducerea din limba engleză: Marius-Bogdan Tudor)
[2] Mihai Bumbeș, Mihai Burcea, Pe urmele tânărului comunist Ceaușescu Nicolae, irir.ro, http://irir.ro/wp/pe-urmele-tinarului-comunist-ceausescu-nicolae/lang/ro/
[3] O biografie scurtă a Haiei Lifșiț a scris Elisabeta Ioniță: Haia Lifşiţ în Anale de Istorie, Vol. XV, Nr. 5. Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lîngă C.C. al P.C.R, București. 1969, p. 178-180.
[4] Militant comunist, membru al Comitetului Central al PCR și lider în perioada ilegalității, arestat de mai multe ori.
[5] Extrase din monologul bazat pe propria istorie personală, scris de Margareta Eschenazy în cadrul spectacolului de teatru comunitar Post Scriptum (realizat de colectivul Vârsta4, aprilie 2013).
[6] Vezi interviul cu Liviu Beris și Alexandru Elias, Gazeta de Artă Politică nr. 8, decembrie 2014.
[7] Bumbeș et al., idem.
[8] Bumbeș et al., idem.
[9] Valentina Iancu, Activism și scandal: revoluția suprarealistă în România interbelică, Gazeta de Artă Politică nr. 1, februarie 2013
[10] Igor Mocanu, Europa după ploaie (despre avangarda românească în arhivele Siguranței), contrafort.md, http://www.contrafort.md/old/2008/163/1469.html
[11] Raportul prezentat la Congresul Confederaţiei Generale a Muncii din România din 1931, citat de Inițiativa Anarho-Sindicalistă în Cronologie a mișcării sindicale din România, de la începuturile ei până în 1933, iasromania.wordpress.com, http://iasromania.wordpress.com/2013/04/29/cronologie-a-miscarii-sindicale-din-romania-de-la-inceputurile-ei-pana-in-1933/
[12] Aneta Mihoc, soție de miner, interviu personal, realizat împreună cu Mihaela Michailov (arhiva proiectului Teatru subPământ. Valea Jiului după 1989)
[13] Zaharia Stancu, Zile de lagăr, Editura Gramar, București, 2005.
[14] Jurnalul lui Leon Mișosniky, ediție inedită.
[15] Interviu personal, realizat împreună cu Valentina Iancu, 2013.
[16] Istoria personală detaliată a lui Kornis, inclusiv experiențele din lagăr, în interviul Un evreu comunist deportat de Antonescu la Vapniarca se destăinuie, acum.tv, http://acum.tv/articol/17000/
[17] Mărturia detaliată a lui Matei Gall, în cadrul unui interviu realizat de Cosmina Gușu pentru Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel, se găsește aici: http://www.inshr-ew.ro/media/interviuri/interviu-matei-gall


