de Simina Guga
Nu ne-am născut în locul potrivit
De Alice Monica Marinescu și David Schwartz
Cu: Alexandru Fifea, Katia Pascariu, Mihaela Rădescu, Andrei Șerban, Silviana Vișan
Scenografia: Adrian Cristea, muzica: Cătălin Rulea, traducerea în limba arabă: Bashar Al-Kishawi
Mulțumiri speciale: Bashar Al-Kishawi, Margareta Eschenazy, Valentina Ivanov, Ahmad Marwi, Sana Rahimo, Simina Guga
Spectacolul Nu ne-am născut în locul potrivit se bazează pe textul de teatru documentar scris de Alice Monica Marinescu și David Schwartz, folosind metoda verbatim, în 2011. Textul împletește poveștile de viață a 5 persoane care au trăit experiența refugiului cu fragmente din Ghidul de Obținere a Cetățeniei Române pentru Cetățeni Străini.
Spectacolul creează contextul favorabil pentru cunoaşterea şi înţelegerea dinamicilor migrației și refugiului, și ale statutului refugiaţilor şi migranţilor în general. Spectacolul își propune să problematizeze și să discute în sfera publică aspecte de importanță fundamentală în contextul global contemporan, precum lupta împotriva migraţiei în paralel cu nevoia de migranţi pentru dezvoltarea economiei capitaliste, nevoia de refugiu, dreptul de a călători ca drept fundamental al tuturor, instrumentalizarea „străinului” ca țap ispășitor pentru problemele sociale și economice.
“Exile is strangely compelling to think about, but terrible to experience. It is the unhealable rift force between a human being and a native place, between the self and its true home: its essential sadness can never be surmounted. And while it is true that literature and history contain heroic, romantic, glorious, even triumphant episodes in an exile’s life, these are no more than efforts meant to overcome the crippling sorrow of estrangement. The achievements of exile are permanently undermined by the loss of something left behind forever.” (Edward Said, Reflections on Exile)
În trecut, oamenii priveau cu speranță spre viitor, crezând că modernitatea va aduce progres și dezvoltare. Însă “viitorul“ a adus cu el mai multe războaie, mai multe criterii de diviziune, mai multă tehnologie și mai puțină solidaritate, înlocuind interacțiunile interumane cu birocrația unor sisteme ierarhice. Prea puțini oameni cred că s-au născut în locul potrivit, iar epoca în care trăim este cea a dezrădăcinării, a migrației masive și a tragediilor umanității. Oamenii și-au testat limitele creând mecanisme destructive, fie ele militare, conceptuale sau simbolice: armamente și armate, propagandă, rasismul și xenofobia, diviziunile etnice, frontierele de orice fel, și nu în ultimul rând, statele națiune – o umbrelă pentru toate aceste manifestări ale “civilizației”. Migranții sunt rezultatul implicit al acestui context, un concept vag care încearcă să definească o realitate inexactă și să cuprindă o entitate ale cărei dimensiuni sunt inestimabile, un grup din care fiecare om a făcut sau ar putea face parte, la un moment dat.
Spectacolul Nu ne-am născut în locul potrivit s-a conturat în mintea autorilor, Alice Monica Marinescu și David Schwartz, după întâlnirea cu un migrant afgan, în timpul unei călătorii în Asia Centrală. Câteva luni mai târziu, acesta l-a impersonat pe Jamal, un tânăr care visează la o lume mai bună și care este încă în căutarea unei alte vieți, fiind deja la a patra experiență de migrație: Iran, Afghanistan, Germania și Uzbekistan. Celelalte personaje, Estera – o bătrână evreică refugiată în timpul celui de-Al II-lea Război Mondial, Sonia – refugiată din fosta Iugoslavie, Selim – palestinian originar din Gaza, născut în Kuweit si refugiat în România, și nu în ultimul rând, Samira – creștină din Irak, refugiată în România la scurt timp după invadarea țării de trupele americane.
Nu ne-am născut în locul potrivit, 2013. Foto: Monica Marinescu
Poveștile celor cinci personaje se împletesc pe tot parcursul spectacolului, aceștia reflectând dramele și dilemele migranților legate de apartenență, negocierea identității, naționalism, birocrația sistemelor și a instituțiilor, rigiditatea oamenilor din jur, singurătatea, neadaptarea la un context injust, etc.
„La Irak război, casa nu, mama nu, tata nu, mai bine mort aici, decat mort acolo. Și cerut azil. Eu 2006 rufugiat. Primit pachaport categoria A, pachaport albastru. Categoria A – protecție internațional, categoria B – protecție doar la Românie. Eu rufugiat am acelaşi drept cu cetăţean europeana. Doar nu pot votezi. Eu înapoi la Irak nu intorc niciodata. Acolo război distrus tot. Nimic nu ramas la Irak!”
Directivele Europene își propun să ofere drepturi egale cetățenilor UE, membrilor lor de familie și persoanelor cu o formă de protecție. Însă realitatea nu este niciodată transpusă în directive, la fel cum directivele nu sunt niciodată oglinda vieții de zi cu zi. Statele sărace ale UE, categorie în care întră și România, le oferă refugiaților dreptul de a sta în țară, de a lucra, de a studia, de a își întemeia o familie, însă eșuează în a îi sprijini în vederea accesării acestor drepturi. Imediat ce au obținut forma de protecție aceștia sunt nevoiți să se descurce pe cont propriu într-o societate săracă, unde oamenii vorbesc altă limbă și nu sunt educați pentru a îi intelege. Ei trebuie să își găsească o casă, să plătească o chirie, să se angajeze, să învețe limba, să respecte legea, și să se simtă privilegiați pentru că au obținut “o formă de protecție” din partea unui stat european. Cum reușesc să facă toate acestea, este treaba lor, căci protecția este una “umanitară”, nu și economică. Refugiații par a fi ultima grijă a unui stat care a forțat milioane de cetățeni să găsească oportunități de subzistență în afara țării. Și de aceea mulți pleacă, sau visează să plece, spre Europa de Vest, spre acele țări unde o vor lua de la capăt: cetățeni irakieni, refugiați în România, la muncă în Germania, Suedia, Franța, Anglia… Și tot așa, experiența exilului se perpetuează, “acasă” nu este nicăieri, iar drepturile există doar ca apanaj al unor birocrații moderne, care refuză să le ofere la pachet cu oportunități reale.
“Oamenii făceau mişto de tine dacă erai din Afganistan. Tot felul de glume tâmpite – „Afganii sunt proşti!“, „ Toţi sunt muncitori!“, „Sunt rămaşi în trecut, trăiesc ca acum o mie de ani!“… Şi cea mai idioată chestie – când un copil iranian plânge sau nu e cuminte, mama, ca să îl sperie, îi zice: – “Dacă mai plângi, te dau la afgani să te mănânce!”. Ha ha ha. În ultimul an de liceu, abia aşteptam să mă duc la universitate. În a treia zi de şcoală, directorul a venit la noi în clasă şi mi-a strigat numele. “Jamal, ia-ţi ghiozdanul şi vino la mine-n birou”. A urmat un nou mare NU. Am început iar să merg cu mama de la un birou la altul, de la o organizaţie la alta, să-i implorăm să mă lase să merg la facultate. Degeaba. Afganii nu aveau voie să meargă la universitate. Alţi străini au voie, dar nu şi refugiaţii afgani. Asta era noua lege.”
Refugiații sunt creația simbolică și conceptuală a secolului XX, marcat de profunde războaie în numele națiunii și a identității naționale. În acest context, refugiații sunt plaga națiunilor, acei oameni care destructurează temelia naționalismului, definit prin apartenența la un popor, un teritoriu, o cultură, o limbă și un set de obiceiuri și tradiții. Refugiații sunt cei care “nu aparțin”, iar pentru ei s-au formulat legi speciale, s-au înființat instituții, agenții și s-au construit adăposturi. Statele în care aceștia ajung adoptă legi prin care să îi diferenţieze de cetățeni, iar agențiile le dau numere de înregistrare. Pentru ei, conceptele precum drepturile omului sunt întotdeauna interpretabile, în acord cu interesul celor care le instrumentează.
Nu ne-am născut în locul potrivit, 2013. Foto: Monica Marinescu.
România garantează prin lege accesul refugiaților la sistemul de învățământ din România, de orice nivel, “în aceleași condiții ca și cetățenii români”. Cu toate că nu au oportunități egale de susținere a unor examene de admitere în aceleași condiții ca și cetățenii români (fiind educați în alt sistem și în altă limbă), mulți refugiați se lovesc de interpretările legii, căci Ministerul Educației nu acceptă diplomele de bacalaureat obținute în statele de origine ale acestora, cerându-le să susțină examenul de bacalaureat în România, la disciplinele limba română și istorie. Justificarea acestora este că, dacă refugiații au aceleași drepturi, atunci au și aceleași obligații cu cetățenii români – o simplă interpretare a legii, care a îngrădit accesul a sute de refugiați la continuarea studiilor, un drept care le este garantat pe hârtie, dar restricționat în practică. Însă, daca un refugiat renunță la “dreptul” de a studia în aceleași condiții ca și un cetățean român și alege să se înscrie la facultate ca cetățean străin, plătind taxe de studii cuprinse între 2500 – 9000 euro/an în funcție de facultatea aleasă, atunci diploma de bacalaureat îi este acceptată ca atare, fără necesitatea susținerii unor examene de diferență. Acesta este doar unul dintre exemplele modului în care funcționează sistemul birocratic românesc, chiar și atunci când drepturile sunt “garantate”. Refugiaţii sunt o categorie care oglindeşte cel mai bine inadaptarea acestor sisteme la realitățile cotidiene ale unei societăți multiculturale, in care străinii cu o formă de protecție ar trebui să beneficieze de aceleași drepturi ca și cetățenii, cu excepția drepturilor politice.
“Vreau se iau cetățenia. Pentru copii e important, poate să vrea să meargă in Serbia, la socri. Ca refugiat nu avem voia să mergem in ţara de origine. Dar până să ajungi la examen, e foarte greu. Peste tot, ca sa faci ceva, să depui un dosar, trebuie să merge de cel putin 3 ore. Mereu mai trebuie ceva.“
Odată cu obținerea cetățeniei unui stat, refugiatul primește, simbolic, o nouă identitate: o identitate îmbrăcată în hainele naționalismului, care stipulează că “Fidelitatea față de țară este sacră.” iar “Cetățenii au dreptul și obligația să-și apere țara.” (Constituția României, art. 54 și 55). La momentul obținerii cetățeniei, migranții, sunt obligati să depună un jurământ: “Jur să fiu devotat patriei și poporului român, să apăr drepturile și interesele naționale, să respect Constituția și legile României”. Deşi au dreptul de a cere cetăţenia după perioade cuprinse între 4 ani jumătate şi 8 ani de la momentul obţinerii primului drept de şedere în România, majoritatea migranţilor reușesc să susțină și să treacă de examinarea riguroasă (constituţie, istorie, geografie, cultură şi civilizaţie) abia dupa 15-20 de ani de ședere în România. Cei mai mulți dintre ei renunţă după câteva încercări, simțindu-se umiliți, și astfel rămânând pentru toată viața cu statut de cetățean străin. Pentru refugiați, cărora legislaţia internaţională în baza căreia li s-a acordat forma de protecţie le interzice să meargă în țara de origine, obținerea cetățeniei române reprezintă mai mult decât un act simbolic, cu trecerea anilor, devenind o primă necesitate.
Prin obţinerea cetăţeniei, ei devin membri ai unui experiment colectiv, definit prin intermediul unor mărci identitare naţionale. Însă aceştia poartă cu sine experienţa solitară a refugiului, marcată de locul şi cultura pe care le-au lăsat în spate și de imposibilitatea asimilării totale la acest nou context.
“Acum au trecut atâția ani, am luat de curând și cetățenia. Sunt cetățean român. Acum pot să mă duc în vizită în Kuweit. Pot să mă duc și în Israel dacă vreau. Numai în Gaza nu pot. Dacă Palestina ar fi recunoscută, aș vrea să mă duc să trăiesc acolo. Acolo în Gaza e ţara mea, e limba mea, acolo sunt locurile de unde sunt părinții mei, bunicii mei, sigur că acolo aș vrea să trăiesc.”
În sistemele birocratice care constituie apanajul statelor națiune, refugiații nu se simt niciodată acasă, fiind dislocaţi de rădăcinile lor, de locurile natale şi de trecut. Ideea acordării unui refugiu sau a unei protecții internaționale nu se suprapune conceptelor mai largi care intră în sfera umanismului, căci refugiații sunt produsele umane ale unor contexte istorice create, cel mai adesea, tot de către cei care le oferă “privilegiul” refugiului. Obținerea cetățeniei, definită ca cea mai înaltă treaptă de integrare în societatea gazdă, nu reușește să estompeze sentimentul de neapartenență și să împace realismul prezentului cu nostalgia trecutului, migranții rămânând ancorați între două lumi fără a aparține real niciuneia dintre ele.
“Adevărul este că acolo unde se duc lupte, cetăţenii trebuie să aibă posibilitatea să se refugieze măcar pentru un timp. Nu se poate să laşi oamenii să stea sub bombardament. Dar în acelaşi timp, să se ducă, cum noi ne-am repatriat, am venit acasă, şi ei trebuie să se întoarcă. Dar nu expulzaţi, nu aşa. Cred că e important că intelectualii aici se adună şi îşi pun problema, se întreabă ce-i de făcut? Tatăl meu a zis ce-i de făcut. Că nu e altă cale decât să te gândeşti la om. La omul din jur. Trebuie fiecare om să se gândească la celălalt om.”
Spectacolul Nu ne-am născut în locul potrivit reprezintă unul dintre primele demersuri ale teatrului românesc care abordează viața refugiaților, bazându-se exclusiv pe interviuri realizate cu aceștia. Spectacolul s-a jucat de fiecare dată cu sala plină, fiind urmat de discuții în cadrul cărora publicul a adresat diferite întrebări legate atât de statutul legal al refugiaților din România și de contextul migranților în societatea românească, cât și de modul în care a fost scrisă piesa și de experiența actorilor care au intrat în pielea personajelor reale. Subiectul piesei și al discuțiilor i-au făcut pe mulți dintre spectatori să poată vedea lucrurile din perspectiva Celuilalt, să își dea seama că privilegiile și confortul unui spațiu sau al unui statut nu sunt niciodată sigure sau definitive, că viața oricărei persoane este legată de viața celorlalți și, nu în ultimul rând, că rolurile se pot inversa în orice moment.
Ca moderator al discuțiilor de după spectacol, rolul meu a fost acela de a prezenta contextul general al migranților din România și de clarifica anumite aspecte expuse de personajele piesei. Cea mai grea întrebare, ridicată aproape de fiecare dată în diferite forme, a fost: “ce putem face noi?”. Și pentru astfel de întrebări fiecare încercăm să găsim propriile răspunsuri. Pentru unii dintre cei care lucrează direct cu migranți sau cu persoane aflate în situații de vulnerabilitate, sentimentul incapacității a fost demult internalizat. Realizăm că lucrăm doar pe consecințele unor contexte pe care nu reușim să le influențăm, de multe ori suntem copleșiți de situațiile urgente, de lucrurile mici dar importante pentru fiecare om în parte, contribuind în mod paradoxal la menținerea unei dependențe: suntem una dintre rotițele marelui mecanism împotriva căruia luptăm. Însă sperăm că la un moment dat vom reuși să ieșim din acest cadru limitat și, alături de cei cu care lucrăm, să putem contribui la influențarea contextului în care trăim.
Nu ne-am născut în locul potrivit a apărut în urma cooperarării dintre artiști implicați social, refugiați și persoane care lucrează cu aceștia din urmă, transpunând pe scenă fragmente ale vieții refugiaților – a celor care par a fi invizibili în amalgamul de probleme cu care ne confruntăm ca societate – și aducându-și contribuția atât la introducerea unei teme globale în contextul teatrului românesc, cât și la inițierea unor dezbateri necesare.